Muzidava – o cetate a spiritului românesc în inima Canadei
Un cetățean al lumii a creat ceea ce mulți dintre români nici nu s-au gândit că ar putea exista atât de departe de țară.
De peste cincisprezece ani, Ion Damian dăruiește comunității românești din diaspora un spațiu în care muzica, poezia și memoria culturală se întâlnesc firesc. Numele acestui spațiu este Muzidava.
Născut în Banatul de vest, în Banatul istoric, și legat profund de limba și cultura română, Ion Damian a purtat mereu în suflet această apartenență. Recunoașterea oficială a venit la 1 decembrie 2025, la Kitchener, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Naționale a României, când a depus jurământul de credință față de România și a primit Certificatul de Cetățenie Română din mâna consulului general al României la Toronto, Oana Gherghe. A fost un moment de mare încărcătură simbolică, o confirmare firească a unei legături trăite de multă vreme prin limbă, cultură și dăruire.
Dar Muzidava nu este povestea unui singur om. Este o lucrare colectivă, o întâlnire de destine artistice care au ales să pună împreună talentul, timpul și dragostea pentru cultură.
Grupul Muzidava îi reunește pe Aura Bălașa, Erin Roe-Niemeijer la vioară, Ion Damian, Mihaela Dragomirași, Monica Szekely, Vasile Simion Ciobanu la taragot, Tim Min la pian, Khang Le la bas și James Kennedy la trompetă. Fiecare este un membru important; fiecare aduce o culoare proprie, o nuanță distinctă, iar împreună creează mai mult decât ar putea crea separat. Tocmai această armonie dintre oameni dă forța aparte a grupului.
Aura Bălașa aduce nu doar voce și expresivitate, ci și o inteligență artistică ce se vede în construirea atmosferei, în scenete, în expresia scenică și în frumusețea costumelor. Erin Roe-Niemeijer aduce prin vioară o lumină delicată și o noblețe muzicală aparte. Mihaela Dragomirași și Monica Szekely completează prin prezența și finețea lor această țesătură artistică. Vasile Simion Ciobanu adaugă prin taragot o sonoritate profund românească, care atinge imediat memoria sufletului. Tim Min la pian, poet în trei limbi, engleză, franceză și mandarină, și traducător al poeziei lui Mihai Eminescu în limba engleză, Khang Le la bas și James Kennedy la trompetă lărgesc orizontul sonor al grupului și arată, încă o dată, că Muzidava este un spațiu viu al întâlnirii dintre culturi, unit prin respect pentru frumusețea muzicii românești.
Repertoriul lor arată limpede că Muzidava nu trăiește într-un singur registru, ci poartă cultura română prin mai multe forme de expresie. De la cântece din tezaurul românesc, precum Ciuleandra, până la dansuri populare, momente dedicate Zilei Universale a Iei, poezie, muzică și scenete, grupul readuce în fața publicului o lume de tradiții și simboluri. Muzica lor păstrează ecoul vechilor șezători și al horelor din satele românești, adus astăzi în comunitatea românească din Canada.
Un loc aparte îl ocupă universul eminescian. Muzidava îndrăznește să aducă pe scenă fragmente inspirate din Mihai Eminescu și să evoce povestea lui de iubire cu Veronica Micle. Nu oricine îndrăznește să îl joace pe Eminescu. Nu oricine are curajul să atingă o astfel de prezență fără să o micșoreze. Tocmai aici se vede seriozitatea acestei lucrări artistice, în dorința de a nu ilustra simplu, ci de a crea atmosferă, emoție și reverență față de una dintre cele mai mari conștiințe ale culturii române.
Costumele sunt și ele parte esențială a acestor apariții. Uneori tradiționale, alteori de epocă, alese în funcție de piesa interpretată, ele nu înfrumusețează doar scena, ci întregesc sensul artistic al momentului și deschid o fereastră spre alt timp.
Și poate una dintre imaginile cele mai grăitoare este aceasta: să trăiești în Canada, să fii român născut în Banatul de vest și să aduni în jurul tău oameni de origini diferite care învață să cânte, să joace și să simtă românește. În astfel de clipe, cultura nu mai este doar patrimoniu; devine punte vie între lumi.
