Scrisoare pastorală
Glasul din pustie. Comemorăm la 29 August Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mai avem și alte zile dedicate marelui proroc în timpul anului, dar aceasta este cea mai zguduitoare. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători!
Ioan nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneți fraților voștri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiți să le atingeți nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiți zeciuiala din chimen și mărar dar foarte puțin vă interesați de îndeplinirea legii, de credință, dreptate și milă! Ioan era un om învățat.
În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei.
Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare.
Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.
Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.
*
Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva sfaturi ale marelui duhovnic Ilie Cleopa:
- Și cum putem ști care fapte sunt bune și care sunt rele?
- Conștiința îți dă de veste, măi! Să mergi la Sfânta Biserică, în duminici și sărbători, să țineți posturile, că sunt maica sănătății și lungimea vieții, să vă rugați dimineața și seara, să faceți oleacă de milostenie cu cei săraci, fiecare după putere, să aveți pururea rugăciunea inimii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa" Așa să faceți, mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce! Ați venit la un putregai de moșneag?
- Părinte, dar faptele rele, cum știm că sunt rele?
- Glasul Lui Dumnezeu, care este sădit în om, de la Facere, îți strigă și îți spune: nu te duce la muierea altuia, că mâine - poimâine vine moartea și te duce la Judecată, nu mânca de frupt în zilele de post că-i păcat! A postit Hristos, în deșertul Carantaniei, care nu a avut păcat, a postit Maica Domnului, care nu a avut păcate, au postit toți Sfinții Lui Dumnezeu, ei, de care lumea nu era vrednică, iar noi păcătoșii mințim că nu putem posti. Dar ia să vină un război sau o secetă sau o boală, să vezi atunci! Cine nu ține postul binecuvântat al Bisericii, va ajunge să țină postul doctorului și o să vadă atunci...
Măi copii, cine are frică de Dumnezeu, știe cum să se păzească de tot păcatul, iar când se întâmplă să mai greșească, că toți greșim în toată clipa Lui Dumnezeu, acela aleargă repede și se spovăduiește la duhovnic și ia iertare și canon. Ce, dacă se murdărește cămașa, o lași așa? Nu. Te duci și o speli și iarăși se face curată. Tot așa-i și cu sufletul, măi copii.
- Părinte, dar cu faptele bune cum e? Cum știm că le avem?
- Să nu știi că le ai! Că vin dracii și ți le fură, prin slava deșartă a lumii, prin mândrie: "ia uite, măi, cine sunt eu! Ia uite cât bine am făcut! Eu îs cineva!" Nu așa, măi copii.
Omul care se vede pe sine mai păcătos decât toți, care se socotește nevrednic de viața aceasta și de toate darurile primite de la Dumnezeu, acela are poziția cea mai ortodoxă.
*
Sus-jos! Sus-jos! De treizecizeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai
, este omul providențial, care va scoate țara la lumină. Și noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine și lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni și despre același om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimțit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la nu știu ce potentat al zilei. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an și anotimp de anotimp, în timp ce țara se adâncește tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală.
Ne pleacă tineretul peste mări și țări să-și caute o pâine și un rost în viață, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populația de la un an la altul; numărul morților este de câteva ori mai mare decât al născuților; îmbătrânește lumea și generațiile tinere sunt tot mai subțiate; industria națională este piesă de muzeu și amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanță dintr-un veșmânt de lux al țării; cultura și oamenii de cultură sunt cenușăreasa societății; snobii și sfertodocșii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu nerușinare, când își scot prostia pe gard și ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subțiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să știm prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populației este tot mai decăzută; infractorii mișună ca puricii pe câini.
Des, tot mai des, vin mai marii sau mai micii să ne cerșească voturile și ne promit marea cu sarea. Ne aruncă drept momeală, sau plată, sau mită sau cum vreți să-i ziceți, câte o bucată de pâine, câte o sticlă de bere sau un kilogram de zahăr. În ultima vreme am văzut ca ne-au trimis câte două plicuri, cu care cred că ne vor cumpăra convingerile, conștiințele și voturile! Abia după ce ajung unde vor să ajungă, prostindu-ne cu nerușinare, vedem cât ne-au mințit, dar e prea târziu. Indiferența ne cuprinde ca o pecingine. Numărul celor ce nu se duc la vot e tot mai mare de la un scrutin la altul. Chiar trebuie să treacă patruzeci de ani de rătăcire prin pustie ca la poporul evreu pentru a ajunge în pământul făgăduinței? Chiar nu avem oameni capabili, care să zică și altceva decât ,,Sus-jos, sus-jos? Chiar nu suntem suficient de maturi ca să ne dăm seama că este timpul să ne ocupăm și de lucruri mai serioase, decât să fim măscărici de circ?
