Scrisoare pastorală
La mulți și fericiți ani!
Vremea vorbelor de bine. În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odată, demult-demult, pe când puricele se încălța cu papuci de nouăzeci și nouă de ocale de fier și sărea până deasupra norilor, vremea când nu aveai voie să vorbești decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alături, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine și apoi plasa și te pescuia când îți era lumea mai dragă. Adevărul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru și minciună. Ceea ce dincoace de Alpi era adevăr, dincolo de Alpi era minciună. Musai! Am găsit o Istorie a filozofiei apărută prin 1953, în prefața căreia spunea că adevărul este stabilit de miliție. Corect, nu? Dacă scriai, dacă vorbeai, ba chiar dacă gândeai, trebuia să ai permanent o atitudine ,,pozitivă, ,,constructivă, să preamărești întotdeauna faptele planetare ale conducătorului ,,iubit, să-l tămâiezi cu toată ființa ta, cu toată puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplăcut și-ți azvârlea un oscior. Ziarele și revistele trebuiau să-i pomenească numele de un anumit număr de ori pe fiecare pagină, cu citate din el și din înțelepciunea lui, altfel nu apăreau. Fiecare carte trebuia să aibă ceva în ea, care să-i aducă osanale, altfel nu apărea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia să fie marcată de preamărirea eroului veacurilor. Fumul preamăririlor, al jertfelor de cuvânt și de duh i se aduceau și ziua și noaptea.
A venit un cutremur și dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au dărâmat, parcă n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii că au venit alte vremuri, că a fost descătușat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sărmanii că pot gândi liber, că pot vorbi liber, că pot scrie liber, că au voie să nu vorbească numai de bine. Au crezut să pot spune chiar și adevărul. Au fost câțiva ani, când a părut că e o perioadă de haos, de vid de putere, în care poți spune orice, că tot nu te ia nimeni în seamă. Și s-au spus multe! S-a spus chiar și adevărul. Din păcate, s-au vehiculat în Patagonia așa de multe minciuni, încât adevărul, desculț și zdrențuit, a părut mai degrabă un copil al străzii și lumea l-a socotit ca atare și i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbrăcăminte. Prea puțini l-au luat în serios. Credeau că Adevărul va veni pe norii cerului încărcat de slavă, întru sunetele trâmbițelor îngerești, așa cum sperau iudeii că avea să vină Mesia. Nu l-au acceptat zdrențuit, desculț prin praful drumurilor, dispus să fie pălmuit, batjocorit, huiduit și răstignit. Mai marii zilelor l-au împroșcat cu noroi de sub roțile gipurilor, au asmuțit pe el rotvaielerii și pitbulii sălbatici, care le păzeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate și mai gogomănate. L-au compromis cât nu a putut cuprinde mintea omului obișnuit, așa încât Adevărul a devenit un măscărici bun de dus la circ.
Dacă spui Adevărul și nu vorbești de bine pe cine trebuie, ești gonit la marginea societății, ești pălmuit de câte ori vrea neicanimeni să-ți arate ce ,,poate mușchii lui. Te lovește pe tine, îți lovește părinții, soția și copiii, te umilește și te batjocorește, te dă afară din serviciu și din casă, te lasă fără pâine și fără izmene, te face să-ți iei lumea-n cap, să regreți că nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face să înțelegi, că nu poți să exiști decât dacă faci parte din haită, sau numai dacă vorbești de bine!
Romanii ne sfătuiau cu două milenii și mai bine în urmă: ,,de mortuis nisi bene, adică ,,despre morți numai de bine! Cine are urechi de auzit să audă, că altfel
e vai de capul lui!
*
Rugăciune. Redăm mai jos o frumoasă rugăciune, care n-ar trebui să lipsească din gura nici unuia dintre noi. Ea se numește Rugăciunea stareților de la Mânăstirea Optina:
Doamne, dă-mi mie să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi va duce ziua aceasta. Dă-mi mie să mă las în întregime voii Tale sfinte. În tot ceasul zilei acesteia povățuiește-mă în toate și mă susține.