Și poate cel mai emoționant lucru este că tot ceea ce face acest grup se oferă gratuit. Nu pentru câștig și nu pentru promovare, ci din dragoste sinceră pentru cultură și pentru limba română.
Într-o lume în care multe lucruri se măsoară în bani, Muzidava rămâne dovada că pasiunea, generozitatea și lucrarea împreună pot zidi, chiar și departe de țară, o mică cetate a spiritului românesc.
Poate că acesta este adevăratul rost al unor astfel de inițiative; să ne amintească faptul că identitatea nu se pierde atunci când oamenii o trăiesc împreună.
Atunci când se cântă o melodie din tezaurul românesc, când se rostește un vers de Eminescu, când taragotul, vioara, pianul, basul, trompeta și vocile se întâlnesc în aceeași emoție sau când un costum de epocă readuce pe scenă o lume de demult, nu asistăm doar la un moment artistic.
Asistăm la o continuitate.
Iar într-un oraș canadian, într-o sală unde se aud voci din mai multe colțuri ale lumii, cultura română își găsește încă o dată locul firesc.
Nu ca amintire.
Ci ca prezență vie.
Acolo unde există oameni care o iubesc și o dăruiesc mai departe, România nu este niciodată departe.
În cele ce urmează, câțiva dintre membrii Muzidava vorbesc despre începuturi, rădăcini, muzică, teatru, apartenență și acea patrie lăuntrică pe care nimeni nu o poate lua unui om.
C.O.
Ați pornit din Banatul de vest și ați ajuns să adunați în Canada oameni în jurul cântecului, al poeziei și al culturii române. Când ați simțit pentru prima dată că această chemare ar putea lua chipul unei lucrări numite Muzidava?
I.D.
Muzidava a apărut din necesitate. Orchestra Mărțișor a liceului WCI avea trei soliste vocale, Lorna, Adriana și Sasha, două românce și o rusoaică. Când ele au absolvit, aveam nevoie de voci care să vorbească româna. Așa am început Muzidava, în primii ani doar ca grup vocal care să cânte cu orchestra.
Apoi, când m-am pensionat, Mărțișor a dispărut, dar l-am luat cu mine pe Tim Min, pianist și poet în trei limbi, engleză, franceză și mandarină, și cel mai bun traducător al lui Eminescu în limba engleză, părerea mea. Cu ajutorul prof. Simion Ciobanu la taragot am făcut un mic taraf. Cu timpul am mai recrutat și alți instrumentiști și soliști vocali.
Numele Muzidava s-a impus singur. Muzica pe care o interpretăm are rădăcini adânci; unele cântece sunt cunoscute de o sută sau chiar două sute de ani. Ciuleandra, pe care ați menționat-o, probabil vine de mult mai departe, cum ar fi, de exemplu, și dansul Călușul.
C.O.
Pentru unii, muzica este interpretare; pentru alții, ea devine o cale de a păstra vie memoria unui neam. În ce fel simțiți că s-a așezat muzica în destinul dumneavoastră?
I.D.
Pentru mine este unicul fel de a mă exprima, o legătură cu părinții, moșii și strămoșii mei. Eu n-am făcut nicio zi de școală în limba română, dar am devenit membru al orchestrei „Lyra” din Torac încă fiind tânăr adolescent. Orchestra care în câțiva ani va sărbători 100 de ani de activitate și care a fost decorată de președintele Băsescu.
De la ei am învățat nu doar muzica, ci și legăturile cu trecutul nostru.
C.O.
La 1 decembrie 2025, în mijlocul comunității, ați depus jurământul și ați primit cetățenia română. Ce a însemnat acea clipă pentru sufletul dumneavoastră, după atâția ani în care ați slujit cultura română prin faptă și dăruire?
I.D.
În viață am avut multe momente care vor rămâne cu mine pentru totdeauna. Concerte cu Lyra, cu corul Koca Kolarov, declarat tezaur nematerial UNESCO, momente de neuitat petrecute cu Maestro Lucian Petrovici, întâlnirea la Chișinău cu Maestro Botgros și multe altele.
Dar două momente sunt cu mult mai presus decât toate celelalte împreună; nașterea fiicei mele și jurământul de cetățenie.
C.O.
Muzidava reunește cântec, poezie, joc scenic, port tradițional și costume de epocă. Când priviți tot ceea ce ați zidit, ce simțiți că ați dorit cel mai mult să salvați și să dăruiți mai departe?
