Despre copilărie (în volumul de versuri „Lacrimă sub candela aprinsă”)
Noaptea e proprie tainei, creatiei. Ca simbol generic, candela apare în titlul unui volum versuri¹, unde, în secventa „Poeme cu litere dăltuite noaptea ”, micropoemele dezvoltă tema copilăriei prin motive lirice adiacente.
Mărturisirea se distinge din arta desenului lexical, în care semnificatia cuvântului devine imagine evocatoare: „De la o vreme, nu stiu de ce, / Îmi vine să mă-mpăduresc - / În univers, în doruri, / În cuvântul românesc” (p. 87). Inexplicabil, obsesiv chiar, poetul trăieste o stare sufletească filtrată într-o viziune metaforizată (univers, doruri, limba română) , care exprimă valori existentiale, subiective, spirituale. Ele asigură individualitatea si, pe un plan mai larg, identitatea. Fără identitate nu poti fi pentru a rămâne. O constiintă comună fiintelor noastre ar însemna că specia umană atinge perfectiunea fără a pierde sensibilitatea, realitatea fiintei în spatiul creatiei.
Verbul a veni, printr-un proces gramatical, devine impersonal (a-i veni „a-i trece prin minte”), cu determinări ( minte, cap, gând) introduse prin prepozitia în si cu pronume în dativ², care tine locul unei personae aflate într-o anumită situatie psihică . Constructia impersonală arată o dispozitie sufletească exprimată de propozitia (subiectivă) care urmează, având nuante semantice cumulate conotativ „a se gândi la ceva, a se întâmpla, a pune stăpânire”. Verbul a împăduri e un ornament poetic captivant ca spirala în plan arhitectonic. Împădurirea poate fi spontană sau antropică. Forma atonă a pronumelui personal aduce expresivitate prin ideea de a schimba înfătisarea (a împăduri „a trasforma în pădure un teren”. Valentele artistice apar elocvente. Un poet nu are soarta comună a prefacerii în element primordial, el rămâne viu cât fiintează limba în care a scris, ajunge în transcendenta cuvintelor.
Despre copilărie se poate vorbi, în primul rând, prin amintire, ceea ce presupune retrăirea prin reflectii, marcând nevoia de viată. Ca pământul să fie ceea ce este a fost nevoie de viată. Ca viata să fie ceea ce este, a apărut frumusetea, poezia. Astfel se repetă, apodictic, bucuria infantilă: „Te bucuri întotdeauna / La prima ninsoare - / Parcă ti-ar nălbi gândurile” (p. 84). Naivitatea momentului rămas în memorie curătă gândurile de negura trecutului, dându-le altă strălucire într-un efort „intelectual” de cuvinte: „De ce n-as întelege că drumurile copilăriei, / Toate veneau de undeva, de sub deal - / Aveau hamuri, zăbală si potcoave de cal!” (p. 85). Aducerea aminte curge pe „drumul unei sărbători”, sărbătoarea creatiei într-o exclamatie retorică. Pe deal este cimitirul, Acolo sunt ascendentii poetului. Lipsite de această întelegere, cuvintele din enumeratie ar fi expletive, însiruire fără valoare de personificare, ar rămâne fără nuante. Asa se pot explica usor. De pe aceste drumuri, vine bunicul: „Grinda de la usa morii - / Pariul bunicului cu vesnicia ” ( La moara lui Coseriu, p. 86). Relatia grindă – bunic are conotatie simbolică. După cum grinda asigură siguranta acoperisului, bunicul stabileste legătura poetului cu vesnicia.
Expresiile „ca si când, ca si ce, ca si cum”constituie părti din unităti de comunicare subîntelese. Catalizatorul expresiilor este verbul a căuta, asadar termen regent unificator: „Ca si când, ca si ce, ca si cum - / Caut cârja bunicului prin iarbă, / În frunzele-ngălbenite pe drum” (Bunicilor mei, Luiza si Aron, p. 97). Comunicarea are alt scop decât cel aparent. Ecourile sufletesti, recuperate prin idei, revin în procentul de sensibilitate, care nu s-a diminuat în timp, si determină căutarea pe urmele stiute ale pasilor bunicului.
