Țara Sfântă, sub sirenele războiului. Taina pelerinului
Între știre și rugăciune privesc ecranul telefonului și citesc mesajele venite din aeroportul din Tel Aviv. Un grup de pelerini români, între care și o prietenă apropiată, ziaristă și colegă în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, este blocată în Israel din cauza izbucnirii războiului. Se aud sirene, zborurile sunt anulate, oamenii așteaptă. Vorbim pe WhatsApp, ne încurajăm, ne rugăm, în timp ce știrile curg la televizor, cu imagini seci, militare, precise. Dincolo de ele, însă, pentru mine, Țara Sfântă nu este doar un spațiu geopolitic tensionat este locul în care lumea văzută și lumea nevăzută se întâlnesc, iar întâlnirea aceasta nu este niciodată simplă.
Am fost de două ori acolo, prima dată fiind de Bobotează, în 2010. De atunci, Țara Sfântă nu mai este pentru mine doar o destinație de pelerinaj, ci un punct de cotitură, dincolo de o frontieră nevăzută.
Gardurile de la Iordan – geografia fricii
Drumul spre Iordan mi-a rămas întipărit în memorie printr-o imagine aproape brutală: garduri de sârmă de o parte și de alta a șoselei și panouri mari, inscripționate clar – „Nu treceți. Pericol. Zonă minată.” Mergeam spre apa în care Mântuitorul fusese botezat, spre locul în care Cerurile s-au deschis, un loc unde, în jur, pământul ascundea moartea.
Contrastul era tulburător … cu un pelerin care mergea spre lumină, iar la doi pași de el se afla o realitate care putea ucide. Am înțeles atunci că în Țara Sfântă sacralitatea nu anulează pericolul. Ele coexistă. Harul nu desființează istoria, iar istoria nu poate șterge urmele harului.
Soldatul din metrou – fragilitatea sub uniformă
În 2010, armata patrula peste tot: în aeroport, pe străzi, în metrou … tineri în uniformă, cu armele atârnând firesc pe umăr, ca și cum ar fi fost un accesoriu obișnuit. Nu exista o amenințare vizibilă atunci, dar vigilența era permanentă. Câțiva ani mai târziu, un prieten aflat și el în Israel a făcut o fotografie unei femei-soldat. Spunea că fusese impresionat de neconcordanța dintre frumusețea ei și haina militară. Chip delicat, ochi limpezi, care ținea o armă automată în mâini.
La câteva zile după ce s-a întors în România, a văzut la televizor fotografia acelei fete care murise într-un schimb de focuri. Întâmplarea aceasta m-a urmărit mult timp.
În Țara Sfântă, viața și moartea par să circule pe aceeași stradă, iar frumusețea și violența se ating fără să se anuleze; lumea văzută este fragilă, iar destinul se poate frânge între două știri la telejurnalul de seară.
Un aeroport și un zâmbet – lecția timpului suspendat
Astăzi, pelerinii printre care se află și prietena mea sunt blocați în aeroportul din Tel Aviv. Îi simt neliniștiți. Îi înțeleg. Și noi am fost, în 2010, opriți acolo unsprezece ore … din cu totul alte motive însă. Așteptarea a fost fără explicații clare, cu oboseală și tensiune. Unul dintre prietenii mei a început să se impacienteze, să vocifereze, să dea telefoane la București, să ceară intervenții,
soluții. Atunci, regretatul părinte Cucu din Sfântu Gheorghe, Covasna, care era împreună cu noi în grup, cu o liniște pe care nu o voi uita niciodată, i-a pus ușor mâna pe umăr și i-a spus:
Dacă plecăm acum, nu ajungem acasă …
Nu a ridicat vocea. Nu a explicat nimic, a zâmbit doar. În mod inexplicabil, toată lumea s-a liniștit. Orele care au urmat au curs diferit. Parcă am intrat într-un timp paralel, mai blând, mai îngăduitor. Nu știu ce ar fi fost dacă am fi plecat „acum” … știu doar că am ajuns cu bine acasă. Dovada este că scriu aceste rânduri.
Știrea de a doua zi – întrebările fără răspuns.
Am ajuns acasă după pelerinaj. A doua zi, am deschis televizorul, iar o știre despre un avion Boeing 737-800 al companiei Etiopian Airlines, cursa 409 din 25 ianuarie 2010, care s-a prăbușit în Marea Mediterană m-a cutremurat: toate cele 90 de persoane aflate la bord, 82 de pasageri și 8 membrii ai echipajului, au murit într-un accident tragic, la scurt timp după ce avionul a decolat de pe Aeroportul Rafic Hariri din Beirut. Aparatul a dispărut de pe radar după decolare și s-a prăbușit în mare; martorii au declarat că l-au văzut în flăcări înainte de impact. Am rămas nemișcat în fața ecranului. Mulți dintre ei tot pelerini, probabil cu care ne-am intersectat la Iordan, așteptaseră ca și noi, doar că pe alt aeroport, nu foarte departe, la doar 200 km.
Am realizat atunci cât de subțire este linia dintre viață și moarte, dintre «o călătorie normală» și tragedie. De ce noi am ajuns acasă și ei nu? Întrebarea aceasta nu caută vinovați … nu acuză. Nu revendică explicații tehnice. Este o întrebare care atinge o zonă pe care nu o putem controla – lumea nevăzută.
Lumea nevăzută – dincolo de itinerarii
Când mergem în Țara Sfântă, credem că ne organizăm un itinerar: Nazaret, Betleem, Ierusalim, Iordan. În realitate, există un alt traseu, pe care nu îl vedem; un traseu al întâlnirilor, al întârzierilor, al deciziilor aparent banale, al cuvintelor spuse la timp. Lumea nevăzută nu funcționează după logica noastră, nu răspunde la comenzile fricii și nici la presiunile noastre. Uneori ne oprește, alteori ne grăbește, iar alteori ne așază într-o așteptare care ne salvează fără să știm.
Astăzi, când vorbesc cu prietena mea blocată în aeroport, îmi amintesc de acel zâmbet și de acea frază: „Dacă plecăm acum, nu ajungem acasă.” Poate că uneori întârzierea este o formă de protecție. Poate că blocajul este o poartă închisă la timp.
Între frică și credință
Țara Sfântă rămâne un loc al tensiunii. Sirenele, soldații, gardurile cu avertismente despre terenuri minate nu sunt decoruri exotice, ci realități concrete. Pelerinul nu călătorește într-un muzeu al Bibliei, ci într-un spațiu viu, vulnerabil, disputat … și totuși, în mijlocul acestei lumi vizibile, cu arme și știri alarmante, există o altă realitate … una care se simte în liniștea unui preot, în solidaritatea dintre oameni, în rugăciunea rostită într-un aeroport, în pacea care se așază brusc peste un grup neliniștit.
Taina care rămâne sau despre – a ajunge acasă!
Mă rog pentru pelerinii români blocați în Israel să ajungă acasă cu bine. Știu că vor povesti, peste ani, despre aceste zile ca despre un prag, pentru că Țara Sfântă nu este doar locul unde Dumnezeu a intrat în istorie, ci și locul unde omul învață că nu controlează totul, că există o lume văzută, cu garduri, armate și avioane … și o lume nevăzută, care nu ni se explică, dar care, uneori, ne ține în viață.
Noi am ajuns acasă, alții nu! Între aceste două realități se întinde o taină, iar pelerinajul adevărat începe poate tocmai acolo unde explicațiile se opresc. (gazetanord-vest.ro)
|
de Valentin Lucian Beloiu 3/2/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.