Ion D. Sîrbu și Teroarea istoriei
Într-un articol publicat în perioada interbelică, Mircea Eliade a propus o expresie-concept cu adânci semnificații pentru soarta românilor teroarea istoriei: Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. (Teroarea istoriei și destinul României). Eliade prezintă această teză inclusiv în romanul său, Noaptea de Sânziene, prin vocea personajului Biriș, despre care se crede că ar fi vocea lui Emil Cioran: Noi, cei de pe aici, nu prea avem motive să iubim Istoria. De ce-am iubi-o? Zece secole, Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea turcească, și acum, pentru nu știu câte alte secole, Istoria va însemna Rusia Sovietică.
Demnitatea pierdută a scriitorului român
Atunci când citim sau recitim literatura de sertar romanele, jurnalele sau scrisorile lui Ion D. Sîrbu - nu putem să nu fim izbiți de meditația continuă asupra acestei terori a istoriei, așa cum o arată un scriitor care a fost confruntat el însuși cu barbaria acesteia într-unul dintre cele mai negre capitole ale României moderne: ... suntem blestemați, aici la porțile Orientului, condamnați la așteptare fără alinare, la îndelungă răbdare și umilință, singura noastră fericire constând în momentele când ne putem bârfi propria nefericire... (Scrisori către bunul Dumnezeu, Ed. Apostrof, 1996). Atlet al mizeriei, cum se autocaracteriza, dar și bufon și intim al lui Blaga (reîntors de pe front era invitat de poet: Acum povestește, Gary, tot, tot, tot
), Ion D. Sîrbu ilustrează cu viața și cu opera sa felul în care un outsider poate avansa în centrul culturii române printr-o necontenită luptă cu poncifele gândirii dominante, dar și prin atitudinea cea mai temerară pe care o poate avea un om în vremuri tulburi, când majoritatea face pactul: nu cu Mefisto, ci cu un drac mărunt, nu mai puțin omnipotent însă. Spune asta chiar autorul, atunci când se referă la o vizită a lui Ștefan Aug. Doinaș la Craiova, invitat la Colocviile revistei Ramuri, unde traducătorul lui Faust face o impresie intelectuală excelentă auditoriului provincial: Dacă ar fi fost obligat, ca mine, să mănânce pâine în Oltenia, iscălirea contractului (nu cu un Mefisto, ci cu un drac balcanic rău și prost) ar fi obligatorie. Nu ne putem însă închipui un Ion D. Sîrbu semnând contractul cu acest drac balcanic care este Securitatea sau duhul perfid al locului, în ciuda unor insinuări pe care le putem detecta citind dosarul său aflat în arhiva CNSAS, amănunțit expus, în comentarii pertinente, bine structurate, de cercetătoarea Clara Mareș într-o carte care, la data apariției, a fost un eveniment editorial: Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (Ed. Curtea Veche, 2011, cu o prefață de Antonio Patraș).
Glosele hermeneutice ale Clarei Mareș pe marginea celor 1680 de pagini din dosarul scriitorului aflat la CNSAS (perioada 1957-1989) disting mai multe etape ale nefericirii unui om confruntat cu teroarea istoriei, care deplânge faptul de a se fi născut într-un secol deloc binevoitor. Educat la școala valorilor estetice, dar și est-etice (cu formula lui Norman Manea, preluată ulterior de Monica Lovinescu), Sîrbu constată ironic, imediat după încheierea unui război mondial în care fusese subiect implicat, dar și gânditor al proastei întocmiri a lumii, că suntem copleșiți de libertăți: am putea spune chiar că ne prăbușim sub povara atâtor libertăți. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ținut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice sindicat [
], libertatea de a muri de foame [
], libertatea de a răguși la oricare din meetingurile groziste [