*
O mărturie a Mitrop. Antonie Plămădeală. Despre Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală am mai scris în repetate rânduri. Am purtat multă corespondență cu dânsul, mi-a publicat articole în ,,Telegraful Român și ,,Mitropolia Ardealului. O singură dată ne-am întâlnit față către față. Era după Revoluție și s-au ținut la București câteva conferințe ale reprezentanților preoțimii ortodoxe cu ierarhi. La cea din primăvara lui 1990 am fost delegat și eu de la Tr. Severin. Întâlnirea respectivă a prezidat-o Înaltul Antonie. Am luat și eu cuvântul, iar după conferință mi-a spus: ,,Te credeam mult mai în vârstă, după cum îmi scriai. Credeam că ești un bătrânel cu preocupări cărturărești și-mi plăcea cum scrii. Dumneata însă ești tânăr. Ești o speranță a Bisericii Ortodoxe Române! N-am împlinit ,,proorocia vlădicăi, dar am făcut și eu ce-am putut și cât am putut pentru Biserică și pentru Țară.
Corespondența mea cu ierarhul transilvănean numără zeci și zeci de scrisori. În multe își dădea drumul la condei și se destăinuia ca la spovedanie. Nu erau scrisori oficiale, reci, seci, erau epistole personale, în care surprindeai omul, sufletul și gândirea lui. Muncea mult, călătorea cât un ministru de externe, scria carte după carte și articol după articol, era o adevărată ,,mașină vie.
Regăsesc o scrisoare de la dânsul din septembrie 1989. E tulburătoare prin sinceritatea ei. Nu știu când voi reuși să încredințez tiparului corespondența ce-am purtat-o cu astfel de oameni și tocmai de aceea o redau mai jos ca pe un document scump sufletului meu și istoriei literare. Ea mi-a fost mie de folos, dar poate fi călăuză pentru mulți cititori de azi și dintotdeauna:
,,Despre muncile mele, ce să zic! Sunt munci, nu muncă. Sunt un obsedat al muncii. Odihna mi se pare o insultă adusă creației. Așa, în a șaptea zi, mai mergea. Dar nu în cultură. Nu se poate lua vacanță în cultură, așa cum nu se poate lua vacanță din gândire. Ar fi tot atât de stupid, cum sunt concediile de odihnă, pe care le iau acum călugării și călugărițele din mănăstiri. Așa ceva era odinioară de neconceput. Concediu din monahism! Concediu din calitatea de om!
Mă simt presat de viitor. Totul nu se va putea. Dar măcar cât mai mult. Trăiesc dramatic această invers-proporționalitate a distanțelor. A distanțelor de timp. De fapt, și de spațiu! Mergem înainte și, de fapt, mergem înapoi. Înaintăm spre sfârșit. Cu grabă. Cu prea mare grabă. Și sunt în noi rezerve pentru mai mult spațiu decât acela care ne este dat. Pe acestea le simțim, mai ales când suntem în plină activitate. Mie mi se pare că sunt acum cam pe acolo. Nu. Nu mă bucură. Pentru că aceasta înseamnă că dincolo de acest timp, repede, va începe declinul. Și atunci nici nu voi mai ști ce rezerve am avut. Atunci voi crede că mi le-am epuizat. Acum știu că nu mi le voi epuiza. Și aș vrea să extrag din mine cât mai mult minereu.
Am fost în tinerețe profesor la niște școli miniere, la Baia Mare și iată că îmi vin analogii rămase în memorie. Graba nu-mi dă răgaz însă pentru cercetări mai aprofundate. Regret mult timpul pierdut în tinerețe, cam pe la vârsta Cucerniciei Tale. Ani de zile viața m-a legat de o mașină de mase plastice. Citeam noaptea pe Pascal, în franțuzește, de minunam pe directorul fabricii, care venea în inspecție, uneori, și care nu știa ce-i cu mine acolo. De unde căzusem! Și căzusem de undeva. Din ,,vremi. Cele ale cronicarului. ,,Sub vremi.
Acestea ți le spun pentru a te îndemna să faci acum cât mai mult. Să nu te prindă vremea, cealaltă, care se cheamă timp, cu prea multe nefăcute și să nu fie prea târziu. Tot ce facem sunt geamantanele cu care vom pleca dincolo, în călătoria cea mare. Și cu ce vom merge, cu acea vom rămâne și în istorie. Uneori îmi vine să mă întreb: de ce să rămânem? Și de ce să nu plecăm din lumea aceasta, cum se zice, cavaleri, cu mâinile goale. Cavaleri, adică tineri, încă fără casă, fără masă, așa cum se zicea pe la noi.
Dar întotdeauna refuz astfel de întrebări. N-au nici un rost. Nu-s pentru mine. Nu pot rămâne cu mâinile goale. E crimă împotriva existenței(....). Splendid!