Experienta din cea mai grea muncă agricolă, cositul, prinde catrenul în carateristicile unei stampe limpezi cu naturalete exceptională: „Când se apuca taica de cosit la fân, / După fiecare otcos, bea o gură de răchie / Din uiaga de la capătul locului - / Si nu-i venea setea. Si nu-i venea! ( p. 107),
În ritm narativ, versurile nu au figuri de stil, doar metafora uzată „gură”. Repetitia este singurul procedeu stilistic folosit. Din punct de vedere lexical, se pot retine regionalismele: otcos (sb. otkos) brazdă de fân”, răchie (tc. raky, cf. sb. rakija) „tuică” , uiagă (cf. mg. üveg, DER) „sticlă”.”Pentru diversitatea semantică a cuvântului loc se remarcă întelesul (sinonim pământ) „teren proprietate personală”.
Provenind din limbajul infantil, termenul taica mi-a adus aminte de cuvântul „bubu”. Cum nu putea rosti „bunul”, un copil, care avea silaba „bu”, a zis „bubu”si asa a rămas bunicul pentru toată viata, chiar dezmierdat cu diminutivul bubuță.
În Tara Almăjuluui, se mai întrebuintează apelativul mos (tata-mos): „Hopa-hop!
Îi spuse mosul, la ureche, copilului / Si acesta începu să meargă, pâs-pâs, încrezător, / Că pasii de început nu pângăreau aripile îngerilor…” (p. 131). Poetul a observat ritmurile esentiale ale vietii, închipuindu-si cum au fost primii săi pasi, nevinovati, curati ca „aripile îngerilor”. Ultimul vers mi se pare de-a dreptul exuberant. De la realitatea văzută si întipărită pe retina memoriei, se trece la visul din creatie si, de aici, la transcendentă. Momentul din existenta anonimă, ce duce viata mai departe, s-ar fi putut pierde, dacă nu intra în actul creatiei.
Valorile credintei, într-un sistem de relatii simbolice, se învătau în copilărie: „Când scotea maica din cuptor / Pita rotundă, coaptă în tăst, / Parcă răsărea soarele - / Deasupra rumenelii: Sfânta Cruce!” (p. 135). Împlinirea traditiei nu e transformare în rutină, e certitudine a vietii. Cum nu poate cuprinde totul, amintirea, prin adverbul parcă, intră în imaginatie.
Orchestratia clară, obtinându-se efecte dorite, formează sugestia: fiinta noastră, după moarte, rămâne, încă rămâne prin ceea ce lasă: „Tata nu-i acolo, în mormânt,/ E-n usi, în mese ori feresti - / Pe dealul unde caii, schiopătând, / Se tem s-atingă drumul de pământ!”(Poem cu litere dăltuite noaptea, p. 133). Sufletului i se adaugă obiecte în spatiul întrupării sale. E de sesizat, semnificativ, forma „feresti”, caracteristică pentru partea vestică a limbii române, cu disimilarea consoanei r.
Imaginea cailor în mers revine: „Grele copitele cailor, în amurg, / Aici, în Cetatea Gradistei - / Pietre bolborosind pe sub luturi” (Dalboset, p. 89). În poezie, pot exista semnificatii la care autorul nu s-a gândit. Aici apare denumirea mai veche a satului Dalboset. Pietrele din ruine vorbesc de vrenuri vechi, de locuire neîntreruptă istoric.
Cântecul ploii si cântecul creatiei poetice, elemente indispensabile întelegerii versului „Ne mai spunem una alta”, prin fenomenul interferentei, unesc materia si spiritul într-o expresie almăjană a legăturii sufletesti „una alta”. Pronumele nehotărâte, cu valoare neutră, fără conjunctie, părti componente ale unui întreg, se găsesc în legătură cu verbul a spune, având întelesul „de toate, vorbe, lucruri, aspecte diferite”: „Bate ploaia, spală piatra, / Mă aude-n cântec tata - / Ne mai spunem una alta…” (Toamnă târzie -1, p. 122).
Privirea determină un moment semnificativ de reverie, reflexiv si plin de fascinatie, o descindere în timp si spatiu prin cuvânt si un impuls de nestăpânit de a multumi fiintei care a dat poetului viată: „Pe lavită-n cămară, ulciorul de lut, / Asezat cu grijă de mâinile mamei - / Parc-as vrea să le sărut!” (p. 123). Tertina este o laudă adusă mâinilor mamei, „începutul tuturor începuturilor” (Grigore Vieru). În ritmurile timpului, mama, muncă, jertfă, dragoste, si-a prelungit viata si în obiecte sub semnul frumusetii. Poetul adaugă o răsuflare la exclamatia „O, mamă, dulce mama…” ca o acreditare la vis.