], libertatea de a uita că ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură (ziarul Patria, 15 martie, 1946, articol semnat Stentor). Ironia se manifestă în spațiul liber al exprimării jurnalistice, acolo unde încă opinia liberă nu era delict de... Dej-majestate, cum avea să devină în scurt timp după ce comuniștii reușesc să amuțească o țară întreagă și să o târască în infernul răfuielilor și al vindictei generalizate. Presiunile ideologiei conduse de apostolii stalinismului (în mod ironic, unii chiar se numeau așa, precum Pavel Apostol, cel care, la Universitatea din Cluj, unde Sîrbu era asistent la catedra de filosofie, îi cerea insistent să-l denigreze pe Blaga) vor duce la radicalizarea opresiunii asupra intelectualilor din România, a celor care nu acceptau să fie pe linie, cum, din păcate, condeie strălucite ale literaturii române (T. Arghezi, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Ș. Cioculescu) aveau s-o facă. Un exemplu de penibil grețos este dat de acomodantul T. Arghezi, mare poet și la fel de mare oportunist. Chiar dacă Arghezi venea după un infam oprobiu al regimului, prin pana infectă a lui Sorin Toma (mai târziu, acesta va candida pe listele partidului la
Dolj), care îl desființase în Scînteia, în 1948, pentru ceea ce a numit putrefacția poeziei sale, felul în care poetul intră ulterior în plutonul celor care preamăresc regimul poate părea uluitor până astăzi. În Glasul Patriei, revista propagandei comuniștilor români pentru Occident apărută inițial în Berlinul de Est și tipărită abia după 1965 la București , Arghezi scrie articole pe linie, ca un perfect recuperat și reeducat. Potrivit Anei Selejan (în vol. Glasul Patriei, un cimitir al elefanților în comunism, Ed. Vremea, 2012), i se publică în revista-flașnetă articolul Cârmuirea socialistă biruie, apărut anterior în 1952, sub un alt titlu, în Contemporanul, iar din 1965 maestrul (membru al Academiei R. P. R.) își dă silința să fie cât mai ditirambic: Sunt unul dintre martorii în viață ai unui trecut nerușinat și nemernic... Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai știu ce-i suferința și deznădejdea... ca și plugarii, ne simțim colectivizați și noi. Probabil, și albinele din prisaca sa se simțeau la fel. La moartea lui Gheorghiu-Dej, cel pe care îl numea amical-ironic Ghiță, cel mai mare poet al românilor din secolul al XX-lea scrie aproape hohotind acest elogiu cernit: Condeiule al meu de mângâiere, de consolare și reverie, fă-te om, fă-te țară, fă-te popor, fă-te sarică de spini și plângi la porțile lumii (...) Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam uneori numindu-l Iubite Tov. Dej, a pierit dintre noi, cu tinerețea, cu puterile, cu voiniceala lui, adică cu totdeauna (...) Nu m-aș fi gândit o dată cu capul... Nu sunt în stare să cred că Gheorghiu-Dej s-a isprăvit. (Scânteia, 21 martie, 1965). A comis atunci și un pean năzdrăvan: Dintre voi un vânt nebun/ L-a furat pe omul bun (Lui Gheorghiță). Marii noștri scriitori suferă la pierderea marilor noștri bărbați de stat, mai dihai ca nevestele și familiile acelora. Motivul e simplu: pecunia non olet (banii nu au miros).
Peripravăm peste jilavele gherle piteștine...
Am schițat acest cadru al epocii, în care drama lui Sîrbu este pusă deja în ecuația supraviețuirii în onoare sau cu prețul cedării, pentru a putea înțelege mai bine felul în care mașina represiunii comuniste a nivelat conștiințele care nu au abandonat ideea demnității și a libertății de exprimare. Prin atitudinea sa neconciliantă, adept al valorilor morale transmise de tată, dar și de maestrul său, Lucian Blaga, Sîrbu este un om care intră în coliziune cu Istoria. Teroarea acesteia nu va întârzia să se facă simțită în viața unui om și scriitor care știa deja în 1982 că drama noastră nu contează, că suntem subiecți pasivi, negociați între puteri la Yalta, iar lumea e funciar greșită. Sîrbu este arestat prima dată pe 17 septembrie 1957 pentru culpa de a fi ascultat o discuție în redacția revistei Teatrul între Marcel Petrișor, student, arestat în 1952 pentru omisiune de denunț, și Ștefan Augustin Doinaș, redactor la revista susnumită, despre ceea ce se petrecea în Ungaria anului 1956. Adică, anul revoluției maghiare, an critic pentru sistemul concentraționar comunist, an în care viitorul președinte al României, Ion Iliescu, devenea secretar al Biroului Comitetului Central al UTM și președinte al Uniunii Asociațiilor Studențești. Cu acest prilej, el a numit insurecția Budapestei o contrarevoluție și a condus ședințe de demascare împotriva studenților rebeli din România.
