Poezii din noua carte a lui Răzvan Ducan „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai e necesar să fiu și eu”.
MIHAI EMINESCU
ȘI CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI
„Sacre Coeur" al poporului român
E ortodoxia lui, și asta neîndoios,
Căreia Eminescu i-a cerut o biserică,
Pe măsura iubirii de eroi și Christos!
Și așa după o sută și ceva de ani,
De la mirabila lui prorocire,
Aceasta a fost înălțată și noi consfințim,
Tributul lui la-nfăptuire.
E prinos de recunoștință,
Catedrala Mântuirii Neamului, la București,
Pentru o se da o nouă oră exactă,
Credinței românești.
Mulțumim, in aeternum,
Pentru vizionarismul avut,
De aceea, numele tău, poetule drag,
E și hramul ei, neștiut.
LA MORMÂNTUL LUI EMINESCU
Astăzi, nu „tot acolo", ci acolo,
La rămășițele lui pământești,
Ca un câine să scurm în închipuire,
Până la oasele dumnezeiești.
Ce țineau un trup de om, care „trăia sărac,
Dar vorbea ca un rege",
„Un geniu care a ars prea repede",
Și flacăra lui ne-a precedat și ne postcede.
„Nu pot să fiu slujbaș al unei țări ce nu-și respectă poezia",
A spus Eminescu, refuzând un post înalt în administrație,
Lăsând viitorimii și un crâmpei de înaltă moralitate,
Pe lângă poezia sa, de forță și grație.
Așadar, acolo la Bellu, unde se dă ora exactă
A poeziei românești și nu numai a ei,
Am respirat timp spornic,
Ca să mă vindec de farisei.
Și, totuși, dacă închipuirea mea
E o realitate în așteptare,
Acolo, și nu în altă parte,
E și Învierea lui, ca și continuă aflare.
Când a murit vârful piramidei trofice de atunci,
Bășcăliosul Caragiale a spus cu durere crescută în glastră:
„Eminescu era un poet prea mare pentru țara lui.
Eu, un comediant prea mic pentru tragedia noastră.”
LA BELLU
Astăzi am fost la cimitirul Bellu.
M-am așezat pe singura bancă,
din capătul Aleii Scriitorilor.
În stânga mea, mormintele lui:
Mihai Ralea, Ion Luca Caragiale,
Traian Săvulescu, Mihai Eminescu,
Mihail Sadoveanu, George Coșbuc, George Călinescu,
Zaharia Stancu, Mircea Nedelciu.
În dreapta, cele ale lui:
Adrian Păunescu (dincolo de Ștefan Covaci și Stela Covaci),
Gheorghe Pituț, Eugen Barbu, Nichita Stănescu,
Gheorghe Hagiu,... , Laurențiu Ulici, Marin Preda.
Altfel spus, eu venind să tac la picioarele tăcerilor lor,
propriile tăceri,
din preaplinul lor a umple,
prea puținul meu cu mângâieri!
Ca o mână la chipiu,
cu onorul la dreapta și la stânga, dat,
ca să vascularizez și cu antumul meu,
postumul lor, cu eternitate vascularizat.
AM TRĂIT POEZIE
Poezia
îmi desemnează cronologia.
Se va spune:
S-a născut la prima
și după ultima a murit,
și toată viața lui
a poezit!
A trăit, respirând cărți,
amprentele lor,
redesenând propriile hărți.
Pentru o amintire vie,
citirea lui,
e umplerea și-n contumacie.
Nu lumânări aprinse,
nu flori și pași la mormânt,
ci găsirea A.D.N.-ului,
trăirilor lui prin cuvânt!
Așadar, spun și eu,
despre mine,
cu decentă obiectivitate:
Da, poezia mi-a fost toată viața,
ca sarea-n bucate!
DACĂ DUMNEZEU E ROMÂN
Nici nu mai este necesar să fiu și eu,
Dacă Dumnezeu e român,
Vine cu răspunsuri, precedând întrebările,
Pe principiul vaselor comunicante,
Eu, după el, vin cu mirările.
Dacă Dumnezeu e român,
Nici nu mai este necesar să fiu și eu,
Fiindcă atitudinea sa ocupă așteptarea,
Pe principiul vaselor comunicante,
Eu, după el, vin cu încântarea.
Dar dacă Dumnezeul român,
Vede că-s „român și punctum" ,
Deci categoric „în cuget și-n simțire",
Pe principiul vaselor comunicante
Mă va dori în el, ca să-l completez la iubire.
