Taina întâlnirilor dintre oameni
Există oameni pe care îi citești ca pe o carte deschisă; le ghicești bucuriile, fricile, tăcerile.
Și există oameni care par ziduri grele, ridicate din neîncredere, din rănile lumii, din nevoia de a se apăra.
Între ei, între noi toți, se țese o pânză nevăzută de legături, din firele acelea pe care doar sufletul le poate vedea.
Interacțiunea umană a devenit o taină greu de pătruns.
Ne privim fără să ne vedem, ne auzim fără să ne ascultăm, ne vorbim fără să ne atingem cu adevărat.
Totuși, în adâncul nostru, fiecare tânjește după celălalt.
Avem nevoie de prezență, de prieteni, de oglinda aceea caldă care ne amintește că nu suntem singuri pe pământ.
Că există o mână nevăzută ce ne ridică, o inimă care ne simte dincolo de cuvinte.
Darul prezenței
Adevărații prieteni sunt cei care nu se tem de umbrele tale.
Care rămân când nu strălucești, care te ajută să îți duci poverile fără să te judece.
Cei care te simt chiar și atunci când zâmbești doar ca să nu plângi.
Ei nu se sperie de rănile tale, pentru că au învățat, la rândul lor, că iubirea nu este perfecțiune, ci asumare.
Octavian Blaga scria:
„Chemarea asumată la existență din duh de iubire și limitarea de sine, ca început al libertății celuilalt, sunt o însușire a Ființei Iubire.”
În fiecare prietenie adevărată se repetă această taină divină:
un „să fie” spus din iubire, un gest prin care îi faci loc celuilalt în viața ta.
Nu ca să-l stăpânești, ci ca să-l lași să fie.
Acolo unde dragostea e jertfă și libertate, nu posesie, prietenia devine altar.
Oamenii care rămân
Oamenii mei sunt cei care mă primesc așa cum sunt, și nu întotdeauna sunt lumină.
Ei mă cunosc și când tac.
Mă înțeleg fără explicații.
Ei nu fug când cad, ci vin.
Fug la mine ca la spitalul inimii mele, se roagă în tăcere și mă ridică de mână.
Prin ei simt prezența lui Dumnezeu în lume.
Ei sunt cei care nu au uitat că fiecare ființă este sfântă, chiar și atunci când greșește.
Dar nu toți știu să rămână.
„Cei care au iubit din toată inima lor un om și au primit în loc frica acelei ființe, ascunderea, neînțelegerea, știu ce mare suferință este aceasta”,
scria același Blaga.
Și cât adevăr!
Sunt relații în care iubirea devine temere, prietenii în care sinceritatea e percepută ca amenințare.
Uneori oamenii se îndepărtează nu pentru că nu mai iubesc, ci pentru că iubirea le cere să vadă prea adânc în ei înșiși.
Căutarea sufletului care recunoaște
Sufletul însă nu încetează să caute.
„Sufletul caută în permanență să regăsească Iubirea care împlinește, dar este deturnat de pseudo-omenirea digitală.”
Cuvintele lui Blaga răsună astăzi ca o profeție.
Într-o lume în care prieteniile se măsoară în reacții și inimioare virtuale,
în care tăcerea a fost înlocuită de zgomot,
e tot mai rar să găsești o inimă care te atinge fără să te evalueze.
Viața prieteniilor
Mircea Eliade, cu înțelepciunea sa senină, spunea:
„Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a două suflete...
O prietenie care durează o viață întreagă este un miracol.
Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă.
Dar poate să fie și o căsătorie spirituală, un miracol propriu-zis.”
Această frază poartă în ea o liniște tăioasă: nu toate legăturile sunt menite să dureze.
Unele vin pentru a te învăța ce nu e iubirea.
Altele pentru a-ți arăta ce înseamnă dăruirea.
Fiecare om care trece prin tine lasă o urmă de lumină sau de umbră, dar ambele sunt daruri.
Chiar și cei care te-au rănit te-au făcut să înțelegi cât de adâncă este chemarea de a iubi curat.
Lucrarea nevăzută a prieteniei
Am învățat că prietenia nu e o întâmplare, ci o lucrare.
O taină care se clădește în timp, prin răbdare, iertare, tăcere.
Că trebuie hrănită cu recunoștință, cu încredere, cu prezență.
Uneori se stinge fără vinovați, ca o lumânare care și-a împlinit rostul.
Alteori renaște după ani, mai puternică, mai limpede.
Adevărata prietenie nu e o legătură de lume, ci una de cer.
Se naște din iubirea care nu așteaptă nimic, dar oferă totul.
Prietenul este cel care te vede dincolo de mască,
care te simte în întuneric
și care, atunci când nu mai poți, devine vocea ta.
Prin prietenii noștri Dumnezeu ne învață ce înseamnă iubirea Sa.
Nu pentru că ei sunt perfecți, ci pentru că ne ajută să ne vedem așa cum suntem.
Ei sunt oglinzile care ne arată și lumina, și praful.
În ochii lor învățăm smerenia,
prin tăcerile lor, răbdarea,
prin plecările lor, libertatea.
Rugăciunea inimii care recunoaște
Am avut prieteni care au tăcut când aveam nevoie de cuvinte
și prieteni care au vorbit când tăcerea ar fi fost mai sfântă.
Am avut și prieteni care m-au pierdut pentru că n-au știut cum să mă țină.
Dar le mulțumesc tuturor.
Fiecare a fost o lecție de lumină.
Cei care rămân aproape sunt cei care știu că iubirea nu se impune,
ci se așază în tine ca un altar.
Ei te ridică atunci când ești la pământ,
îți mângâie sufletul cu prezența lor tăcută,
și chiar când nu te caută, îi simți aproape,
ca o rugăciune care te alină.
Prietenia este o floare cerească.
Se naște din credință,
se udă cu încredere,
se luminează cu sinceritate.
Este una dintre fețele lui Dumnezeu în lume.
Prin ea, învățăm să iubim fără condiții
și să vedem divinitatea din ceilalți.
Iar acolo unde două suflete se ating în lumină,
lumea se vindecă o clipă.
Acolo, iubirea își regăsește rostul,
iar Dumnezeu zâmbește prin oameni.
Fragmente inspirate din Octavian Blaga - „Iubirea”, Editura Agnos, 2024,
și Mircea Eliade „Fragmentarium”
|
Carmen Oltean 10/15/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.