Parler d’amour
Parler d’amour
Parler d’amour – la bonne affaire!...
Mais pourquoi toutes ces guerres
sur la terre des humains?
Pourquoi la haine, pourquoi des fleurs
quand les mères pleurent
leurs fils en habit de terre
fiancés à la Mort?
Parler d’amour – quelle mascarade!
lorsque le cœur bat la chamade
et la raison des hommes ignore
la moindre trace du bonheur.
*
Elegie*
Văd desfrunzirile cum cern
Tezaur peste lutul tern,
Brumate-s viile-abãstrii:
De ce-mi vii, toamnă, de ce-mi vii ?
Târziu ar fi sã mã frãmânt
Acum când geme vânăt vânt
ªi iarna urlã în pustii
Prelungi, mințind că ai sã-mi vii
Tu cel rămas (din care vară?)
În jarul stelelor de-o seară.
Azi ceru-i stins, umbrele-s vii,
Nu mai veni! De ce sã-mi vii?
ler d’amour – quelle mascarade!
lorsque le cœur bat la chamade
et la raison des hommes ignore
la moindre trace du bonheur.
*
Scrisoare către Cậmpulung
Pământ sfințit, mai stii de-un Negru Vodă
Care va fi trecut pe-Arges în gios
Spre-un loc ca niciun altul mai frumos,
Pe-Arges în sus, cu mesteri după el,
Ca prin zidiri să-nsemne un Muscel
Pe harta verde-a raiului de crâng,
Drept binecuvântatul Câmpulung?
Dar de Scrisoarea Neacsului mai stii,
Trimisă peste munții albăstrii
Către cel jude din Brasov, nemțesc,
(Să-nvețe si el graiul românesc)
Cu omenesti urări de sănătate
ªi, de-ale vieții rosturi câte toate?
Nu ai cumva un Udriste Năsturel?
Câtă nevoie am avea de el
Astăzi pe lângă vodă teutonul
Care nici imnului nu-i stie tonul,
(Dar nici noi n-am mai vrea să-i stim de nume
Cât vom clama Desteaptă-te, romậne!)
Suntem sub vremi, trimite-ne de vrei
Un Demetrescu-Gyr, un Mosandrei,
Un brav istoric precum Aricescu,
Un Ion Barbu, ori un Simonescu,
Un Constantin Baraschi (nu din lut
Chip nou să ne-mprumute, si-ăla mut,
Ci din oțelul cel mai pur, din fier,
Din dorul nost’ de-a fi mai lângă cer!)
Iar dacă nici asa norocul tainic
Nu-l vom afla, trimite-ne atunci
Prin Tudor Musatescu... un Titanic!
Un burg de poveste
În burgul de Muscel tot omul stie
De un Pardon ce-ajuns-a Bulevard
Că, de n-ar sti, simți-va cum îl ard
Cuvinte cu parfum de… curtoazie
(pe care, sorry, nu le pot rosti!)
Pậnă-n Grădina Publică, desi
Între mai noul thank you si merci
E un maidan de tâmpă libertate
Pe care zburdă vorbe desucheate
De când cu-acel decembrie de zgură
În care-am nins peste-adevăr cu ură.
În Câmpulungul cu hrisov domnesc,
Titanic viu se ’nalță din abis
Ca-ntr-un vals-vis cântat de flasnetaru’
Uitat lângă vitrina lui Măgeanu,
ªi-o caldă umbră sfântă de martir
Aprinde-n noi lumini ce cresc si cresc
Cu Gheorghe si Ion lângă Iisus
Pe crucea neamului, si un lung sir
De umbre vii care ne întregesc
Ființa toropită de uitare
Spre-a ne-aminti că nu un Everest
E scară către cer, ci omul care
Îi este țării sale înălțare si tron domnesc.
Sonet de pandemie si de noi vechi dezastre
În țipătul de linisti, grea tăcerea
S-a-nstăpânit pe urbe într-o noapte
A gândului, când străjile uitate
În turnuri asteptau reînvierea
Celor plecați în cerurile ’nalte
Să ne preschimbe-n lacrimă durerea
De-a nu fi cunoscut nici mângâierea,
Nici mierea vorbei binecuvântate,
Sub pintenul minciunilor corecte
În care rațiunea-si face somnul
De frumusețe, ignorând că drept e
Să nu le țină monstrilor isonul.