Dintre amintiri, nu putea lipsi casa: „Când îti este dor de casa părintească, /Îti si auzi pasii înaintînd /Pe treptele usii de la intrare …” (p. 94). „Sufletul satului” îsi impune dreptul la neuitare prin elemente de topos. E o disociere a stării existentiale produsă mai mult de simtire decât de luciditate, acasă si locul unde ajungi datorită diferitelor împrejurări. Vointa de a fi oriunde te duc pasii se loveste, mai ales în situatii critice, de gândul la locul unde ai văzut lumina zilei, unde au rămas cei care te-au adus pe lume. Este în natura omului să simti nostalgic, oricât de bine ti-ar fi, chiar dacă dorul întoarcerii e imposibil de împlinit: „Iarba verde de acasă / Să-mi uit dorurile / Nu mă lasă!” (Cântec, p. 100). Dincolo de nuanta livrescă, metafora exprimă expresia formală a existentei înainte de plecare, de pribegie, de înstrăinare.
Cuvântul acasă are ceva specific, de neegalat de lexeme din alte limbi, cum ar fi domicillium, home, maison, hogar, dom, Heim, otthon etc. Raportarea poetului la cuvântul vechi românesc defineste legătura statornică, indiscutabilă cu traditia existentei în continuitate ancestrală de la înăltimile Carpatilor la vadurile Dunării: „În pământul de-acasă / As putea învia de mai multe ori - / În toate frumusetile lui, /Pe câmpuri, pe dealuri, în flori” (p. 103). Când strămosii nu vor mai învia în gândurile si în simtirea noastră, neamul românesc va rămâne doar în istorie si în sângele altor popoare. Pentru poet, la judecata în fata luminii, orice urmă a neamului are o valoare fundamentală: „Aici, fiecare piatră / Îmi e o vatră - / Calendar fără vină / Si reazem la judecată!” (Răspas pe Valea Miracolelor, p.106), în revelatia simturilor.
Cu rădăcinile strămosesti poti trece dincolo de viată si moarte: „Nucii din fata casei mele - / Petru si Aron – mă vor însoti / Si-n povestea de dincolo de râu?!” (p. 122).
Urmele livresti din versurile în care apar jocurile copilăriei concretizează reactii complexe în viziunea poetului. Pentru un copil contează jocul în sine, mai importante sunt sentimentele decât semnificatiile, de unde provin referinte subtile despre naivitatea consumării energiei în forma unirii celor trei actori (copii, miei, iezi) în traditia spatiului protector: „În tarini si-n păduri, / Verdele crud al amiezii - /Se joacă Orfeu cu copiii, / Cu mieii si iezii” (Primăvară, p. 93).
O incursiune în timpul infantil prin amintire este jocul în libre, de care si eu m-am bucurat. Pentru copii, librele aveau valoare dublă, numerică si bucuria de a câstiga. Libra, monedă austriacă, denumea orice ban de metal iesit din circulatie. La joc participau doi sau trei copii. Moneda se lovea de o piatră dintr-un zid netencuit. Piatra trebuia să fie cât mai lată. Jocul era început de un copil stabilit prin numărătoare („Unu, doi, trei, patru, cinci, iesi afară din opinci”). Următorul jucător lovea cu libra sa piatra în asa fel încât piesa lui să cadă cât nai aproape de prima monedă. Dacă palma întinsă de la degetul mare la degetul mic acoperea distanta dintre monede, jucătorul câstiga moneda. Dacă banul nu se câstiga , jocul continua cu altă monedă. Tehnica avea două aspecte: unghiul de cădere si tăria loviturii. De multe ori mă jucam singur pentru a dobândi deprinderi necesare jocului. Asa am descoperit rostul exercitiului în viată: „Ne jucam în bani, / Cu librele fără valoare, / Pe care le izbeam de perete…” (p. 129). Un copil nu-si pune problema utilitătii jocului: „Ne jucam de-a opocile, / Ne jucam în cacică, / Să învătăm să numărăm caii (Jocuri vechi, p. 128).
