Din volumul " Un vis al nimănui. Poemele mele "
A fost noapte...
Cerul în întunericul lui părea alb
de lumina stelelor.
Vântul, oftând, își făcea dansul
Printre crengile teilor uscați și
ale salciei plânse,
Ce și-au întins rădăcinile eterne,
pe furiș, în liniște,
Peste gurile celor ce nu vor să vadă.
Nu se mai aude glas, suspin, oftat;
Numai aerul curge în direcția ochilor:
E rece, clipești... trece o clipă.
Deschizi ochii larg... Асum vеzі асеа поарtе,
Mușchii ți se zbat și în lupta lor
Mâinile îți apasă pieptul urcând
cadențat spre obraz.
Degetele fredonează un poem idilic
Pe pleoapele obosite
Și genele-s fascinate de umorul antic
De pe vremea lui Vergiliu.
Timpul se scurge letal.
Te păcälește și din nou revine la normal,
Joacă-te cu el!
Fă-l doar un calambur,
Tu, om minunat!
Negare
De-ar fi să colind pământul
La tine m-aș întoarce.
Ți-aș aduce trandafiri albi
și un semn de carte,
L-aș pune între petale,
Aș număra zilele
Și tot la tine m-aș întoarce..
Să-ți fac pat și cunună,
Să-ți pun perna de flori la cap,
Să miroși a busuioc
Și măcar o clipă să mă gândesc:
Tu n-ai murit deloc!
Autoportret
Poate sunt un vis al oricui și
poate al nimănui
Poate sunt o peluză peste care crește
iarba
Poate sunt o fotografie pe peretele
cuiva
Sau poate sunt un vers dintr-o melodie
necompusă
În final sunt doar un gând care zboară
peste tot și niciunde
Și niciunde..
O fereastră
Privește, cerul s-a deschis...
oprește timpul,
Spune-le păsărilor să tacă,
Ascultă! Vine un porumbel,
Se așază pe crucea de lemn,
are ochii ei...
O lacrimă i-a căzut și pământul
s-a veselit.
Am închis ochii o clipă, s-a dus.
S-a închis cerul, dar în secret
a mai lăsat o fereastră deschisă
către inimile noastre
pe care le udă zi de zi.
Trebuie doar să simți...
Asfixiere
Nu pot să respir.
Frigurile mă apasă tot mai tare
Și străbat noaptea din ce în ce
mai greu.
Simt cum tot întunericul vine
peste mine
și mă asfixiază.
Încerc să dorm.
Nu pot...
Mă cuprinde un dor de îngeri,
Știu că ei sunt cu mine,
Dar nu-i văd,
Nu sunt atât de vrednică pentru asta,
Sunt doar eu:
o singuratică într-o casă mare
cu multă lume...
Mă sufoc.
Orașul cu salcâmi
În orașul cu salcâmi, ploaia
se prelinge strașnic
pe scheletul vegetației.
Un om stă și privește.
Nu înțelege nimic.
A plecat și pământul
i-a păstrat urmele.
Măcar amprentele pantofilor
să rămână în lut,
Măcar ele să privească și
să nu uite orașul,
salcâmii și ploaia.
M-am născut
M-am născut într-un sat
Ce-și poartă inima în munți
Și își flutură aripile deasupra văilor
Unde apa curge de la rădăcina pomilor
Cu gust de pământ și piatră
M-am născut într-un sat
Unde casele erau pe atunci simple
Mirosul de pâine coaptă pe vatră
Îți deschidea poarta
Și râsetele copiilor erau duse de vânt
Mai departe
Acolo unde crestele erau singure
Și frunzele se jucau în cerc
Ca să le înveselească
Câteodată mai aud focul din sobă
Și mai văd un fus torcând a timp si dor
Mai văd ochi de copil într-o oglindă veche
Și visuri ce au rămas la fel
În liniștea unei seri de vară
Crezând că stelele căzătoare
Sunt pistruii de pe față
M-am născut într-un sat
Unde rugăciunile mamei
Picurau lacrimi pe drumurile
Ce păstrează câțiva pași grăbiți
Și caut iarăși prin urme
Un tropăit de cal
Să-mi șoptească vreo amintire rămasă
Și aud glasuri ce tânjesc după glasul meu
Iau o scoică și-l închid acolo
O arunc în mare și Dumnezeu o pune
Îngerilor la ureche
Iar valurile se apleacă și tac
Când satul tot mai crește între munți
Și timpul se oprește în pâinea ruptă cu mâna
Atunci...
Îngerul
Am bătut într-o inimă
Pe când timpul era doar timp
Și ea s-a deschis
Din rugăciuni amestecate
cu lacrimi
Au crescut aripi de înger
pe pământ
Și cerul a coborât, alunecând pe
Raze de soare
Când iarba era încă udă
De la ploaia măruntă ce-și
Vărsa dorul în ochii tăi
Am luat clipitul lor
Și l-am pus în primul răsărit
de la munte
Iar genele făceau umbre pe pietre
Și copacii parcă plângeau
după frunzele lor
Și-mi puneai în păr flori
crescute de-un izvor
Adormeam ca un copil,
visând atunci
Cum îngerul rostește
rugăciunea
Lângă o apă luminată
de un soare căprui
Și stai...mai stai...
Până se oprește timpul
când nu mai are timp
Când dormeai
Ți-am furat o geană
Ce am sărutat-o
Și Dumnezeu m-a văzut.
Am suflat și a zburat
Pe aripa unui înger în treacăt
Și îngerul a dus-o la serafimi
Punând-o in inima harpei
Ce cântă imnuri Fecioarei.
Din ceruri
Trimise pe pamant
În lacrima fulgilor
Acoperiți de urmele cuiva
Sau în sărutul meu
Ce-l prefac într-o stea căzătoare
Oprită în ticăitul inimii tale
Și ascult la îngeri
Cum din harpă iar și iar cântă
Și zâmbești în somn
Eu te fur pe o geană
Și zbor.
Zbor...
De la începutul lumii
Dumnezeu ne-a ținut
În aceeași palmă
Ca pe două stele
Ce aprindeau obrajii
Însetați de lumina
Ochilor negri
De toamna pistruilor
Ce se pictau pe față
De tropăitul calului din vis
Ori de ecoul glasului
pe crăpătura buzei
Ce stă rezemat dinadins?
Și-n a doua zi cerul a fost sus
Pământul jos
Ca fumul tăiat de-o aripă-n zbor
Iar marea și-a lăsat apa în stânci
Și s-a făcut munte
I-a luat țărmul
Și l-a făcut pajiște
Când timpul gonește
Fiecare drum fără pași
Și tu vezi de la un geam
Și taci..
Florina Blidariu
.................................................
N.B.
Florina Blidariu s-a născut în Banatul de Munte, la Caransebeș, județul Caraș-Severin, și a copilărit în satul Vălișoara, locul care i-a dat libertatea de a fi ea însăși, înconjurată de frumusețea naturii, de iubirea animalelor și de tradiții. Acest spațiu al începuturilor, încărcat de amintiri și sens, rămâne o sursă vie de inspirație, chemând-o să scrie despre valori, despre frumusețe și despre ceea ce pare, uneori, pierdut în timp.
Este absolventă a Facultății de Litere a Universității de Vest din Timișoara, unde a urmat studiile de licență și masterat. A debutat în reviste literare, iar în 2024 a publicat primul său volum de poezie, Un vis al nimănui. Poemele mele. În prezent, este profesoară de limba și literatura română, îmbinând vocația didactică cu pasiunea pentru poezie și pentru valorile autentice ale Banatului.
|
Florina Blidariu 2/7/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.