Orasul meu de sunet si cuvânt,
Tăcerea ta mi-e lacrimă si cânt.
Greu totul
As vrea să strig. De ce? Asa, degeaba!
Urâtul m-a cuprins. Urâtă treaba
Cu oameni mici ce se cred dumnezei
Îconjurați de turma de pigmei
Pe post de îngeri păzitori la os,
Pe care cei dintâi, experți la ros,
Il fezandează pentru ceasul când
Vot trece-n barca Styxului pe rând...
As vrea să strig. Mi-e greu si mi-e urât.
Ce înger rău mi-nfige gheara-n gât?
Poveste
Tu mă-nlumini, eu te ning.
Cântul nostru – într-o carte
ca o înstelată noapte
de colind.
Am fost si eu
Am fost si eu în lanul de secară
Pe când mi-era de vise gândul plin
Iar sufletul, o, Doamne, ce senin!...
ªi-am revenit într-o târzie vară:
Câmplul de ieri era acum pelin
De-un verde de ot(r)avă planetară
Adusă de vreun vânzător de țară
Venit de-aiurea si de dor străin.
O, lanul meu de aur si splendoare,
Adolescență cu parfum de carte
ªi de iubiri cu dulce-nmiresmare,
Peste urâtul lumii desănțate,
Asterne astăzi celor fără minte,
Nu cânepisti de fum ci doruri sfinte!
Nu întreba pustiul
Zadarnic întrebi cerul, si-ntr-un zadar pământul,
de ce-am venit pe lume si vom pleca (pe când?)
ca păsările toamna când vânăt geme vânt
si frunzele învață lin zborul, încercându-l
cu fiece cădere.
O, nestatornic gând,
ai vrea si tu să zbori, dar legământul
cu greul tainei ți-a învins durutul
dor ce ți-a fost regat si crezământ.
Asteaptă primăvara! Ea-ți va aduce-n dar
noi seve de amaruri si adumbriri de jar,
iar în cântul de păsări de-a pururi călătoare
vei uita si de iarnă, si de nu s’ ce plecare…
Nu vei mai râvni zboruri spre zări fără zăvor
căci mărilor de nouri chiar tu le esti izvor.
Asteaptă, nu e încă momentul de plecare
în înalt necuprinsul de dincolo de zare
spre a găsi, la capăt, limanul nestiut
pe care Preaînaltul, crezi tu, nu ar fi vrut
să ți-l deschidă-n vreme!
Când pasu-ți pare greu,
nu întreba pustiul: Dar, Doamne, de ce eu ?...
Opreste-te, Pământule, cobor !
În memoria mamei mele
Nepământească grea călătorie
spre un ciudat, de nențeles amurg,
de ce mă-mbii chiar dintru început
de necuvânt, de când simții întâiul
fior de dor de-un țărm necunoscut
la care toți ajungem rând pe rând?
Cum de-ai putut
de bucurie-a mă-nvăța să plâng
de când la căpătâiul
somnului meu veghea neabătut
nesomnul mamei ocrotindu-si puiul?
Dar de cum ea s-a fost mutat sub iarbă,
ierbile toate s-au făcut zăvor
pasilor mei si, nestiind să zbor
si nici să merg crestele de de lavă,
Lutul din mine a strigat, durutul:
Opreste-te, Pământule, cobor!
Hai, viață, ia-mă în primire!
Locuiam într-o sferă ciudată –
o roată
cu miez de lumină
din ape de lună
si dulce-nvelis
de minciună.
De-odată, un înger,
piezis m-a atins
si mi-a-nscris în surâs
cu lumină
o umbră de vină
si în suflet,
cu suliți o mie,
un cuvânt- legământ –
datorie!
Dar la cel dintâi nins,
am aprins cu uimire
în inima-mi – cupă de neprihănire,
rugul patimii
cu roua lacrimii
când semeața
ne-ndurătoare – viața
mi-a dat de stire
că mă asteaptă
pe ultima treaptă
c-un fel de robie-nțeleaptă
cu gust de iubire.
Hai, viață, ia-mă în primire!
|
Paula Romanescu 10/7/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.