Oamenii cumsecade de la revista Observatorul
Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute ale „Observatorului” din Toronto. Spontan și fãrã vreun efort s-a cristalizat o opinie clarã: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipã de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizeazã instantaneu cã de-a lungul celor 30 de ani de existențã pe pãmânt canadian „Observatorul” și-a impus sã fie cumsecade, nu numai de formã (câți nu se laudã cã sunt cumsecade!), ci de-adevãratelea.
Am putea spune cã revista e o anomalie în lumea de astãzi.
Se vede de la o poștã cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tãmâie sã introducã bârfe, pornografie, etalãri de crime, critici fãrã acoperire, înjurãturi, știri așa-zise senzaționale, politicã deșãnțatã, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referințã pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportã cu o seninã cumsecãdenie, promovând cultura și educația bunul simț și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii sã creadã cã oamenii revistei sunt o trupã de profesori pensionari, care încearcã sã-și omoare timpul în mod plãcut.
Noi, care știm exact ce înseamnã „CUM SE CADE” și tragicele sale consecințe, vom spune prompt cã „Observatorul” nu promoveazã cumsecãdenia ca un scop în sine, ci aceastã apare ca o consecințã a programului pe care revistã îl urmeazã, mai mult sau mai puțin bine, cum îl țin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:
Credința în Dumnezeu
Respectul fațã de Adevãr
Iubirea de țarã
Recunoștința pentru Canada, țara de adopțiune
Revista noastrã considerã cã rugãciunea și credința în Dumnezeu, astãzi, în lumea noastrã pe dos, sunt mai necesare ca oricând. ªi nu e vorba aici de bigotism sau mai știu eu de ce alte „isme”. Așa cum nu e vorba de o credințã teoreticã și o rugãciune formalã. Considerãm cã Existența nu are „cãderea de a fi” fãrã principiul sãu unic, Dumnezeu, și vom promova tradiția creștinã, cu speranța cã și cei care rãtãcesc în lume, înșelați de „realizãrile științei” (care existã, incontestabil, în domeniul pur grosier și material), vor deschide ochii. Sperãm în acest sens cã slujitorii bisericii se vor lupta sã infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popã, nu ce face popa”, cãci ne este imposibil sã înțelegem cã vreun preot sã transmitã cuvintele lui Hristos, în bisericã și sã considere aceasta doar un job.
Așa cum nu credem cã Biserica trebuie sã facã vreun compromis cu lumea modernã. Ideea de a încerca, de pildã, de a împãca „creaționismul” cu „darwinismul” este ridicolã fiindcã nu existã mãsurã comunã. Pentru cei care înțeleg metafizica producerii Existenței, este caraghios a încerca sã raportezi douã ordine diferite ale realitãții.
Considerãm cã smerenia și rugãciunea prin care tãiem avântul egoului și înfumurãrii atât de caracteristice zilelor noastre (priviți în jur!), duc la acea aparentã de cumsecãdenie de care vorbeam.
„Observatorul” are un respect deosebit pentru adevãr. A fi onest și a spune lucrurilor pe nume, fãrã patimã, fãrã injurii, înseamnã a avea stimã pentru cititori, dar mai ales pentru adevãr. Nu dorim sã inventãm evenimente, dar dacã ele se întâmplã, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele sã fie spuse, cãci altfel cum am putea îndrepta și ce rost ar mai avea revista noastrã? Cumsecãdenia de dragul cumsecãdeniei e literã moartã. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor și a relata evenimente, fãrã mãguliri sau atacuri inutile. A respecta adevãrul nu înseamnã ceartã la colț de stradã, cãci punctele de vedere sunt variate și noi le prezentãm ca atare, ci înseamnã a ne menține la un standard care sã poatã fi referințã pentru alții.
Iubirea de tarã promovatã de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde și demagogice, nici cu criticile agresive și vindicative. Noi înțelegem foarte bine cã țara, adicã acel pãmânt la nord de Dunãre, a existat cu mii și mii de ani înainte de a fi noi și va exista și dupã noi. țarã a fost și va fi acolo mereu. Dar ceea ce face aceastã tarã vie este populația care o umple și o folosește. Or, știm prea bine cã, la ora actualã, aceastã populație trece prin clipe grele.
Sã ne înțelegem bine. Nu e vorba atât de bunãstarea materialã, chiar dacã sunt mulți sãraci, ci de sufletul nației.
ªi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecãdenia sã încerce sã reclãdeascã sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientã; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacã are vreun rost, dacã va avea un efect. Nu e pentru noi sã judecãm aceste lucruri. Noi avem datoria sã ne concentrãm cumsecãdenia în a pune la locul lui ceea ce a menținut sufletul românesc peste veacuri. Stim cã marele Caragiale, dupã multiple încercãri, a renunțat dezamãgit sã mai reformeze mentalitatea contemporanilor sãi, dar aceasta nu schimbã cu nimic datoria noastrã.
Ni se pare însã foarte important ca sã nu ne limitãm la criticã. A criticã e ușor. De aceea, „Observatorul” e convins cã nu demolarea ci construcția este ceea ce conteazã.
În fine, e bine sã apreciem țara de adopțiune, deși unii, prea obișnuiți numai cu critica, preferã sã se creadã importanți și sã-și imagineze cã, fãrã ei, Canada nu ar putea exista.
Aceștia ar fi bine sã-și imagineze o situație similarã în România și sã se gândeascã ccum ar fi sã vadã cum strãinii nu respecta pe cei de aproape si sã fie nemultumiti pe tara care le a asigurat un loc de muncã etc.
Sunt atâtea lucruri deosebite care trebuiesc descoperite si respectate in aceastã tarã adoptivã,
Cinste acelora care in aceastã Canada au dovedit prin muncã si seriozitate, prin pasiune si talent care fac ca numele de român sã fie apreciat.
Poate cã programul prezentat pare pretențios. Nu este. El exprimã ceea ce orice om obișnuit ar trebui sã urmeze în viața de zi cu zi. Sunt unii care cred cã a fi creștin înseamnã a merge duminica la bisericã, dupã care putem pãcãtui dupã plac. Sunt unii care cred cã din când în când pot sã ia o vacantã de la datoria de a fi oameni. Sunt atâția care îți bat joc de ființa lor, care este o minune de realizare.
Pe vremuri am studiat zile în șir, din „curiozitate științificã” modul cum funcționeazã mișcare brațului omenesc. E o minune, la fel cã darul vorbirii sau al vederii.Si totuși câți nu își bat joc de ele, folosind brațul pentru a produce rãul, vorbirea pentru a rãspândi minciuna și ochii pentru a vedea numai banul.
Suntem în secolul XXI, plin de calamitãți și viruși. „Observatorul” și grupul sãu au o vârstã importantã.
Si nu ne-a fost ușor.
Dar pentru noi este un mod de a lupta împotriva acestor rele și sã sperãm cã binele va ieși învingãtor.
Mircea TÃMAȘ
N.B.
Mircea Tamas - profesor la Centenial College din Toronto, autor a 27 de cãrți; prieten și colaborator al grupului de la „Observatorul” de la inceputurii.
|
Mircea Tamas 1/3/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.