I.D.
De salvat nu se salvează decât amintirile. Atât contează. Marele dirijor Sergiu Celibidache a refuzat să înregistreze. Eu cred că înțeleg de ce.
Doar emoțiile pe care le simțim și sperăm că le transmitem celor care ne ascultă contează.
La jurământ a fost prezentă și fiica mea. Emoția pe care ea a simțit-o atunci nu are preț. Când Tim Min compune muzică și folosește Ciuleandra ca una dintre teme, asta înseamnă că mi-am făcut datoria.
C.O.
Ați avut curajul de a aduce pe scenă și fragmente inspirate din universul eminescian, lucru pe care nu oricine îl îndrăznește. Ce înseamnă pentru dumneavoastră apropierea artistică de Eminescu?
I.D.
Pentru mine Eminescu este mult mai mult decât un poet. Activitatea lui publicistică și politică a fost mult mai importantă decât orice poezie.
Știu că nu este politic corect, dar fără el România nu exista. Iar noi, cei născuți peste hotare, în Serbia, Grecia, Bulgaria, Ucraina, Ungaria etc., de mult nu am mai fi fost români.
C.O.
Să trăiți în Canada, să fiți român născut în Banatul de vest și să îi învățați pe alții să cânte românește este o imagine cu adâncă forță simbolică. Ce ați înțeles despre felul în care muzica poate uni lumi diferite?
I.D.
Cultura este un termen mult prea larg pentru ceea ce fac eu. Muzica este patria mea, și mai ales muzica românească și muzica din Balcani.
Este o limbă universală care, chiar dacă nu o știți, o înțelegeți. Acesta este motivul pentru care membrii orchestrei Mărțișor au fost și chinezi, și coreeni, și ruși, și lituanieni.
Sârbii au un proverb: „Ko peva zlo ne misli”. Cine cântă nu gândește rău.
Marea parte din muzica tuturor popoarelor lumii exprimă dragoste și sentimente nobile. Mozart poate, mai mult decât oricine, ne-a apropiat de divinitate.
Știați că grecii antici au învățat muzica de la strămoșii noștri? Orfeu, tracul, a adus muzica în Grecia antică.
Muzica românească este dintre toate cea mai aproape de a fi divină. Naiul lui Maestro Zamfir, și prin el muzica românească, o înțelege toată lumea.
Eu doar am profitat de acest dar și l-am împărțit cu elevii mei.
T.M.
C.O.
Ați fost alături de Muzidava încă de la începuturile sale și rămâneți una dintre vocile esențiale ale acestui grup. Cum ați trăit creșterea acestei călătorii artistice, de la primii pași până la ceea ce a devenit astăzi?
T.M.
În toamna anului 2011, când eram elev în primul an de liceu, eram student în clasa de tehnologie a domnului Damian. El m-a invitat să mă alătur ansamblului său de muzică populară românească, Mărțișor, ca pianist. La acel moment eram cel mai tânăr membru al grupului, aveam foarte puțină experiență în improvizație și nu găseam prea multă bucurie în muzică dincolo de dorința de a impresiona și de a mă gândi cum aș putea adăuga diplomele și realizările mele într-o viitoare aplicație la universitate.
Foarte repede însă am început să privesc muzica într-un mod cu totul nou, trecând de la partitura scrisă la tradiția vie și la contextul social în care muzica există. La început am adus și câțiva prieteni în ansamblu, însă până la sfârșitul liceului toți renunțaseră. Chiar dacă inițial nu eram la fel de pregătit muzical ca mulți dintre prietenii pe care i-am invitat să cânte alături de mine, am ajuns să fiu singurul dintre ei care a ales să studieze muzica la universitate.
Când am început în Mărțișor eram un amator care urma exemplul celorlalți din ansamblu. Până în momentul în care domnul Damian a început Muzidava, devenisem deja un muzician experimentat, cu o voce artistică proprie.
La fel ca mulți, poate chiar ca majoritatea foștilor membri ai ansamblurilor muzicale ale domnului Damian, nu sunt român prin sânge sau prin educație. Nu m-am născut în cultura română și încă nu vorbesc niciun cuvânt românește. Totuși am fost adoptat în tradiția muzicală personală a domnului Damian, prin care am avut onoarea de a cânta muzică alături de români, dar și de alți pasionați neromâni, și de a cânta pentru comunități românești.
