Luminița Aftimiei - Lumina unei femei, frumusețea unui artist
Sunt oameni care fac artă din tot ce ating. Nu fiindcă și-au propus, ci fiindcă așa le bate inima, așa respiră. Luminița Aftimiei este una dintre aceste femei. O vezi și simți asta imediat, înainte să apuci să o explici în cuvinte.
În felul în care așază o floare într-un buchet, ca și cum i-ar găsi locul predestinat. În felul în care pune lângă un albastru o urmă de aur, iar culoarea devine vers. În felul în care privește, blând, atent, ca și cum ar mângâia lumea din priviri.
Nu vorbește mult despre ea. Și totuși, e mereu acolo, prin ceea ce lasă în urmă.
Pentru mine, Luminița a fost aproape. Aproape de sufletul meu; aproape de poezia mea. A știut să o țină cu grijă, fără să o strivească, și să o încurajeze fără tam-tam. Este genul de om care nu îți spune că te vede; te face să simți că ești văzut. Acolo, între două fraze, între un gând și altul, ea știe să aprindă curajul cu o simplitate care are ceva sacru în ea.
Este mamă, cu acea răbdare care se învață doar iubind, și crește doi copii frumoși la suflet. Este femeie care muncește, fără spectacol, dar cu o demnitate calmă. Este artistă care creează, ca și cum ar scoate din adâncuri o lumină tainică, dăruită doar ei. Este prietenă care vindecă printr-un zâmbet, printr-o vorbă bine așezată, prin liniștea pe care o aduce în jur.
Arta ei are multe forme, ca o apă care își schimbă albia, dar rămâne aceeași. În tablouri, culorile ei au curaj, au vibrație, au acel „acum” care te ține în fața pânzei mai mult decât plănuiai. Uneori este un colț de oraș scăldat în lumină, alteori o explozie de flori, alteori o stare. Tablourile Luminiței nu stau doar tăcute pe perete; ele deschid ferestre.
În decor, are un simț al frumuseții care pare ireal de sigur pe el. Mesele pe care le pregătește au aer de revistă culinară, dar păstrează căldura unei case adevărate. Fiecare detaliu are menirea lui: o lumânare, o ramură, o portocală prinsă cu cuișoare, o panglică, o textură, o lumină. Sunt mese care adună oamenii mai aproape și fac conversația mai bună.
În buchete, Luminița are o semnătură care se recunoaște: curaj în culoare și gingășie în echilibru. Știe să pună tricolorul românesc în flori. Îl așază firesc, ca pe o amintire care înflorește. Roșul, galbenul și albastrul, prin mâna ei, devin sărbătoare, devin dor, devin acasă.
Și mai este ceva: Luminița scrie poezii. Nu ca un „extra” decorativ, ci ca o prelungire naturală a felului ei de a fi. În textele ei se simte aceeași tăcere caldă, aceeași lumină a ei. Poezia ei are gust de adevăr, de liniște, de lecții trăite. Scrie așa cum creează: cu simțire, cu eleganță, cu autenticitate.
Prin Lumiart, a adunat toate aceste fire într-un singur loc: un spațiu în care arta nu este despre perfecțiune, ci despre aripi, culoare, liniște și bucuria de a crea. O vezi în atelierele cu copii, unde mâinile mici prind curaj. O vezi în obiectele ei, uneori atât de delicate încât par șoapte. O vezi în felul în care se îmbracă și se poartă, ca o parte din aceeași poveste: când are aer de French lady, cu o eleganță jucată fin; când pare o Mona Lisa modernă, cu un zâmbet care ascunde un univers întreg. La ea, estetica nu este o mască; este o formă de sinceritate.
În comunitatea românească, prezența ei este discretă și constantă, ca o semnătură fină pe care ajungi să o recunoști.
În luna martie, când celebrăm femeia, celebrăm și această lumină. Lumina unei femei care trăiește frumos. O lumină care creează nu doar cu mâinile, ci cu felul ei de a privi, de a atinge, de a așeza, de a fi. La Luminița, frumusețea nu e un moment; e un mod de a fi.
CO: Ai făcut avocatură în România și ți-ai reconstruit viața în Canada; ce ai păstrat din tine neschimbat și ce s-a transformat frumos în acest drum?
LA: Am păstrat esența mea: valorile, sensibilitatea față de oameni, dorința de a face bine și de a da sens lucrurilor. Am păstrat rigoarea și responsabilitatea formate în avocatură, dar și credința că munca trebuie făcută cu integritate.