Orice vești mi-ar sosi în timpul zilei, ajută-mă să le primesc cu suflet calm și cu deplină convingere, că în toate-i voia Ta cea sfântă.
În toate vorbele și faptele îndrumează-mi gândurile și simțurile, în toate întâmplările neașteptate și neprevăzute nu mă lăsa să uit că totul este trimis de Tine.
Învață-mă să fiu drept și înțelept cu fiecare semen al meu. Pe nimeni să nu amărăsc, pe nimeni să nu răzvrătesc.
Doamne, dă-mi putere să pot suporta osteneala zilei ce vine și să trăiesc tot ce-mi va aduce ea.
Călăuzește-mi voința și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert. Amin.
*
Eminescu(I). Vom reda în câteva numere secvențe dintr-un splendid interviu dat de actorul, filozoful și românul adevărat Dan Puric despre Mihai Eminescu:
Cine e pentru dumneavoastră Eminescu?
Eminescu cred că face parte din minunea de a fi român. Atât. Pentru că, în mod normal, logic, n-am fi avut șansa să avem o asemenea minune. Noi trebuia să fim niște marginali, niște supraviețuitori ai istoriei. El este un pisc. Ce a ieșit fără o pregătire istorică. E și jenant să te gândești că Eminescu s-a sincronizat la cultura europeană. Eminescu nu s-a sincronizat. Eminescu tractează la nivel universal. Numai dacă ne gândim la faptul că noi n-am avut limba română până la el. Limba română s-a născut în splendoarea ei ca limbă literară prin Eminescu și prin biserică. Până la el, limba română era săracă. Și dintr-odată ea cunoaște o explozie extraordinară, o taină. Eminescu parcă ne-a și blestemat la intraductibilitate. Un sublim blestem. El nu poate trăi decât în spațiul românesc. Numai pe verticală.
Cât de greu sau cât de ușor v-a fost să vă întâlniți cu Eminescu în dumneavoastră înșivă atunci când l-ați interpretat în ,,Și mai potoliți-l pe Eminescu!?
Nu mi-a fost greu deloc. Mai mult m-a încurcat regizorul. Dar textul era foarte bun și mi-aduc aminte de-o indicație 'regizorală' pe care mi-a dat-o fostul secretar literar de la Botoșani, dl Glăvan, Dumnezeu să-l odihnească! Eu eram stagiar la Botoșani și mi-a zis: ,,- Mă, Eminescu a fost și poet!. Și eu m-am revoltat. ,,- Cum adică a fost și poet? ,,-Da, mă, că înainte de toate a fost o conștiință! Și atunci mi-am dat seama ce adevăr fantastic a spus. A fost conștiința cea mai lucidă. Și de-acolo izvorăște și jurnalistul, și filosoful, și eseistul, și politologul, și poetul. De-asta el nu e iertat de cei de astăzi. De-asta a fost reinterpretat critic în ,,spațiul dilematic. Eminescu trebuia doborât. El e o certitudine a neamului. Au vrut să-i facă lui Eminescu o haină mică, modestă. Dar rezistența lui Eminescu este în poporul român... Într-un fel, Eminescu a devenit o dragoste de catacombă!
*
Maică- țară. Redăm mai jos o frumoasă poezie cu acest titlu a marelui poet T. Arghezi:
,,Maică, mulți te-au
dușmănit,
Că ești neam blagoslovit.
Unde sapă sapa locul,
Sare din pământ norocul.
Ai pământ și ape multe,
Vântul stă să ți le-asculte.
Și izvoare călătoare,
Crapii-n ele cât berbecii,
În pomi piersici cât dovlecii,
Pepenii de zahăr roșu,
În grâu spicul cât cocoșu.
Pui un bob, din el răsare
Mia de mărgăritare:
Dulce binecuvântare.
Fiecare fir de vânt
Îl adie un descânt,
Fiecare stea de sus
Îl mângâie cum l-ai pus.
Noaptea-l coace și ea, luna,
Caldă lui întotdeauna
Și pe câmp cu ceru-n față,
Câmpul pletele-și răsfață.