La proces, Sîrbu a invocat în apărarea sa inclusiv faptul că Mihai Beniuc avea încredere în el, de vreme ce fusese introdus în facultate pentru a menține spiritul materialismului dialectic. În tinerețe, Sîrbu avea simpatii de stânga și va susține mai târziu că fusese comunist cu carnet. Naiv, credea că inchizitorii săi comuniști vor ține cont de simpatia sa ideologică de stânga. Interesant e faptul că inclusiv Securitatea va pune mai târziu la îndoială faptul că Sîrbu a fost ilegalist, membru de partid. Pe 12 martie 1958, când Sîrbu era deja condamnat, Securitatea număra 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civili și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane, cât două falnice uzine, 23 August și Electroputere la un loc. Condamnat inițial la un an de închisoare corecțională, Sîrbu face pușcărie grea. La ispășirea primei pedepse, este anchetat din nou pentru uneltire împotriva ordinii sociale și condamnat la 7 ani de pușcărie, respectiv 4 ani de suspendare a drepturilor cetățenești. Trece prin lagăre și detenții grele: arestul M.A.I. (17 septembrie 1957-1958), Jilava (1958), Gherla și Salcia (1959), Periprava (1959-1960), din nou Salcia (1960-1961), Giurgeni (1961), Periprava (1962-1963). În februarie 1963, la data eliberării, avea 44 de ani.
Expresia sa ironică și care ne face pe noi cei de azi să râdem nu poate acoperi, totuși, suferința îndurată în cei șapte ani de recluziune forțată: să nu uit că drumul spre Blaga trece prin Caragiale, drumurile spre Roma trec prin Istanbul sau Kiev, drumul spre Dostoievski obligă să peripravăm peste jilavele gherle piteștine. Va fi coleg de gherlă cu învățați ca Sergiu Al. George, Al. Paleologu, Alexandru Zub și râsul său stenic, sănătos va risipi îngrijorările multor camarazi de suferință în calvarul acelor ani. Pe 1 august 1964, după eliberarea din februarie 1963, Sîrbu e angajat la Teatrul Național Craiova, după ce scăpase din mina de la Petrila și ajunsese pentru scurt timp la teatrul din Petroșani. Nici acum nu se știe cum a fost îndrumat să vină aici, cert este că primul său director, Nicolae Radu, îl primește în acest post în care strălucise cândva Liviu Rebreanu, chiar dacă doar un an, în directoratul lui Emil Gârleanu. Pe 15 septembrie 1964, primul său informator, un oarecare Sorin Vidan, dă deja primul raport despre Sîrbu la noul său loc de muncă. Numele colonelului de securitate care îl are în primire: Lăzărescu. Este în urmărirea Serviciului III al Securității Dolj. Între 1965 și 1967, zece informatori sunt mobilizați pe urmele sale. Are probleme inclusiv cu directorul, care nu suportă gândirea și elocința unui intelectual care, probabil, se minuna de precaritatea liderilor instituției. Tare instructivă ar fi o carte cu titlul Pe urmele lui Ion D. Sîrbu, semnată olograf de turnătorii săi, mai ales că unii dintre ei sunt în viață și au și veleități literare. În cartea sa, Scriitorul subteran (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2021), Mihai Barbu oferă următoarea informație: am identificat 60 de informatori în dosarele de la CNSAS ale lui Sîrbu. Un adevărat Comitet Central al turnătorilor putea ține plenare și congrese care să se soldeze ulterior cu rezoluții.