În timp s-a dezvoltat un fel de „fluență interioară”, iar în anii în care am cântat împreună am ajuns să formăm un fel de dialect muzical propriu, modelat și de influențele mele personale; ca pianist format într-un conservator, ca cetățean canadian naturalizat născut în China și ca un teoretician pasionat, chiar dacă mai degrabă autodidact, al artei și creativității. Deși Muzidava nu poate fi considerată reprezentativă pentru întreaga cultură și muzică românească, este acea parte a culturii române pe care se regăsesc și amprentele mele, și comunitatea alături de care am mâncat mulți mititei și am băut multă țuică de prune.
La un mare eveniment aniversar al ansamblului Mărțișor am ținut un scurt discurs în care am comparat grupul cu corabia lui Tezeu, ale cărei piese au fost înlocuite una câte una până când niciuna dintre piesele originale nu a mai rămas. Întrebarea ridicată de acest experiment de gândire este: care este esența corabiei?
Nu mai țin minte exact cum am răspuns atunci acestei întrebări. Astăzi însă, când mă gândesc la Muzidava, văd esența ei în prietenia caldă a lui Ion Damian însuși.
Nu pot separa profesorul din anii adolescenței mele, mentorul din anii douăzeci ai vieții mele și prietenul muzician de astăzi. Acest grup s-a adunat prin forța voinței sale și continuă să existe prin pasiunea și inițiativa lui. De-a lungul anilor, componența s-a schimbat, iar noi ne-am schimbat odată cu ea. Un lucru însă nu s-a schimbat niciodată: chiar și după mai bine de un deceniu de la terminarea liceului, eu încă îi spun lui Ion „Mr. Damian”. Și cred că așa va rămâne. Este pur și simplu un reflex format în timp.
C.O.
Sunteți poet în trei limbi și traducător al poeziei lui Mihai Eminescu în limba engleză. Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu Eminescu și cum se regăsește această experiență în muzica pe care o creați alături de Muzidava?
T.M.
Recunosc că nu sunt atât de familiarizat cu opera lui Mihai Eminescu pe cât ar trebui să fiu, având în vedere că am tradus unele dintre poeziile sale. Totuși, cântând muzică românească alături de Muzidava și urmând studii de pian și poezie, am ajuns să simt ceva din inima vie care stă în spatele oricărei poezii.
Pentru mine, limba română este o enigmă, aproape ca o limbă liturgică pe care o aud doar într-un context restrâns. Având în vedere etimologia ei în mare parte latină, am adesea impresia că aproape înțeleg, doar pentru a fi derutat o silabă mai târziu.
Poezia lui Mihai Eminescu, la fel ca cea mai mare parte a poeziei de dinaintea modei secolului trecut de a se desprinde de tiparele tradiționale, este scrisă în vers măsurat. Deși nu pretind că sunt un expert în prozodia românească, observ multe asemănări metrice între poezia lui și cea a poetului american Robert Frost. Deși pulsația de bază este fermă, folosirea exactă a picioarelor metrice este mai liberă, ceea ce dă o senzație de spontaneitate în ciuda organizării deliberate a timpului și spațiului.
Tocmai această libertate în interiorul constrângerii este ceea ce urmăresc și eu în muzica pe care o creez. De asemenea, acest element al poeziei este cel care îmi face cea mai mare plăcere atunci când încerc să traduc, fiind adesea necesară o mare libertate la nivelul fiecărui cuvânt pentru a reimagina curgerea textului.
Poezia are și elemente structurale care se potrivesc foarte bine cu muzica, mai ales cu muzica populară care își repetă de multe ori cele mai frumoase motive. Uneori am folosit versuri românești tipărite drept singura mea „partitură”, cu doar câteva simboluri de acorduri notate pe alocuri. Am făcut acest lucru recent în timpul unor spectacole dedicate lui Eminescu. În timp ce privirea mea parcurge o limbă pe care nu o pot citi, potrivind rândurile scrise cu frazele muzicale, imaginația mea ajunge la un fel de acord fără cuvinte cu Eminescu, unul despre care sper că el însuși ar fi zâmbit.
C.O.