În adâncul lui tresare
Altă vatră de izvoare.
*
Rețetă minune. Pentru noul an, am găsit pe internet, ,,o rețetă minune, care mi-a atras atenția și v-o recomand cu încredere: ,,Se iau 12 luni și se curăță foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate și stres. Se împarte fiecare lună în 28 31 zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact un an! Fiecare zi se prepară separat: o parte muncă, o parte liniște, o parte veselie și umor. Se mai adaugă 3 linguri optimism, o linguriță toleranță, o priză de bun simț și
o picătură de speranță! Peste aluatul astfel obținut se toarnă apoi dragoste din belșug! Preparatul gata făcut se împodobește cu un buchețel de curaj și încredere în sine. Se servește zilnic, cu bucurie, la o ceașcă de cafea înviorătoare și cu încredere inepuizabilă în Dumnezeu! Prezenta rețetă nu se compensează, ea este gratuită și se transmite liber, însoțită de: LA MULTI ANI!
*
Cine moare?! În cărțile scriitorului, poetului și omului politic chilian Pablo Neruda (1904 -1973), am găsit un pasaj interesant cu acest titlu. Îl redau mai jos, fiindcă poate fi de folos fiecăruia dintre noi: ,,Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii, cine nu-și schimbă existența, cine nu riscă să construiască ceva nou, cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru. Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe ,,i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său, cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis, cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile ,,responsabile".
Moare câte puțin cine nu călătorește, cine nu citește, cine nu ascultă muzică, cine nu caută harul din el însuși. Moare câte puțin cine-și distruge dragostea, cine nu se lasă ajutat. Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început, cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că ,,a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare. Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie. Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fură o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...
*
In memoriam: Arhim. Grigorie Băbuș(19152007). A fost arhimandrit și duhovnic ortodox român, membru al organizației culturale Rugul Aprins la tinerețe, apoi director al Bibliotecii Sfântului Sinod, iar la bătrânețe stareț la mănăstirea Cheia(PH).
S-a născut în 1915, a urmat seminarul la Mănăstirea Cernica, unde a fost și călugărit. A urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, fiind coleg cu viitorul patriarh Teoctist Arăpașu și cu Arhim. Sofian Boghiu. A slujit mulți ani la Catedrala Patriarhală din București. A fost directorul fondator al Bibliotecii Sfântului Sinod, la inițiativa Patriarhului Justinian. Aici a lucrat împreună cu prietenul său, Arhim. Bartolomeu Anania. Patriarhul Justinian l-a hirotesit pe Grigorie Băbuș ca arhimandrit la data de 25 martie 1956.
Fiindcă făcea parte din organizația Rugul Aprins, alături de mari duhovnici și intelectuali ai României, precum Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Teodor M. Popescu și mulți alții), Grigorie Băbuș a fost arestat și a îndurat ani de temniță grea la închisorile Aiud și Jilava. După eliberarea sa, în anul 1964, Grigorie Băbuș se stabilește la Mănăstirea Antim. În 2006 se retrage la Mănăstirea Cheia, unde a murit la vârsta de 93 de ani, la data de 7 februarie 2007.
Deși era un om învățat, a scris puțin. Menționăm Izvoare liturgice și pastorale (Editura Cristiana, 2002), Bibliografia tipăriturilor psaltice ale lui Anton Pann(Editura Cristiana, București, 2002) și Lumina pentru suflet(Predici).
L-am cunoscut la 18 ianuarie 1982. Am mers la Biblioteca Sf. Sinod, ca să consult câteva numere de revistă. Strângeam material pentru lucrarea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română(1874-1984). Mai erau numere din colecția revistei, pe care nu le aveam nici la parohie, nici la bisericile din Tr. Severin, nici la Biblioteca Academiei Române. Părintele Băbuș era bibliotecar acolo. A fost foarte amabil și mi-a pus la dispoziție revistele ,,Biserica Ortodoxă Română de care aveam nevoie.