N-a mai trecut mult și timpul n-a mai avut răbdare. O boală cumplită l-a țintuit pe Vlădica Antonie și condeiul i-a înțepenit înainte de vreme. Și câte mai avea de făcut, de spus!
*
In memoriam: Prof. Dr. Gheorghe Bulgăr. A fost un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu ne-am întâlnit niciodată față către față, dar mulți ani am purtat corespondență. Era un om sincer, prietenos, generos. Găsea timp să-mi citească încercările mele literare și să-mi scrie pe-ndelete părerile sale. Își permitea de multe ori să facă aprecieri curajoase și riscante cu privire la stările de lucruri din țară. Îi așteptam scrisorile, așa cum le așteptam pe-ale părinților, când eram elev sau student. Lectura lor mă îmbogățea sufletește, îmi întărea moralul și speranța de mai bine.
Profesorul Gheorghe Bulgăr se născuse în com. Sanislău din județul Satu-Mare în 1920. Studiase în Transilvania, apoi ajunsese student în București, la Filologie, având profesori de neuitat, precum: Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Alexandru Rosetti, Radu Zbierea, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici, N. I. Herescu și alții.
A debutat la ,,Revista Fundațiilor Regale condusă de Camil Petrescu, apoi de Ovidiu Papadima. A colaborat la numeroase reviste literare din toate zonele țării. Și-a definitivat studiile și a atras atenția unor corifei de vârf ai culturii române. A fost apreciat de Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade sau Alain Guillermou. A fost profesor la Universitățile din București, Sorbona (1965-1967), Lyon (1978-1980) și Bordeaux (1988-1990). A scris mult în presă, dar și volume de sine stătătoare, personale sau în colaborare.
A murit la 13 iunie 2002 și a fost înmormântat la Cimitirul Belu din București.
Întâmplarea a făcut să intru în corespondență cu dânsul. Strângeam amintiri despre marele istoric Nicolae Iorga. Pentru aceasta am alcătuit o circulară, pe care am publicat-o în câteva reviste literare ale vremii și pe care am trimis-o apoi la câteva sute de persoane din țară și străinătate, pe măsură ce le descopeream adresa. Din această acțiune s-a născut volumul Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, singura lucrare cu această temă din peisajul cultural românesc. Domnului Bulgăr i-am scris în acest sens la 10 ianuarie 1986. Adresa dumnealui mi-o dăduse Părintele Gh. Dumitrescu-Bistrița, cu care corespondase în anii precedenți. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat, căci la 22 februarie am primit o scrisoare foarte prietenoasă, afectuoasă chiar, de la Profesorul Gheorghe Bulgăr. Își destăinuia câteva amintiri personale despre Nicolae Iorga, apoi se destăinuia cu sinceritate, ca de la om la om, ca de la prieten la prieten. A început de atunci o corespondență destul de intensă între noi. Am găsit mereu motive să-l provoc să continue să-mi scrie. I-am cerut părerea, spre exemplu, de etimologia cuvintelor de pe la noi ,,napraor și ,,jidovini, i-am trimis decupaje din presa literară românească, în care era vorba de dânsul. La vremea aceea eram abonat la vreo 36 de publicații literare, istorice, teologice și medicale. Când găseam în ele câte un articol care priveau pe vreunul din cunoscuții mei, îl decupam și i-l trimiteam persoanei respective. Domnul Gheorghe Bulgăr ședea mai mult în Franța, unde preda în învățământul superior, nu avea posibilitatea să urmărească presa românească decât în mică măsură, așa încât legătura cu unul ca mine era chiar o necesitate și pentru dânsul.
În mai multe scrisori m-a invitat, când merg în București, să-i dau telefon și, dacă este în țară, să-i fac o vizită. N-am făcut-o niciodată.
Era însetat de viața culturală din țară. I-am trimis în 1986 o invitație la un simpozion de paremiologie de la Tr. Severin și nu mică mi-a fost surpriza, când am primit scrisoare de la dânsul, în care mă ruga să-l înscriu în program cu o comunicare privind proverbele culese de Elie Miron Cristea, fostul patriarh al României. N-a putut participa personal la simpozion, dar a trimis lucrarea la timp. Îmi trimitea extrase după articole de-ale sale publicate în țară și străinătate. Uneori îmi scria despre lucrările sale în curs de pregătire sau de apariție. În 1987, spre exemplu, îmi spunea că lucrează la ediția a II-a a Dicționarului de sinonime și a terminat volumul Istorie și filologie pentru Editura Eminescu. La 3 septembrie 1987 îmi spunea că abia sosise de la Paris, unde a participat la simpozionul ,,Omagiul lui Mircea Eliade de la Centrul Pompidou. A locuit la Prof. Guillermou. Îmi dădea și o notiță bibliografică privind preocupările sale de paremiologie.