Ion Damian a menționat că unele dintre compozițiile dumneavoastră folosesc teme din tradiția muzicală românească, precum „Ciuleandra”. Ce v-a atras la această muzică și cum influențează patrimoniul muzical românesc propria dumneavoastră creație?
T.M.
Muzicienii clasici sunt obișnuiți să cânte muzică scrisă de compozitori care vorbeau limbi pe care noi nu le înțelegem, care au trăit în locuri pe care nu le-am văzut niciodată și care au trăit momente istorice pe care noi le rezumăm astăzi în notele de subsol ale manualelor.
Chiar dacă teatrul muzical domina epoca clasică și sentimentele naționaliste au crescut în perioada romantică, a existat întotdeauna un ideal tăcut al muzicii absolute, al unei frumuseți muzicale care există dincolo de poveste și context. Lași deoparte muzica și auzi Muzica. Acest ideal este cel care a permis existența unei mari linii continue de la cântările gregoriene până la marile capodopere tonale târzii.
Atunci când mă apropii de muzica românească, o fac căutând ceea ce este particular, pentru ca prin aceasta să ajung la ceea ce este universal. Toată muzica are farmecul ei special, dar totalitatea frumuseții, pe care eu o văd ca o reflectare a singurului Dumnezeu adevărat, este simplă și unică.
Mai ales având în vedere vălul care încă există între mine și cultura română, privesc adesea ca un călător care își notează impresiile într-un jurnal de călătorie. Este posibil ca impresiile mele despre muzica românească, privite dintr-un unghi nativ, să nu atingă cu adevărat esența sau să transforme unele trăsături într-un fel de pastișă. Am simțit și eu acest lucru atunci când oameni care nu sunt chinezi sau canadieni se apropie de culturile „mele”.
Totuși sper că entuziasmul meu, ca al unui călător venit dintr-o țară îndepărtată, va scuza felul în care mă entuziasmez uneori prea mult în fața unor locuri sau descoperiri neașteptate. Dacă uneori mă bucur puțin prea tare la festivalul local, vă rog să înțelegeți asta ca pe euforia unui student aflat în vacanță.
A.B.
C.O.
În tot ceea ce aduceți pe scenă se simt nu doar vocea și expresivitatea, ci și o inteligență artistică aparte, care leagă muzica, teatrul și expresia vizuală într-un tot unitar. Cum a început ideea de a prezenta o scenetă în cadrul Muzidava, nu doar muzică vocală, cu chitară, orchestră sau pian?
A.B.
În seara de 7 ianuarie 2019, profesorul Ion Damian, care era partenerul meu de dansuri tradiționale la ARTA, a venit la mine acasă, fiind Sfântul Ion, ca și soțul meu, și l-am întrebat la masă: „Ce facem de ziua lui Eminescu?”, care era planificată în doar cinci zile, chiar de ziua lui, la biserica Sf. Petru și Pavel din Kitchener. În program erau citirea sau recitarea unor poezii de Eminescu și câteva cântece pe versurile poetului.
I-am spus că vreau să introducem și un număr de teatru, pentru că Eminescu a iubit teatrul, activând în tinerețe ca sufleur și actor ocazional în trupele Fanny Tardini – Iorgu Caragiale, dezvoltându-și pasiunea pentru scenă înainte de a deveni poet. Ziua următoare i-am prezentat textul scris de mine și detaliile de regie, scenografie și costume ale scenetei „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”.
Machiajele fac minuni, așa că nu avea de ce să se teamă că îi voi colora cu creion negru dermatograf perciunii, îi voi lipi mustață neagră și îi voi acoperi capul cu joben. Pentru mine aveam deja în dulap o rochie de tafta bleumarin și o pălărie cu voaletă albastră, ca o Veronica Micle veritabilă. Am repetat asiduu și prima scenetă a fost un succes. Duminica următoare ne-am prezentat cu aceeași scenetă la Festivalul Eminescu, la sala Banatul din Kitchener, director fiind Părintele și poetul Dumitru Ichim.