Am revenit la acea bibliotecă la 30 iulie 1982. De îndată ce i-am spus că-l cunosc pe Părintele Arhim. Valeriu Anania și sunt în corespondență cu dânsul de mai mulți ani, Părintele Arhim. Grigore Băbuș n-a mai avut rețineri. Avea o figură impunătoare, de mitropolit. Aproape îl idolatriza pe Părintele Anania. Spicuiesc din însemnările de atunci: ,,Sunt prieteni la cataramă de mulți ani. Mi-a povestit multe lucruri interesante despre Părintele Anania. Cu ani în urmă, Părintele Băbuș, care-i mai în vârstă decât Părintele Anania, slujea la Mănăstirea Antim. Într-o zi s-a trezit cu un tânăr vânjos, mândru, plin de viață, cu o mustăcioară abia mijind. În ochii lui vii, mari și inteligenți, se putea citi cu ușurință setea de viață. Cu toată hotărârea, tânărul i-a spus: ,,- Părinte, vreau să intru în mănăstire! Părintele Băbuș a încercat să-l sfătuiască să se răzgândească. Locul lui era în lume, în libertate, în viața socială. Tânărul i-a spus, fără ezitare: ,,- Părinte, simt că în lume mă împrăștii și mă pierd! Doar în mănăstire pot să fiu eu însumi și să scriu ceea ce am de spus lumii! ,,- Bine, fiule, bine, dar vezi dumneata, că venind în mănăstire va trebui să suporți mojiciile cine știe cărui mojic de stareț, care te freacă până îți iei lumea în cap. Atunci vei regreta! ,,- Tocmai asta vreau, părinte! Să fiu strâns puțin de pe drumuri!
Și tânărul, care nu era altul decât Părintele Valeriu Anania, a rămas. Au locuit împreună la Mănăstirea Antim, în aceeași chilie. Părintele Anania ședea noaptea până foarte târziu. Părintele Băbuș nu putea să doarmă și mereu îl tot îndemna: ,,- Mai culcă-te, măi băiatule, că de aia a lăsat Dumnezeu noaptea! ,,- Acuș-acuș! îi răspundea tânărul, dar orele treceau pe nesimțite. Dimineața, numai ce-i zicea Părintelui Băbuș: ,,- Ia, mă Grigore, să-ți mai citesc una făcută azi-noapte!
Părintele Anania începuse să se afirme în viața culturală. Au fost între timp amândoi arestați și condamnați. După ieșirea din pușcărie, reabilitându-și situația, Părintele Anania a fost trimis în S. U. A. În repetate rânduri s-a pus problema lui. Patriarhul Justinian ținea mult la el, fiind amândoi vâlceni, și dorea să-l facă ierarh, dar confrații îl săpau mereu. Chiar până la Ion Gheorghe Maurer a ajuns ca să-i ceară aprobare să-l facă pe Părintele Valeriu Anania vicar patriarhal. Maurer i-a zis patriarhului: ,,- Preafericite, dacă-l aducem pe Anania aici, pierdem în S. U. A. un om de neînlocuit. El ne aduce servicii serioase acolo și de aceea nu putem renunța!
La sărbătorirea a 35 de ani de la absolvirea seminarului, Părintele Valeriu Anania a fost invitat în țară de colegii săi. A venit cu mașina, un ,,Cadillac, cum nu se prea poate întâlni prin țara noastră. Aceasta a făcut ca să-și achiziționeze mai mulți dușmani. Noi manevre au fost făcute ca să fie ,,aranjat. Și, într-adevăr, l-au ,,aranjat. Cu prilejul unei alte veniri, patriarhul, bătrân și bolnav, a vrut să pună problema lui din nou în Sinod. Totul era pregătit însă. Părintelui Anania nu i s-a mai permis să plece în străinătate și i s-a oferit un post de
. corector la tipografie. Cu mare greutate a reușit patriarhul Justinian să reînființeze postul de director al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și să-l numească pe Părintele Anania în acel post. A fost tot ce a putut face pentru el. Timp de cinci ani Părintelui Anania nu i s-a permis să părăsească țara pentru a se duce în S. U. A. ca să-și rezolve treburile de acolo. Când a plecat, nici un ierarh nu credea că se va mai întoarce. Și, totuși, Părintele Anania s-a întors, spre indignarea multora.