În octombrie 1965, Sîrbu ținea conferințe la Universitatea Populară, unde era atent monitorizat, întrucât atenta la mințile fragede ale tineretului, infestate de idealism, după cum se exprimă un sicofant al său. Informatorul Filip Traian îl descrie astfel pe 20 februarie 1967: aprins, pasionat, capabil oricând să facă paradă de cultură... este un intelectual deosebit de informat, în stare să capteze în același timp. L-am ascultat în cercuri de prieteni, la conferințele ținute în sala TNC etc. Deschiderea dosarului de urmărire al lui Sîrbu este propusă în februarie 1967 de maiorul Lungu Gheorghe, șeful Serviciului III al Securității. Obiectivul Șerbănescu sau Suru, cum va fi botezat în câteva rânduri, face comentarii critice la adresa liderilor înscăunați de sovietici, agramați care au ajuns să conducă țara. Pentru informatorul Dugan, un dramaturg bucureștean, dimpotrivă, Sîrbu este un prost scriitor de teatru, scrie o proză școlărească, iar, în discuții despre filozofie și literatură, repetă ce au spus alții. Cel mai prolific agent de după 1967 este Oroș Ion, redactor la Ramuri, așa cum mai târziu va fi, la aceeași revistă, Gigi Niculescu. Ramuri, baza intelighenției craiovene, veghea neabătut. Redactor șef în acea perioadă era Ilie Purcaru. Oroș arăta cum se înfuriase Sîrbu atunci când revista i-a respins publicarea unui fragment dintr-o piesă de teatru. Motivul invocat: misticism. Clara Mareș explică la un moment dat de ce nu au fost deconspirați informatorii (așadar, se cam știu): pentru a nu se declanșa o vânătoare de vrăjitoare. Unii dintre ei au fost, chipurile, racolați împotriva voinței lor și ar putea avea de suferit. Atunci, de ce Ion Jianu, jurnalistul colaborator al ziarului județean Înainte, al revistei Ramuri, (dar și al Securității, nume de cod Iancu, conform lui Toma Velici, editorul operei scriitorului), un informator din perioada ultimă a vieții lui Sîrbu, apare cu numele său? Pentru că e un actant minor și nu are portanța socială și culturală a celorlalți sicofanți? Pentru că servea unei enigme dezlegate la finalul vieții de scriitorul însuși? Oricum ar fi, dacă restul, unii importanți în biografia celui urmărit, sunt în continuare legendați, nu am făcut nimic: enigma surâde la reverul foștilor securiști. Un amănunt: Ion Jianu a spus în câteva rânduri (din textul pe care îl voi cita, pus mie la dispoziție) că nu el a fost cel care a dus interviul luat lui Sîrbu în 1989 la Securitate. Citez: «mă refer strict la interviul Eu l-am văzut pe Blaga plângând acordat de IDS în februarie 1989 și publicat fragmentar în Ramuri. În cartea drei/dnei Clara Mareș am fost catalogat agent de lucru, iar acum se inventează povești pe seama interviului meu. Nu am fost agentul nimănui! Cei care scriu așa ceva vor trebui să probeze în instanță aceste acuzații nefondate. Primul interviu cu IDS l-am publicat în 16 martie 1986, după premiera cu Iarna lupului cenușiu. După acest interviu, am fost la dl. IDS acasă de 40 de ori (dânsul m-a chemat!), am obținut încă două interviuri, printre care, repet, și ultimul din viața dânsului 23 mai 1989. Cine m-a trimis? Am fost agentul de lucru al celor de la rubrica culturală a fostului Înainte (dna Puica Mondoc, dl. Dan Lupescu), nu m-a trimis nimeni altcineva, așa cum se insinuează. IDS, după ce am publicat acel interviu în martie 1986, mă suna și mă invita la dânsul acasă. Am fost cu dânsul și în parc (Romanescu), apoi, în ultimele 8-9 luni de viață, l-am dus de câteva ori cu mașina subsemnatului la Spitalul Județean Craiova / Laboratorul de