De fapt, zeița Thalia a fost prezentă în viața mea de când sunt copil, având în ADN teatrul, moștenire de la tatăl meu care, fiind coleg și prieten la Colegiul „Carol I” din Craiova cu Amza Pellea, s-a pregătit împreună cu el și a dat examen la IATC București. Mi-a plăcut de mică să cânt și apoi am studiat trei ani chitara clasică, teoria muzicii și a solfegiului și muzica clasică la Școala Populară de Artă din Craiova. Am urmat drumul ingineriei mecanice, dar arta spectacolului mă inspiră cel mai mult. Aici îmi pot arăta inovația și creația, mă pot dezvolta personal prin teatru. Pe scenă simți emoția spectatorilor conectată cu emoția transmisă de noi. Pentru acest schimb de energie, pentru acest val de emoții puternic, visez la noua poveste pe care o voi scrie.
Și atunci vizualizez scene întregi care se derulează în fața mea, cu personajele și dinamica dintre ele, replicile, costumele de epocă, bucăți de muzică în contextul scenetei. Când se sting luminile, artiștii intră pe scenă și, încetul cu încetul, facem parte cu toții din acel spectacol.
C.O.
În momentele inspirate din Eminescu și Veronica Micle, dar și în celelalte scenete ale grupului, se vede o grijă rară pentru atmosferă, pentru gest, pentru nuanță. Cum construiți această lume interioară care trece din inimă în scenă?
A.B.
Legând poezia cu muzica, dialogurile din scenete și mișcarea scenică, costumele care se potrivesc pentru epoca respectivă, ajung prin multe încercări și retușuri la o formă finală care să transmită emoție și publicul să plece acasă mai bogat sufletește decât a venit, iar la evenimentele următoare să ne aștepte curioși noua scenetă.
Momentele inspirate de Eminescu și Veronica Micle sunt cele mai așteptate. Deja am intrat în pielea personajelor și trecem emoția prin filtrul nostru. Este ca o reîncarnare, este o energie care crește cu fiecare repetiție, ideea de început prinde contur, șlefuim ca un diamant fiecare gest, inflexiune în voce, nuanță, atitudine. Cărămidă cu cărămidă construim această lume interioară care trece din inimă în scenă.
În sceneta „Ea Luna, El Luceafăr” am vorbit să se închidă toate luminile din sală. Era o liniște; publicul își ținea respirația și deodată pe tavanul sălii se proiecta un cer plin de stele și o lună luminoasă. Din spatele scenei intrau Veronica și Eminescu, el ținând în mână un felinar aprins. Se plimbau și admirau stelele și luna pe muzica de fundal, sonata lui Schubert.
În sceneta „De mână cu domnul Eminescu”, Veronica și Eminescu erau la Muzeul de Artă din Viena, admirând tablouri ale pictorilor celebri din acea vreme. Din nou, prin valsurile vieneze ale lui Strauss, prin costume, poezie și dialoguri, am creat o atmosferă în care am luat și publicul să trăiască împreună cu noi emoțiile personajelor.
În sceneta „Anotimpurile în poezia lui Eminescu” am legat „Anotimpurile” lui Vivaldi de poeziile lui Eminescu și, din nou, spectatorii au simțit iarna prin muzică și versuri, apoi venirea primăverii, căldura verii și bogăția toamnei.
Grupul Muzidava este o resursă de inspirație și unitate, iar teatrul ajută la păstrarea moștenirii culturale. Sunt îndrăgostită de frumusețea teatrului și am văzut ce pot construi cu imaginația, finețea și viziunea mea de ansamblu.
C.O.
Costumele, mai ales cele de epocă, dau aparițiilor grupului noblețe, adevăr și adâncime. Ce înseamnă pentru dumneavoastră costumul în nașterea unui personaj sau a unei stări scenice?
A.B.
Inspirația pentru costumele personajelor pornește în fiecare an diferit; de la un material de tafta care îmi place când îl ating și mă gândesc că „face ape” pe scenă în lumina reflectoarelor, de la o blană pe care o accesorizez cu o rochie lungă cu trenă, alta cu multe volane sau înflorată și cu crinolină largă pe dedesubt, de la o pălărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin, de la niște mănuși lungi de bal, la niște pantofiori de satin asortați cu un săculeț mic de catifea sau o gentuță cusută cu paiete și un evantai cu pene, de la mărgele, perle sau alte bijuterii prețioase care transmit o energie când le port și îmi spun povestea lor.