Patriarhul Justin i-a făcut tot felul de greutăți. Gânduri înaripate ale Părintelui Anania au fost sugrumate fără milă. Toți își dau seama că în fața Părintelui Anania nu pot să stea. Puterea lui de argumentare este imbatabilă. La un moment dat, patriarhul l-a trecut repede prin toate treptele pe un oarecare M. și l-a trimis în S. U. A., ca să fie numit episcop acolo. S-a produs o reacție foarte puternică în comunitatea românească din America și acela a trebuit să se reîntoarcă repede în țară. Dându-și seama că au greșit, patriarhul și Departamentul Cultelor s-au gândit la Părintele Anania. Pentru aceasta l-au chemat la departament și, după ce l-au periat cu tot felul de osanale, i-au propus să se reîntoarcă în Statele Unite pentru a liniști spiritele și pentru ,,a pune pe roate ideea înființării unei episcopii românești acolo. Părintele Anania le-a spus: ,,- Știți bine câte servicii am făcut statului român! Care mi-a fost răsplata? Atâta timp cât în țară nu există loc de ierarh pentru mine, cu atât mai mult cred că eu nu sunt cel mai îndreptățit să contribui la crearea unei episcopii în S. U. A.! Și-a plecat.
Apariția celor două volume de teatru în versuri, Greul pământului, au fost o adevărată lovitură de grație, pe care au primit-o numeroșii săi dușmani. ,,- Când ție, - mitropolit sau patriarh -, zicea Părintele Grigore Băbuș, ți se pun pe masă două cărți cât două cărămizi, cum poți să stai în fața autorului? Te faci mic-mic și ți-e rușine că ai nedreptățit un asemenea om! Dar nimeni nu are timp să se gândească la aceasta. Dându-și seama de o astfel de situație, Părintele Anania a hotărât să se pensioneze. Când i-a prezentat patriarhului cererea, acesta, surprins, a ezitat să semneze, întrebându-l: ,,- Dar pe cine crezi că putem pune în locul dumneata? Nu se poate! ,,- Preafericite, i-a zis Părintele Anania, anul trecut, când voiați să mă trimiteți în Statele Unite, aveați o formulă. Aceea poate fi valabilă și azi! Nu se știe încă dacă până la urmă patriarhul îi va aproba cererea și-i va semna decizia de pensionare(...). Părintele Băbuș a afirmat cu toată convingerea că ,,- Prin demisia lui Anania, literatura română va câștiga mult, dar Biserica va pierde enorm, însă actualii stăpâni ai ei sunt inconștienți de aceasta!
Mi-a mai povestit părintele Băbuș, că părintele Arhim. Sofian Boghiu, un bun pictor și un om minunat, a stat vreo 25 de ani într-o singură chilie la Mănăstirea Antim. Toți se extinseseră cât putuseră mai bine, dar la el nu s-a gândit nimeni. Fiind plecat vreo doi ani în Siria, unde a pictat o biserică, părintele Grigore Băbuș a făcut tot ce-a fost posibil ca să-i mai obțină o cameră. Abia cu două săptămâni înainte de sosirea părintelui Băbuș, episcopul-vicar Vasile Târgovișteanu s-a îndurat și a aprobat această favoare.
La 8 aprilie 1983 l-am întâlnit pe Părintele Băbuș. Mi-a spus mai multe despre Părintele Anania. După apariția memoriilor cu Vasile Voiculescu în ,,Luceafărul, Părintele Anania a făcut mare caz pentru faptul că i-au fost înlocuite câteva cuvinte din text. I-a amenințat pe cei de la redacție, că nu le va mai da nimic, dacă-i lezează astfel demnitatea sa de om și de scriitor.