Telegammaterapie (pentru ședințe de radioterapie). Pe 7 feb. 1989 am primit 28 de pagini dactilografiate de la IDS (interviul Eu l-am văzut pe Blaga plângând), l-am predat a doua zi revistei Ramuri (d-lui R. Diaconescu), iar peste câteva zile am fost căutat de un colonel care, atenție, știa de interviu /întrebări-răspunsuri! Și a urmat un fel de anchetă neoficială despre interviu. Nu am semnat niciun contract de colaborare cu securitatea, am dat o singură notă despre IDS / despre interviul din feb 1989, declarație (12 feb. 1989) pe care o am și acum acasă deoarece am avut curajul să cer indigo/pentru a avea o copie după cele scrise de mine. Am fost obligat să spun doar povestea obținerii interviului, o copie a interviului, nimic, nimic despre IDS. Ceea ce am și făcut. Dacă nu făceam asta, urma să fiu mutat cu serviciul în jud. Olt (Uscătoria de Tutun Vlăduleni), mi se lua dreptul de semnătură, iar în Ramuri nu ar fi apărut interviul cu IDS!». Totuși, Clara Mareș observă ceva: «Fiecare informator avea un cod de obicei, lucrul ăsta 0095 are un / înainte, ăsta este un alt caz. Poate să fie încă o succesiune de 4-5 cifre, care este numărul lui de dosar ca informator. 95 este numărul de note pe care el le-a dat de-a lungul timpului. Asta este nota numărul 95. Când am spus lucrul ăsta la lansare, și de-asta am și pus nota de subsol, toată lumea a fost înmărmurită, pentru că acest agent Iancu luase interviuri întregii protipendade culturale, nu numai craiovene, ci și bucureștene. Și-n plus, unii oameni au realizat că toate interviurile pe care el le făcuse aveau și o dublură în dosarul lui. Așa cum are și nota asta. Nota e despre un manuscris pe care Ion D. Sîrbu îl redactează în februarie 89 și care-l are în centru pe Blaga; el povestește că și-a făcut materialul pentru revista Ramuri, așa cum era stabilit anterior, dar, totodată, informatorul și-a mai făcut un material, secret nota 95 , care este la dosar. N-am nicio garanție că el n-a procedat la fel și la interviul cu Simion, și la interviul cu Sorescu
». Cu toate astea, întrebarea rămâne: de ce doar Ioan Jianu, alias Iancu a fost deconspirat. Cine sunt ceilalți 59 de informatori?
Un Robinson nătâng multilateral traumatizat
Interesant e faptul că, la un moment dat, piesa cu titlul provizoriu, Mireasa bunelor intenții, nu va primi avizul TNC pentru a fi jucată. Ea era propusă pentru a intra în repertoriul teatrului în locul piesei Iona, de M. Sorescu, care nu putuse trece de cenzură. Nu se putea Sorescu, dar nici Sîrbu. Autoritățile vremii își prețuiau scriitorii cum se cuvine. Piesa refuzată se va numi mai târziu Arca bunei speranțe și va fi jucată în chiar ziua morții scriitorului, pe 17 septembrie 1989. Au și dramele soarta lor. Tot Oroș îl toarnă la Securitate pe Sîrbu, care spusese franc: preluarea de către tov. Ceaușescu a conducerii Consiliului de Stat, ca și propunerile privind reorganizarea teritoriului administrativ al țării reprezintă cea mai nedemocratică reformă pe care a cunoscut-o vreodată țara noastră; de fapt ea nu este altceva decât desființarea oricărei forme democratice și este trecerea puterii de partid și de stat într-o singură mână.... Afirmația este esențială (suntem în 1968) pentru a înțelege cât de lucid era Sîrbu în a înțelege și denunța prefigurarea cultului personalității, felul în care N. Ceaușescu intenționa să acapareze puteri totalitare. Ne reamintim că la Congresul al XII-lea (1974), mult după această critică a lui Sîrbu, ilegalistul Constantin Pârvulescu îi aducea liderului PCR cam aceleași imputații.