Două camere la etaj din casa mea sunt pline cu recuzită ca la teatru, umerașe învelite în plastic alb peste toalete de la fiecare scenetă pe care am jucat-o, lăzi mari de plastic cu pălării și fascinatoare de toate dimensiunile, eșarfe, mănuși, genți, pantofi, rochii vintage pe care le-am purtat și altele care sunt în curs de transformare, pentru că nu contează mărimea lor; dacă îmi plac, le modific, le tai, le strâmtez, le pun un clin sau o bucată de dantelă și le lărgesc, le cos la mașina de cusut ca să arate frumos. Frumusețea este în ochiul privitorului și, dacă mie îmi bucură privirea, atunci așa aleg să le stilizez.
Pentru personajele masculine vorbim de alte umerașe cu haine și accesorii; frac, joben, mustăți, perucă, vestă cu ceas la buzunar, papioane de diferite culori, fular de mătase bărbătesc, sacou alb cu floare la butonieră, pălărie albă de vară, neagră de fetru, gri cu bordură, brâuri de mătase pentru tuxedo, batiste de mătase pentru buzunar.
C.O.
Atunci când cântați sau jucați într-un cadru românesc, departe de țară, ce simțiți că se întâmplă cu sufletul publicului?
A.B.
Pentru scenetele cu Regina Maria și Regele Ferdinand am citit și studiat în amănunt jurnalul Reginei, date despre coroană și costumele tradiționale purtate, pentru a mă apropia cât mai mult de adevărul istoric. Nu sunt bijutier, dar am cumpărat o pălărie roșie, i-am tăiat borurile, am cumpărat pietricele colorate, un lanț auriu la metru, am decupat un model liniar de coroană și, cu pistolul de lipit și cleștele, am încercat să mă apropii de forma bizantină a coroanei Reginei Maria.
Regelui Ferdinand i-am cumpărat frac, i-am spus să nu se bărbierească trei luni ca să pot să-i fac „cioc” cum avea Nando. Când a început Imnul Regal și ușile duble din mijlocul sălii mari de la Banatul s-au deschis, toată sala s-a ridicat în picioare. Era o energie și o emoție scânteietoare. Am călcat pe scenă și simțeam că plutesc, atingeam cerul cu mâna, eram în al nouălea cer. Am muncit mult, dar am văzut lumina de la capătul tunelului și, ca o mașină care merge în noapte, mă bucuram de fiecare metru parcurs, de ideile noi care îmi veneau în minte, să completez tabloul până la cele mai mici detalii.
Jucat de Ion Damian, Eminescu, din nu le mai știu numărul scenetelor concepute de mine pentru Festivalul Eminescu de la Kitchener 2019, 2020, 2023, 2024, 2025, 2026, pentru Săptămâna Culturii de la Câmpul Românesc, Hamilton, 2022, 2023, sau Ziua Culturii Naționale, Toronto, sub egida Consulatului Român Toronto și Ziarul Observatorul, ori Brâncuși, în sceneta scrisă de mine „Poveste de Dragobete; Constantin Brâncuși – Maria Tănase”, Fărâmiță Lambru, în sceneta „Maria Tănase – Pasărea Măiastră a muzicii populare românești”, Regele Ferdinand în „Nando & Mary”, invitație în sufrageria regală, Regele Ferdinand în „Țara mea de glorii, țara mea de dor”, Ziua României la sala Banatul, Kitchener, 1 Decembrie 2023, un cioban la Ziua României 2024 la Primăria Kitchener, ori în „Pe aici nu se trece”, sceneta de Ziua României la Kitchener, 2025, toate acestea au adus publicul aproape de personaje și de emoția lor.
Publicul vine să ne vadă mai puțin pentru a analiza cu mintea și mai mult pentru a simți cu inima. Când luminile se sting, când muzica începe, când costumul, gestul și vocea se întâlnesc, spectatorii intră cu noi în poveste. Și cred că pleacă acasă mai bogați sufletește decât au venit.
Mulțumesc.
Aura Bălașa
M.D.
C.O.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să duceți mai departe cântecul și simțirea românească într-o comunitate aflată departe de țară?
M.D.
Cărările și legăturile muzicii le-am început ca soprană în Corul Academic Eufonia al Filarmonicii „Ion Dumitrescu” din Râmnicu-Vâlcea și le-am continuat la începuturile mele în Canada, în cadrul Corului Filarmonicii din Kitchener-Waterloo.