Despre incidentul Părintelui Anania cu patriarhul Justin Moisescu, Părintele Băbuș mi-a spus că Părintele Anania a cerut ca să i se încheie în prealabil un contract de editare pentru Viețile Sfinților Români și să i se ramburseze jumătate din suma drepturilor de autor la încheierea contractului, pentru a nu avea surpriza pe care am avut-o eu cu Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română. În același timp, a pretins să-i fie încadrată cartea în categoria lucrărilor literare și retribuit în consecință. Patriarhul a refuzat. Ducându-se apoi cu alte probleme la patriarh, acesta l-a întrebat: ,,- Și nu vrei, hai, să faci Viețile Sfinților Români? ,,- Eu fac lucrarea, Preafericite, a răspuns Părintele Anania, dar am pus câteva condiții, care doresc să fie respectate! ,,- Da, dar parcă sfinții nu erau așa ahtiați după bani! i-a replicat patriarhul. ,,- Nu sunt nici eu ahtiat după bani, Preafericite, am cu ce trăi! Vreau numai să-mi fie respectată demnitatea de scriitor și nimic mai mult!
Părintele Băbuș a continuat cu câteva păreri personale. ,,- Și, în fond, ce-a făcut ăsta, domʼle?(adică patriarhul Iustin Moisescu- n. n.). Și-a luat un doctorat la tinerețe și a scris broșurica aceea cu ierarhia, până s-a văzut călare pe situație. L-a avut pe frate-său tare în partid și astfel a fost catapultat, când profesor universitar, când mitropolit al Ardealului, când al Moldovei și acum patriarh. Frate-său acum este în Comitetul Central și de aceea și poziția lui e definitivă, doar moartea îl mai poate mișca de unde s-a cățărat. De când s-a văzut asigurat, n-a mai scris nimic. Predicile și pastoralele lui sunt apă de ploaie, vacs. În rest, și-a pierdut timpul cu băutura, cu țigările, chefurile
.! Halal cărturar, dacă mai poate fi socotit astfel un asemenea senil!
La 19 octombrie 1983, am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș. Mi-a spus că Părintele Valeriu Anania este la Mănăstirea Văratic și va reveni în București după 1 noiembrie. Pregătește o nouă carte, care urmează să apară anul viitor(...). Părintele Grigore Băbuș l-a criticat pe Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș pentru ultima sa carte, Mihai Eminescu. ,,- Această carte nu are nimic teologic, parcă ar fi fost scrisă de un ateu! Îl prezintă pe Eminescu drept un ateu convins, fără pic de religiozitate. Loviturile pe care i le dă Șerban Cioculescu în recenzia sa le merită cu prisosință!. Părintele Grigore Băbuș mi-a spus că are amintiri personale despre Nicolae Iorga, dar mi-a recomandat pe Părintele Gheorghe Iliescu-Izvoare de la Biserica Albă din București, care era protopop la Vălenii de Munte pe vremea lui Nicolae Iorga.
Târziu, la 19 ianuarie 1987, într-o zi neagră pentru mine, l-am întâlnit din nou pe Părintele Grigore Băbuș. Fusesem în audiență la patriarhul Iustin Moisescu, ca să susțin publicarea cărții mele în trei volume, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română(1874-1984). Deși îmi semnase propunerea ce-o făcusem prin 1983 privind publicarea lucrării respective, de data aceasta m-a dat afară din birou, ca pe ultimul infractor. Am ieșit plângând din biroul patriarhului, cu un pachet de aproape 1.000 pagini dactilografiate, prima parte a lucrării în discuție. La ușă mă aștepta Părintele Arhim. Grigore Băbuș. Mi-a vorbit frumos, m-a consolat, m-a încurajat. Rana era însă foarte mare și profundă! De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe Părintele Grigore, dar mi-a rămas la suflet, printre oamenii mari pe care mi-a fost dat să-i cunosc de-a lungul timpului.
Dumnezeu să te ierte, drag și bun părinte!
*
*
Zâmbete. ☺Dintr-o lucrare de control a unui elev selectăm câteva perle: ,,Și tunarul ochi bine și lovi avionul cu țeava tunului; În ,,Amintiri" apare copilăria fericită a puiului de țăran Crenguță Ionel!
*
. Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/17/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.