Ce s-a transformat frumos a fost felul în care mă raportez la mine însămi și la viață. Canada m-a învățat răbdarea, curajul de a o lua de la capăt și libertatea de a-mi redefini identitatea dincolo de un titlu profesional. Am devenit mai blândă cu mine, mai deschisă către creativitate și mai ancorată în oameni, nu doar în rezultate. Am rămas eu, dar într-o formă mai autentică și mai vie.
CO: Ca mamă, care este lucrul pe care l-ai învățat de la copiii tăi și care ți-a schimbat felul de a iubi, de a crea și de a trăi?
LA: Copiii mei m-au învățat prezența. Să fiu aici, nu perfectă, nu grăbită, nu cu mintea în altă parte. Doar aici.
De la ei am învățat că iubirea nu cere control, ci spațiu. Că viața nu se trăiește în planuri mari, ci în momente mici care, puse cap la cap, devin sacre.
Prin ei am devenit mai vulnerabilă, mai răbdătoare, mai bună. M-au învățat să iubesc fără condiții și să trăiesc cu inima deschisă, chiar și atunci când doare.
CO: Când începe, pentru tine, un buchet, un tablou sau un decor; de la o stare, o culoare, o amintire, o melodie, un gând?
LA: Pentru mine, un buchet, un tablou sau un decor nu începe cu mâinile, ci cu o stare. Uneori e o culoare care mă găsește pe neașteptate. Alteori e o amintire, o tăcere sau o melodie care îmi răscolește ceva înăuntru.
Creația începe acolo unde simt. Unde ceva mă mișcă suficient încât să nu pot rămâne indiferentă. Apoi las lucrurile să curgă; nu le forțez, nu le corectez prea mult. Doar le ascult.
Când creez, nu caut perfecțiunea. Caut adevărul acelui moment.
CO: În comunitatea românească ești prezentă discret, dar constant; ce înseamnă pentru tine să dăruiești frumosul altora și ce primești tu înapoi, în tăcere?
LA: Deși mi-am dorit întotdeauna să fac ceva care să impacteze, nu am căutat niciodată să fiu în față. Am simțit doar chemarea de a fi prezentă acolo unde sunt dorită.
Pentru mine, a dărui frumosul este o formă de rugăciune tăcută. E felul meu de a spune „mulțumesc” vieții. Când creez ceva pentru ceilalți, simt că particip la ceva mai mare decât mine, la o „țesătură” invizibilă care ne leagă.
Ce primesc înapoi nu poate fi măsurat. E confirmarea că atunci când dăruiești din suflet, nu pierzi nimic, te expandezi. Și în acea expansiune, Îl simt pe Dumnezeu mai aproape.
CO: Dacă ar fi să te descrii printr-o singură imagine, o singură masă aranjată, un singur buchet în tricolor și un singur vers din tine; care ar fi acestea și de ce?
LA: M-aș descrie printr-o masă rotundă, așezată lângă o fereastră mare, cu lumina caldă a apusului. Pe ea, farfurii colorate, dar simple, pâine proaspăt coaptă, flori de sezon puse într-un vas de sticlă, oameni dragi în jurul mesei care împărtășesc cu sufletul cum le-a mers ziua.
Iar versul meu ar fi acesta: „Sunt locul unde dorul se așază și devine acasă.”
Pentru că asta încerc să fiu: un spațiu. Un „acasă”. Un gest care rămâne în suflet.
În spatele buchetelor, al meselor așezate cu artă și al tablourilor pline de vibrație stă aceeași inimă: una care a învățat să iubească liber, să creeze din adânc și să ofere din preaplin.
Luminița poartă în ea rigoarea unui început și libertatea unui nou țărm. Din această întâlnire se naște stilul ei: sigur, delicat, viu. Iar dincolo de lucrări, rămâne felul în care îi atinge pe oameni: cu respect, cu blândețe, cu o frumusețe care nu este efect, ci fire.
Când ea spune: „Sunt locul unde dorul se așază și devine acasă”, nu scrie doar un vers. Își rostește adevărul. Pentru cei care o cunosc, acesta este darul ei: transformă dorul în adăpost, clipa în sărbătoare, iar întâlnirea într-un „acasă” care rămâne.
La mulți ani, Luminița!
26 februarie 2026
Carmen Cristina Oltean
|
Carmen Cristina Oltean 2/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.