Din noiembrie 1968, în apartamentul craiovean al soților Sîrbu sunt instalate microfoane de ascultare. Cu toate acestea, istoria pare conciliantă cu scriitorul: piesa Sovromcărbune, pentru care suferise detenția, este acum jucată la TNC sub titlul Frunze care ard. Viclenia istoriei, nu doar teroarea, este mereu prezentă în destinul acestui scriitor incomod. În 1968, în plin furor propagandistic al regimului care edita Glasul Patriei, unde colaborau deja G. Călinescu, N. Crainic, R. Gyr, Ș. Cioculescu, T. Arghezi, Sîrbu nutrea idealul editării unei reviste, care urma să se numească Sinteze sau Europolis. Colaboratorii revistei ar fi fost cu toții foști pușcăriași politici: Ovidiu Cotruș, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Constantin Noica. Acest proiect himeric (o revistă la care să scrie foștii deținuți politici!) nu a apărut, chiar dacă se intenționa aducerea oficialului Dumitru Ghișe în redacție, pentru ca publicația să nu fie făcută doar de indivizi cu trecut dubios. În 1969, Sîrbu resimte presiunea ideologică la locul de muncă și vrea să demisioneze de la TNC, însă cererea nu-i este aprobată. Ofițerul său de caz, lt.-major Olimpian Ungherea, devenit mai târziu autor de cărți și mason impenitent, vrea să-l umilească public, într-un cadru lărgit cu notabilități din cultură și artă, dar superiorul său îi barează elanul. La Craiova, Sîrbu se simte, potrivit spuselor sale, ca un Robinson nătâng multilateral traumatizat, aflat pe o insulă a umbrelor. Adăuga faptul că în capitala Olteniei se simțea ca și când ar fi fost mutat într-o altă țară, în mijlocul altui popor. Clara Mareș afirmă, cumva sentențios, că nefericirea lui se adaugă altei nefericiri a predecesorilor săi Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu. Nu știu de primul (deși nu a stat decât 8 ani aici, cât era copil), dar ultimii doi au depus suflet, inteligență și muncă la TNC, timp de 9 luni, primul, doi ani al doilea. Nu a părut deloc un exil. Rebreanu și-a cunoscut fericirea, pe viitoarea soție Fanny, care o avea deja pe fiica, Puia. Singurul despre care se poate spune că a intrat în conflict cu spiritul locului a fost, într-adevăr, Gârleanu, în urma unui scandal provocat de zeloșii detractori locali.
O vocație a Securității: scriitorul român
În octombrie 1969, Sîrbu iese pentru prima oară în afara țării, în Bulgaria, cu trupa TNC. Se interesează de posibilitatea reabilitării sale, dat fiind faptul că Doinaș sau Marino reușiseră acest lucru. Pe 2 decembrie 1969, merge la Securitate, pentru atenționare, unde discută cu lt.-col. Lungu Gheorghe și cu maiorul Ștefan Alexie (născut în comuna Podari, Dolj), ultimul devenit mai târziu șef al Direcției de Contraspionaj a Securității, adjunct al lui Iulian Vlad (născut în comuna Gogoșu, Dolj). În urma discuției, Sîrbu face o impresie bună și se decide închiderea operațiunii Șerbănescu (numele dosarului său de urmărire). Însă în 1973, același maior Alexie cere pătrunderea secretă în casa scriitorului pentru instalarea ATM (Ascultarea Telefoanelor Internaționale), precum și efectuarea unei percheziții secrete pentru a vedea ce mai ascunde scriitorul în sertarele sale, iar, în 1978, îl descrie ca fiind vicios și descompus moral... cu atitudine ostilă regimului comunist și culturii sale. Urmează un interval de acalmie, Sîrbu are succes ca dramaturg, e tradus, jucat inclusiv în străinătate, dar suferă pentru că nu e membru deplin al USR, în Craiova, ne spune autoarea, nu este salutat pe stradă, iar sălile unde conferențiază rămân goale. În 1973, este din nou deschis DUI (Dosar Urmărire Informativă). Se întâlnise cu regizorul britanic Richard Eyre și autoritățile bănuiau că ar fi vrut să plece din țară. Pe 1 noiembrie 1973, iese la pensie, pe caz de boală. Diagnosticul (după o internare la Spitalul 9 din București): melancolie