Străduța nepavată
Nu alergați după amintiri pentru că le pierdeți
Amintirea copilului stând singur în mijlocul trotuarului și mușcând mărunt dintr-un codru de pâine neagră cu coaja groasă și bună îl bântuia insinuos de ani de zile.
De atunci, de când pe nepusă masă se trezea adeseori că îi coboară dintre tâmple înspre piept până în stomac, când sfios, când tumultos și alert, când dureros și înduioșător, cu regretul anilor trecuți de atunci până acum, de parcă vina lui ar fi fost că aceștia s-au terminat în trecerea lor de neoprit.
Ce n-ar da să se mai întoarcă timpul de atunci! Să mai stea în mijlocul trotuarului cu codrul de pâine în mână și să spioneze cu speranță porțile vecinilor de unde poate-poate va ieși unul dintre prietenii săi, Steluță, Puiu, George, Adrian, Neluțu..., măcar Mariana sau Anișoara.
Cu Anișoara mergea împreună la grădiniță și Anișoara voia să o țină de mână când mergeau.
Așa le spusese și mama, să meargă împreună cuminți direct către grădiniță, fără a se opri pe drum și fără a vorbi cu străinii întâlniți în cale, pentru că străinii ar putea să fie oameni răi care să le vrea răul.
Mâna Anișoarei transpira uneori și atunci Daniel îi dădea drumul retrăgându-și-o pe a lui din strânsoare.
Anișoara se supăra și când se întorceau acasă îl spunea mamei sale.
”Tanty, Daniel n-a vrut să mă ia de mână.” „Foarte rău! Să ții fata de mână și să ai grijă de ea, pentru că tu ești bărbat și bărbații au grijă de fete.”
Și așa a trăit Daniel mulți ani la rând cu amintirea care îi apăsa sufletul ca o neîmplinire.
Să mă mai duc o dată pe acolo, pe străduța aceea nepavată care, la marginea orașului, se umplea de bălți după o ploaie mai zdravănă. Mă duc. Mă duc neapărat, dar mai încolo, când voi avea mai mult timp.
Nu știa cine o să-i dea acest „mai mult timp” și nici de unde o să-l ia ca să i-l dea lui, dar gândul îi făcea bine, îl liniștea.
O să se ducă și o să retrăiască emoțiile de atunci. „Emoțiile de atunci?” De acum, poate. Atunci nu avea nici o emoție, se plictisea singur pentru că nu ieșea din curte nici un copil. Emoția acum se aprindea, când își amintește vremea de atunci. Nu, nu e adevărat. Se va duce acolo. Trebuie să mai vadă o dată locurile prin care a trecut și a crescut.
Și s-a dus. A găsit greu străduța. Nu-i mai știa bine numele, nu știa nici dacă mai păstra același nume de atunci, dacă între timp nu i-l schimbaseră, pentru că multe nume se schimbaseră de atunci. Străzi care trecuseră succesiv prin mai multe denumiri, precum și cinematografe, teatre, restaurante și cârciumi, chiar și imnul și denumirea țării se schimbaseră.
A găsit-o până la urmă. Greu. După ce s-a învârtit prin cartier de mai multe ori și după ce a trecut pe străduță de alte câteva ori fără să-și dea seama că era cea pe care o căuta. Era pavată acum cu pietre, dar mai strâmtă, gardurile era mai scunde și mai altfel, căsuțele mai îngrijite, dar mai mici.
Uite și trotuarul! Era parcă același, avea și adâncitura în care se aduna apa după ploaie, dar copiii... nici unul. Nici acuma ca nici atunci. Atunci puteau însă oricând ieși din curte, dar acuma...?
Steluță, Puiu, George, Adrian, Neluțu..., pe unde or mai fi? Cum or mai arăta? Or mai fi de recunoscut? Grași? Cheli? Bărboși? Nerași? Or mai fi cu toții în viață? Anișoara o avea copii, poate nepoți...
Strada era pustie ca și atunci...Nimic în jur, nimic care să aducă cât de cât cu cele din amintire. Nimic.
O stradă oarecare dintr-un cartier mărginaș. În definitiv, ce caut eu aici? Am amânat vizita la mama, programarea la revizia auto, cumpărăturile pentru mersul la țară de săptămâna viitoare...
Aici nu mai era nimic de văzut și de atunci Daniel s-a liniștit de chinul acelei amintiri care-i apăsa sufletul de mai mult timp.
I-au rămas alte amintiri. Imagini, întâmplări, persoane, culori, arome, sunete și gusturi mai vii decât la vremea lor.
Ovidiu M. Curea
|
Ovidiu M. Curea 10/7/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.