Deci am început cu muzica clasică, nicidecum cu muzica tradițională românească, cu romanțe sau cântece patriotice.
Întâmplarea fericită a făcut ca, la o paradă a portului popular românesc din Kitchener, să-l întâlnesc pe domnul Ion Damian, care avea un grup de instrumentiști, însă căuta și soliști vocali.
Începând de atunci, din anul 2012, drumul meu pe calea muzicii a continuat cu „Mărțișorul” și apoi, până în ziua de astăzi, cu grupul „Muzidava”. Chiar am fost întrebată, la un moment dat, de domnul Damian dacă sunt de acord cu denumirea „Muzidava”.
De-a lungul anilor am participat la numeroase evenimente culturale în comunitatea românească și la diferite festivaluri multiculturale din Kitchener, Guelph și Stratford.
În primul rând, trăiesc și trec prin filtrul meu orice moment pe care îl am de susținut, ca apoi să transmit emoție, astfel încât mesajul cântecelor sau al oricărui moment de pe scenă să ajungă în inima și mintea ascultătorilor.
Întotdeauna caut autenticul românesc.
Strămoșii mei au fost rapsozi populari vestiți ai comunei unde au locuit și cred că acum, prin mine, am menirea și datoria de a transmite mai departe ceea ce ei au început acolo și, cu atât mai mult, la mii de kilometri depărtare de glia strămoșească.
Aici, în Canada, am descoperit doina, acest gen popular care este în Patrimoniul Cultural UNESCO și care ne reprezintă cel mai mult pe noi ca popor. Întotdeauna încerc să descopăr și să învăț o doină pentru evenimentul la care particip.
În ele, rapsozii populari au pus toate trăirile lor, ale vieții lor, dar cu cuvinte de o mare sensibilitate și inteligență nativă. Sunt multe clipe când lăcrimez numai la auzul acestor doine.
Ascultați numai „Doina Gorjului” a Mariei Tănase și „Doina oltenească” a Mariei Lătărețu și, probabil, îmi veți da dreptate.
Cred că fiecare moment al grupului „Muzidava” reiterează apartenența mea și a noastră ca popor. Fie că avem un moment cu cântece patriotice de Ziua Națională, fie când avem o scenetă de Ziua lui Mihai Eminescu, în care momentele poetice sunt îngemănate cu cele ale romanțelor, sau când participăm cu cântece populare românești la Ziua Iei, de exemplu, unde încercăm să scoatem în evidență, pe lângă cântece tradiționale, și portul popular al zonelor noastre de proveniență.
La fiecare participare a mea și a noastră au fost mulți oameni care ne-au mulțumit pentru ceea ce facem și chiar am văzut multă fericire care se citea pe fețele dumnealor. Prin momentele noastre artistice le-am adus România mai aproape.
Simt o mare onoare și am o mare trăire sufletească să fac parte din acest grup condus de domnul Ion Damian, care promovează și păstrează valorile, tradițiile și continuitatea românească în Canada, țara noastră adoptivă.
Mihaela Dragomirași
M.S.
C.O.
Dintre toate momentele trăite cu Muzidava, există unul care a rămas pentru dumneavoastră ca o lumină aparte?
M.S.
Cu siguranță, da. Și nu unul, ci chiar mai multe. Dar dacă ar fi să aleg doar unul, acela ar fi momentul în care i s-a acordat Certificatul de Cetățenie Română domnului Ion Damian. A fost atâta încărcătură emoțională în fiecare act artistic și în vocea fiecărui membru al Muzidavei, cum rar mi-a fost dat să văd.
Ce mândrie să avem printre noi astfel de oameni, care nu lasă cultura română să rămână doar amintire, ci o transformă în prezență vie, în emoție împărtășită, în frumusețe dăruită mai departe.
Prin Muzidava, România nu se află doar în cântec, în costum, în poezie sau în scenetă, ci în inimile celor care o poartă cu demnitate și har, oriunde s-ar afla. Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai frumoase biruințe ale spiritului românesc; să rămână viu, luminos și adunător de suflete chiar și la mii de kilometri de țară.
Să îi avem printre noi este o bucurie, o onoare și o binecuvântare.
Carmen Cristina Oltean
Toronto, 11 martie 2026
|
Carmen Cristina Oltean 3/11/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.