depresivă. Informatorul Gigi Niculescu îl suspectează însă: prea e vesel după pensionare! Informatorul Vasile Vasile de la Oficiul de Pensii Craiova crede că l-a dibuit: S-a prevalat de o cantitate de superioritate intelectuală și a reușit să-și joace rolul până la capăt. Nu e ușor să fii actor cu un asemenea observator. Oricum, trebuia să se pensioneze, pentru că, după 1972, exista un ordin prin care secretarii literari trebuiau să fie membri de partid Amza Pellea îl avertizase că organele îl voiau plecat. Un alt informator... informa inclusiv despre faptul că soția sa, Elisabeta, trăia cu teama ca Sîrbu să nu mai calce în străchini, oricât de degajată ar fi vrut să pară în societate. Știa doamna ce bestie ține în casă! Din 1974, intră în scenă maiorul Vâlceanu Ion, cel care se va ocupa de Sîrbu până la moartea autorului. Când dur, când binevoitor, Vâlceanu face din Sîrbu figura legendară a carierei sale. Îl cheamă la sediu sau îi face vizite acasă, îi pune diagnostice medicale greu de dedus din competențele sale profesionale, de genul celor puse de Ștefan Alexie, evident seniorul intelligence-ului românesc, după cum l-a caracterizat, la moarte aceluia, un ziarist craiovean iubitor de «inteligență» spionistică. El plasează câțiva informatori în jurul lui Sîrbu după 1982, se disting numiții Theodor, Gigi Niculescu și Toma, cotați ca intelectuali și scriitori (vorba vine, aceștia nu au operă, se remarcă doar prin veleități). Toma Alexandru a fost recunoscut și de alți scriitori craioveni care au fost urmăriți de Securitate ca fiind un ziarist și poet-trompetă care a lucrat la ziarul județean de partid, Înainte, dar, postdecembrist, și la Direcția Județeană de Cultură Dolj. Toma Alexandru, care apare și în dosarul scriitorului Jean Băileșteanu sau al regizorului Mircea Cornișteanu, dădea referințe despre nemulțumirile lui Sîrbu în ceea ce privește jucarea și receptarea pieselor sale (în 1981 i se jucase, masacrată, piesa Simion cel drept, închinată lui Blaga). Jocurile Securității din această perioadă sunt cele ale pisicii cu prada sa: nu îi dă pașaport lui Sîrbu, ci doar... soției, deși el era cel invitat în RFG. Îl trimit pe scriitor de la Ana la Caiafa. Sîrbu îi scrie președintelui USR, D. R. Popescu, despre nemulțumirea sa, dar șeful breslei (neales de aceasta, ci uns de PCR în 1991, ultimul președinte al scriitorilor în epoca comunistă) nu răspunde și nici nu rezolvă solicitarea de pașaport a lui Sîrbu. Tace cu premeditare, deși mai târziu îl va ajuta în perioada bolii.
Relații controversate: Doinaș, Sorescu
Sîrbu este un corp străin într-o Craiovă turcită, cu veleitari puhoi, cu prea puțini creatori autentici. Abia după ce apare un Sorescu se poate spune că Sîrbu ar putea avea un egal. Numai că relațiile dintre ei nu sunt prea călduroase. Sîrbu îl descria astfel pe poet, în 1986:
ce face Sorescu? Este un oltean șiret, un poet nu îndeajuns de mare, un pamfletar, recunosc abil, lovește în cine este gata să moară, nu în cine trebuie să moară. La suprafața lui socială de conștiință umană, el încă tace, nu își asumă nici o responsabilitate. Este pentru el și atât
poate nici nu este nevoie să se știe că generația mea a suferit atât. Totuși, Sorescu îl prețuiește și îi va oferi Premiul revistei Ramuri pentru întreaga activitate (1988), cam târziu, ce-i drept, iar, în 1989, poetul îl vizitează, în sfârșit, acasă și îl roagă personal să publice în revistă. Scriitorul Constantin Barbu își amintește de acea vizită unde au participat mai mulți scriitori tineri. În cameră, Sîrbu, bolnav, o strigă pe soția sa: Lizi, vino să vezi! Prestigiul cancerului
. Clara Mareș crede mai degrabă că Sorescu dorea astfel să-și răscumpere o vină: oricum, Sîrbu era pe moarte. Însă colecția revistei arată că Sîrbu a publicat în acei ani în revista literară a Olteniei.