Jocul „de-a opocile” (de-a ascunsa, de-a pitulata, de-a pitulicea) conservă imperativul verbului opăci, -esc „a opri în loc, a împiedica, a se potoli, a se domoli, a se linisti” din paleoslavă, cf. opačiti din limba sârbă. Îmi amintesc că se stabilea locul (un copac, un stâlp din gard, o piatră din zid) unde un copil dormea (sta cu ochii închisi), timp în care ceilalti se ascundeau. Plecarea după cei ascunsi se anunta prin formule diferite: „Unu, doi, trei, pleacă lupul după miei”; „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata”. Spiritul de observatie si viteza erau hotărâtoare. Cei descoperiti îl provocau pe căutător în fel si chip:„Ceapă, ceapă, stai în groapă”; „Vântu bate, curi departe”. Ultimul copil era în două situatii: „să doarmă” la rândul său sau să-i salveze pe toti („Urma scapă turma.”). La atingerea cu mâna a locului unde se dormea trebuiau rostite cuvintele „ptiu piciopata”, confrmând actiunea de a scuipa, de a termina.
Jocul de-a cacica „de-a turca” era practicat de băieti, de obicei apropiati ca vârstă. Cuvântul cacică denumeste atât jocul, cât si bătul de aruncat, ascutit la capete. Pentru etimologie, MDA notează mg. kacsika, desi evolutia semanticâ e greu de explicat (kacsia „rată”, kiscacsa „boboc de rată”, kacsika „rătuscă”). MDA înregistrează lexemul cătică (penultima silabă accentuată) „femeie stricată”, învechit, cu origine necunoscută. Sensul figurat este evident. Ar putea fi o solutie etimologică cu argumentele: palatalizărea dentalei³ „t”, fenomen care a determinat deplasarea accentului, paralelismul cu sinonimul turcă, care a dezvoltat sensul figurat „femeie slabă si iute” (cf. MDA) si „frecventa fenomenului” ă˃a care acoperă zone compacte sau „este variabilă în functie de cuvinte si localităti”⁴. Termenul cacică poate fi creatie expresivă.
Convertirea artistică a amintirii vorbeste de la sine. Ceea ce ar părea o atitudine evazionistă se reconstituie ca realitate în creatie lirică: „Se auzea toaca / dinspre avlia bisericii - / Copilăria se juca de-a viata si moartea, / De-a vesnicia si nemărginirea.”(La Pasti, p. 100). Într-un fel este o reîntoarcere în copilărie, o identificare cu o vârstă în care perceptia are altă manifestare, de această dată însusită encomiastic de poet prin cuvântul ca gest evocator: asteptarea nerăbdătoare de către copii a sărbătorii pentru a bate toaca, minunat prilej de joacă. Toaca se bătea până în seara Vinerii Mari, ziua Răstignirii lui Hristos. După miezul noptii, focul din curtea bisericii (avlie, din tc. havly prin filieră sârbească) se stingea de la sine, nemaifiind întretinut. Jocul copiilor „de-a viata si moartea, /De-a vesnicia si nemărginirea”e configurarea materială a simtirii lor, dar si a poetului prin impulsul originar al cuvintelor.
Copilăria, vârsta învătării vietii, are ochii impresiei, curiozitătii: „Uimit, am văzut cuptorul de lut - / Cum cocea olarul străchini si ulcioare, / Sfârsitul si-nceputul, pământul-sărbătoare!” (Închinare olarului Călin Sporea, din Dalboset, p. 93). Combinatia metaforică, prin semne arhetipale, ilustrează simtul exceptional al plasării cuvintelor. În Banatul de Munte, satul Dalboset a fost un centru al olăritului. După traditie stiu că mestesugul olăritului s-a mai practicat în localitatea Petnic si că în satul Lăpusnicel ultimul olar s-a stins din viată în preajma primei conflagratii mondiale. Lexical, s-a produs o specializare: cărămida se ardea, obiectele ceramice se coceau. Nuantarea nu putea scăpa poetului în recuperarea de sensuri ca nevoie de căutare a imaginii corespunzătoare.
Reluarea peisajului imaginat în amintire, descindere în meditatie, în visul creatiei, vizibilă în textul „Descult, prin iarbă, parcă duc / În sufletu-mi o coroană de rouă / Si sunt aproape de îngeri.”(p. 86), mă pune pe gânduri prin rafinament, prin faptul că mă regăsesc în el. Stiu ce înseamnă să ai bătucită pielea de pe talpa piciorului, valoare care mentinea legătura existentei cu pământul.