La 24 ianuarie 1988 l-am rugat să mă pună în legătură cu vreo revistă din Franța, unde să prezint materialul Ecoul Revoluției Franceze în ideologia clerului român. L-am întrebat și ce părere are în legătură cu Biblioteca Franceză din București, despre care circulau păreri contradictorii, iar eu eram abonatul ei. Răspunsul a venit prompt, la 6 februarie. Mi-a trimis o lungă scrisoare, în care-mi spunea că a participat la un simpozion UNESCO, în cadrul căruia a cunoscut pe poetul Grigore Vieru de la Chișinău, care i-a făcut o impresie excepțională. Îmi trimitea un exemplar din ,,Telegraful Român, în care avea un interviu cu Mircea Eliade. Mă sfătuia să continui relațiile cu Biblioteca Franceză din București, în ciuda disensiunilor româno-franceze de la ora aceea. De la 15 decembrie trebuia să fie la Universitatea din Bordeaux. Abia la 10 martie îmi scria, numindu-mă ,,iubite părinte și confrate, că i-a venit aprobarea să plece la Universitatea din Bordeaux, ca să preia lectoratul de limba română. Își dădea seama că e foarte târziu, însă socotea că e important să mențină, totuși, cursul, să nu-l desființeze cei de acolo. Vrea să le facă studenților ,,sinteze asupra specificului latinității noastre, în comparație cu cele specifice Occidentului romanic. Șederile în străinătate erau uneori scurte. În 1988, bunăoară, la 15 iulie îmi scria că s-a întors deja din Franța și că așteaptă să-i apară volumul Filologie și istorie. Se entuziasma ca de propria reușită, când mi-a apărut volumul Coloana Infinită. M-a asigurat că va scrie despre el. Îmi făcea chiar unele destăinuiri despre Mitropolitul Antonie Plămădeală.
În iulie 1989 se plângea că multe articole ale sale încredințate revistelor din țară au rămas nepublicate. Se răspândise zvonul că nu se va mai întoarce din Franța și a fost destul să i se blocheze accesul la presa internă. Din când în când se ducea la Satu Mare să vadă locurile, să întâlnească oamenii, să-și reîncarce bateriile sufletului. Așa îmi scria în 17 septembrie 1989, precizând, totodată, că a încheiat volumul Eminescu azi, că face conferințe, dă interviuri pentru radio și reviste și multe altele.
La 5 martie 1990 îmi scria entuziasmat despre felul elogios cum relatează presa franceză despre Revoluția română. În scrisoarea respectivă erau pasaje superbe, în care autorul se dovedea a fi un om profund religios. De acum corespondența noastră s-a rărit. M-a luat avalanșa de preocupări ,,postrevoluționare, de răspândire a cărții religioase în lume și bucuriile întâlnirii cu prieteni și apropiați prin scrisori s-au diminuat simțitor. Domnul Bulgăr mi-a mai scris câteva scrisori în anii următori, plângându-se că i se deteriorează tot mai mult starea de sănătate, apoi s-a așternut tăcerea!
Profesorul Gheorghe Bulgăr rămâne o personalitate de referință a culturii române, dar și un prieten cald, gata oricând să te ajute cu un sfat competent, binevoitor și dezinteresat.
Dumnezeu să te ierte, drag prieten al tinereții mele!
*
Dumnezeu din portbagaj. Pe internet am găsit o istorioară interesantă și plină de învățătură, pe care o redăm mai jos, tocmai pentru a ne convinge că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.
Se spune că, într-o zi, un grup de tineri, băieți și fete, plecau într-o excursie cu mașina. Bucurie mare, râsete, agitație. Înainte de a porni mașina, mama uneia dintre fetele din grup le-a spus: ,,- Dumnezeu să fie cu voi! Tinerii au izbucnit în râs și au strigat: ,,-Dacă vrea să meargă cu noi, n-are decât să stea în portbagaj, fiindcă aici n-are loc!
Mașina a pornit în trombă. Peste o oră a venit vestea că s-a produs un accident. Tinerii se izbiseră cu mașina de un pom de pe marginea drumului. Din cauza vitezei, impactul fusese atât de puternic, încât tinerii muriseră toți, iar mașina se făcuse zob. Doar partea din spate a mașinii rămăsese neatinsă, adică portbagajul.
Când au desfăcut capacul portbagajului, polițiștii au găsit înăuntru câteva cartoane cu ouă. Culmea, ouăle erau întregi, neatinse. Acolo fusese Dumnezeu cu ele și nu se întâmplase nimic! În mașină, cu tinerii, nu avusese loc!
*
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/7/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.