Cu Doinaș lucrurile sunt mai complicate. Sîrbu îl consideră în anumite mărturisiri apăsat de o vină de care el ar ști doar. E vorba de pactul cu Securitatea pe care Doinaș l-a făcut: a devenit turnător pentru a-și salva pielea (nume de cod Andrei Golfin, conform CNSAS). Nu va face decât un an de pușcărie, iar, apoi, va da referințe bogate despre scriitori din România și din Occident. Doinaș purtase în redacția revistei Teatrul acea discuție cu Marcel Petrișor, la care asistase și Sîrbu. La anchetă, Sîrbu a fost desemnat ca martor în cauză și, ulterior, acuzat de omisiune de denunț. Ce a urmat, se știe. De aceea, un anume resentiment al poetului, pe care Sîrbu îl definește precis: Singura sa suferință e cea legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat. Eu aș fi martorul acestei tache de beauté, să nu mă vadă în ochi... , deși spune mai târziu: eu l-am iertat, îl consider fratele meu mai mic și mai slab. Sub numele de cod Andrei Golfin, Doinaș va da referințe despre Sîrbu, de maniera fost redactor la revista Teatru. Fost membru al Cercului literar. Foarte inteligent, cam bețiv, lipsit de caracter. Cunoștință foarte apropiată. În prezent, condamnat, nu știu precis pentru ce. Mitocănia poetului nu are nevoie de glosse. În ultimii ani ai vieții lui Sîrbu, cei doi se reconciliază. De altfel, Doinaș, care-și radicalizase opiniile în ultimii ani și era el însuși urmărit de Securitate pentru declarații dure la adresa regimului, este cel care va rosti discursul de adio la mormântul lui Sîrbu, la cimitirul Sineasca. În chestiunea interviului luat de Ion Jianu (agentul Iancu), publicat de Clara Mareș într-o addenda a cărții, acesta a fost solicitat de ziarist, colaborator la ziarul Înainte, care voia o bagatelă de anchetă despre monumentele orașului. Scriitorul și-a pus singur întrebările, l-a transformat într-un dialog amplu și a făcut ample confesiuni, în care a vorbit inclusiv despre reabilitarea care nu i se acorda. După ce l-a obținut, ziaristul amator s-a dus cu el la Securitate. Este gestul vieții sale, deși, cum am arătat, respingea faptul că el l-ar fi turnat pe Sîrbu.
Sîrbu a fost încurajat în ultimul an de viață să facă anumite mărturisiri tranșante, având în vedere că, în același an, în revista Steaua, Adrian Marino vorbise pe față despre anii săi de detenție. În plus, iminența morții îl făcea să vorbească franc, chiar dacă spusese deja totul pentru posteritate în literatura sa de sertar. Viața sa a pendulat între revolta fățișă și retragerea în lumea scrisului. Spune undeva, în ultimii ani de viață, că vine o vreme când trebuie să tragem perdelele și să aprindem lampa, aluzie la faptul că trebuie să ne scriem cărțile fundamentale în pofida zgomotului de fond al istoriei. Avea dreptate Virgil Nemoianu, în ultima scrisoare trimisă lui Sîrbu, pe 7 iulie 1989: Câți dintre conaționali (și în fond câți dintre contemporanii noștri în general) izbutesc atât de genial (bagă de seamă: îmi măsor bine cuvintele) să unească surâsul Rațiunii voltairiene cu o credință caldă și întreagă în ființă (ca obște umană, ca familie, ca tradiție, ca natură, ca divinitate), așa cum faci tu? Astfel de performanțe intelectuale și existențiale reușeau poate în Weimarul lui Goethe, dar nu se mai văd niciodată în zilele noastre. Numai că Goethe era mult mai indiferent la mersul istoriei și mai atent la dezbaterile științifice din epocă. Altă Epocă... Elogiul lui Nemoianu aruncă deja o lumină clară asupra însemnătății unei opere și unei vieți desfășurate după coordonatele unui mărturisitor pentru care adevărul primează în fața binelui și a frumosului. Teroarea istoriei a produs un asemenea mărturisitor (nu a scăpat de Securitate decât în ziua în care a fost depus în mormântul de la cimitirul Sineasca, unde securistul Olimpian Ungherea îi face ultimul raport!), iar noi nu știm cum ar fi evoluat viața și opera lui Ion D. Sîrbu în afara acestei provocări majore. Sau, dacă ar mai fi trăit câteva luni, să prindă o revoluție complicată, justă pe fond, minată totuși de apariția la vârf a unor dinozauri staliniști pe care scriitorul îi cunoscuse atât de bine. Poate că e mai bine că nu a apucat să vadă impostura cocoțată pe tron și edictând noi canoane unui popor care, așa cum el însuși o spunea, a trecut prin istorie și ideologii ca gâsca prin apă. Un popor care nu aderă la nimic și disperă la suprafața lucrurilor, însemnat însă cu semnul suferinței perpetue.
|
Nicolae Coande 2/24/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.