Viata satului românesc cunoaste transformări profunde, începute prin transformarea socialistă a agriculturii, care a lovit în evolutia naturală a satului: „Răzuitată coasa-n cui / Obosită-i de sedere - / S-a suit un melc pe grindă… / nu-s ce-i cere?!” (Coasa – 1, p. 108). Coasa (cu origine în PIE *kʼes, cf. DELR), unealtă agricolă si armă, capătă proportii simbolice într-o recuperare obiectivă a semnificatiilor relevatoare pentru gândirea poetică. Intensitatea dramatică a stării este ilustrată de lexemele răzuitată (dublă prefixare) si obosită (persuasiv). Pe grindă, lângă coasă, a urcat un melc (cuvânt de origine traco-dacă). Personificarea, în reprezentare poetică, dă substantă expresiei. Poetul, în primul moment, recunoaste „nu-s ce-i cere”, apoi întelege, auzind deznădejdea din plânset. Dezamăgirea, tristetea, durerea sufletească se exprimă în gruparea de coeziune - sensul conotativ al verbului a plânge si repetitia urmată sugestiv de puncte de suspensie: „Coasa plânge, rugineste, În poiană iarba creste, / Iarba creste…” (Coasa – 2, p. 108).
Personificarea copilăriei, fenomen poetic imprevizibil, aduce cu sine o trăire impresionantă, asemănătoare cu a ciobanului care si-a pierdut oile, sensul vietii. Poetul crede într-un model, traditia, prin care formele elementare ale amintirii primesc un sens.
„Copilăria strigă de după deal / Că si-a pierdut oile - / Că nu mai încep cântecele cu foaie verde / si ne potopesc ploile!”(p. 117).
Invocarea creatiei orale, fond vechi de cultură, este o strategie poetică pentru a putea ajunge la un prezent dramatic aflat sub lovituri de identitate. Desi nu-i potrivit aici, nu ezit/rezist să notez, cel putin pentru curiozitate, că termenii etimologici din vechea slavă potopŭ „potop” si potopiti „a potopi”nu s-au păstrat în limbile standard bulgară si sârbă (bg. navodnenie, da navodnyavam; sb. poplava, poplaviti; pentru a scufunda, se află cuvintele da potava, respectiv potaniti), că la persoana a treia singular există, în graiurile almăjene, forma potoape.
Deschiderea memoriei în cuvânt prin comparatie doar pare a fi un pretext poetic, e o realitate în retrăirea perceptiei puerile. Se exprimă în „logica” emotiei lirice o raportare afectivă. Aspectele vechilor trăiri, uitate, revin din stocarea mintală. Repetia verbului ninge e un fel captiv de a fi în ceea ce numim fior, aduce câstig în relevantă, creând impresia schimbării de altitudine: „Ninge ca în copilărie. / Ca în basme. Ninge. / Dealul s-a suit pe catalige!”(Iarnă târzie, p.111).
Exuberanta zicerii cu acente de straniu revarsă muzicalitate semantică: „Ingerii au coborât pe umerii mei, / Întelegând cât de bătrâni / Suntem în cuvânt…”(Nestiute oglinzi, p. 110). Nu cred că poetul se referă la originea limbajului. E vorba de vechimea limbii noastre, de perspectiva ancestrală ce o caracterizează. Din convingere si-a construit universul liric, care functionează după legi poetice suficient siesi. Imaginea îngerilor exprimă consacrarea divină a adevărului prin întelegere transcedentală. Accept si atitudinea polemică: vechimea neamului văzută în „nestiute oglinzi”, cuvinte românesti prin care se impune scrisul tămăduitor.
Sigle: DELR = Dictionarul etimologic al limbii române (M. Vinireanu, Alcor-Edimpex, Bucuresti, 2008); DER = Dictionarul etimologic roman (Alexandru Ciorănescu); MDA= Micul dictionar academic, editia a II-a; PIE = pre-indo-european.
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Volum îngrijit, cuvânt-înainte si notă asupra editiei de Florina-Maria Băcilă, Timisoara , Editura Cosmopoliotan-Art, 2022.
2. Mioara Avram, Gramatica pentru toti, Editia a II-a, Bucuresti, Humanitas, 1997, p. 424.
3. Eugen Beltechi, Graiurile din Almăj Fonetica, Timisoara, David Press Print, 2018, p. 176: „Palatalizarea oclusivelor dentale orale t, d până la stadiul de africate este considerată una din cele mai pregnante particularităti ale subdialectului bănătean.”
4. Ibidem, p. 96.
Constantin Teodorescu
|
Constantin Teodorescu 11/6/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.