LUI NICOLAE LABIȘ
- la 90 de ani de la naștere
și 69 de ani de la moarte
„Buzdugan al unei generații",
Călărind un fierbinte vătrai,
Te-a ghilotinat pe niște șine,
Un blestemat de tramvai.
Nu era gheața de vină,
Și nici tu nu erai beat,
În grupul acela o-mpingere,
Cu perversitate, s-a strecurat.
Era o noapte de decembrie,
Cu o tinerețe ne fardată,
Și pentru că aveai coloană,
Coloana ta trebuia secționată.
Și până la urmă s-a-mplinit,
Inevitabilul ce putea fi evitat,
Dacă P.C.R.-iștii și securiștii de-atunci,
Avea creier în cap, nu rahat.
Și, ca o consecință, fatidica zi,
Ca pe patul de spital să ceri oxigen,
Ca și cum ar fi creion și hârtie,
Pentru a scrie un ultim poem.
„Tată, trimite 3 metri cubi de ozon, mă sufoc",
Scurt, ca o telegramă, dictată surioarei,
Înainte de a proba tu însuți,
"Moartea căprioarei".
PEȘTERA SFÂNTULUI ANDREI
Sciția Minor de atunci
A devenit acum majoră,
Și peștera, de asemenea, confort sporit,
De multe stele, cu pergolă.
De către stiliștii de interior,
Pentru Sfântul Andrei, amenajată,
Dacă după 2 mii de ani,
Acesta ar căuta adăpost încă o dată.
În Dobrogea, de tarabostes și pileati,
Acum românească,
Ca să vadă dacă s-a-mplinit,
Botezul dat pentru trăire creștinească.
Ca să meargă și să moară apoi din nou la Patras,
În Imperiul Roman, și ca o erată,
Crucea martirizării lui să se-ntoarcă, singură,
Ca semnalizatoare la trecerea la nivel de cale ferată.
Ca popor apostolic ce suntem,
Iată marele X de căutare,
Într-o matematică practică de conștiință,
Pentru propria aflare.
UNDE SUNT ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ?"
Dacă ar fi venit Badea Cârțan,
la „dezvelirea" Catedralei Mântuirii Neamului,
nu ar fi avut loc de mulțimea de politicieni,
invitați, presă, enoriași din toată țara, dar și gură cască.
Desigur, nu toți în același loc.
Altfel spus, un octombrie cu două viteze,
una pentru tarabostes și alta pentru pileati!
Dar asta e o altă poveste!
S-ar fi consolat cu ideea neputinței participării,
și ar fi cerut măcar să poată să doarmă lângă ea,
în zăpadă, așa cum a dormit lângă statuia lui Mihai Viteazu,
din Piața Universității, din București,
atunci când a venit în 1895.
- De unde să-ți dăm zăpada?, au răspuns politicienii.
- Dacă știam că nu aveți zăpadă în această zi măreață,
mi-o aduceam singur, de la noi din Cârțișoara,
din Ardeal, ca să-mi fie pernă,
gândind la împlinirea visului lui Eminescu,
ca Voievod al Limbii Române, „Pohta ce-a pohtit-o"!
- Dar ce, aveți voi acolo zăpadă în octombrie?
- Noi avem zăpadă, ori de câte ori este necesar
să devină parte din recuzita unei ștafete către ziua de mâine!
- Și când am fost la Roma, pe jos,
rupându-mi patru perechi de opinci,
mi-am dus zăpadă de acasă,
în care am dormit la poalele Columnei lui Traian!
Acolo am văzut certificatul în piatră
al nașterii poporului român!
Italienii au așezat apoi acea zăpadă în colecția lor de uimiri,
ca mostră a ceea ce înseamnă iubirea de țară!
Chiar și în Războiul de Independență,
unde am luptat, mi-am dus zăpada,
de la mine de acasă, din locul împilat de către unguri,
învelind cu ea rănile sângerânde ale românilor.
Mai târziu, cu această zăpadă înroșită
s-a însuflețit acel 1 Decembrie 1918,
pe care eu l-am așteptat liniștit,
în Cimitirul de la Sinaia,
știind că o să vină.
Fiind sigur că o să vină! Și a și venit.
P.S. Precum cel care are paternitatea acestor rânduri,
stau și contemplu ceea ce mi-a trecut prin minte
într-un mijloc de decembrie 2025, Anno Domini,
și exclam, nedumerit, cu părere de rău:
„Unde sunt zăpezile de altădată?"
Răzvan Ducan
|
poezii de Răzvan Ducan 1/8/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.