Canadaian Museum of Immigration, Halifax, Nova Scotia - Note din Jurnal
Azi plouă așa că mergem să vizităm vreun muzeu. O luăm pe Barrington St care ne duce în port, care de fapt e centrul orașului. La stânga , cu litere mari FLOTA CANADIANĂ A ATLANTICULUI și un vapor militar.De parking nu e problemă. La Pier 21, cheiul unde se află Muzeul Imigrației Canadiene vom găsi cât vrem. 10 dolari. Ce să-i faci? Ești în centru. Pe aici am mai fost. Am uitat atunci să vă vorbesc despre atelierul suflătorilor de sticlă unde Matei se minunase de ceeace nu văzuse niciodată. ''Vezi, i-am zis, dacă ai renunțat să mai mergi cu boboteaza cu mine?'' Lângă Kitchener, în târgulețul Elmira e cea mai mare fabrică de sticlă din Canada, toți muncitorii fiind aduși din România.
Întrăm în clădirea de cărămidă roșie. Pe aici, din 1928 au trecut peste un milion de imigranți din toate colțurile lumii. Mi se strânge inima gândindu-mă că de aici, din Halifax, plecau spre Europa, în cel de al doilea război mondial peste 368.000 de soldați care au făcut cinste țării noastre adoptive.
Ca să rezum ce se poate vedea în acest muzeu redau reclama: ''Ascultă, vezi, miroase și atinge cum diferitele valuri de imigranți au influențat totul din jurul nostru''.
Ne atrage atenția sculptura memorială ''Roata Conștiinței'', oțel inoxidabil, comemorând drumul celor 900 de pasageri evrei fugiți cu vaporul în 1939 pentru a scăpa de Holocaust și prigonirile lor de către Hitler și ''merkelii'' lui.
În semn de omagiu trecem prin fața unui perete întreg cu plăcuțele celor care și-au dat viața în cel de al doilea război mondial.
Scopul unui muzeu este să-ți ofere suficient trecut ca să poți înota în apele viitorului, adică fără trecut cum poți avea viitor. În această privință, muzeul este amenajat cu o bogată colecție de istorie orală, erxpoziții pe ecrane, peste 2000 de povestiri, 500 interviuri, 700 de cărți donate pe vremea aceea și mii de imagini și tăieturi din ziare și poze de arhivă.
Cu duioșie ne uităm la un cufăraș al unui copil și ce a putut să aducă în noua țară cu el și la o ladă cu lucruri și strictul necesar al unui emigrant.
Eu încalte în afară de manuscrise nu aveam prea multe în valiză și bocceaua alăturată. În 1973 terminam la Princeton, New Jersey studiile de doctorat după trei ani în America și doi în România cu Stăniloae și fiind schimb de studenți internaționali trebuia să mă întorc în România, sau americanii mă trimeteau la pachet, așa că am luat autobuzul până la Detroit și ușurel prin Windsor - and here I am Canadian!
Începuturile au fost grele. De la nimic și datorii. În prima zi, pe la 12, am ajuns în Kitchener. Un ziar și o cafea. În câteva ore am găsit chirie, $50 pe lună și la ora 3 interviu ca muncitor la fabrica ''Frito Lay''. Am rugat pe cineva să mă ducă, pentru că nu aveam nici bicicletă. ''Când vrei să începi?'' a fost finalul interviului. Am început la ora 4. La fabrica aceasta se împachetau tot felul de lucruri alimentare: pungulițe cu brânză, sau cu alune, ciocolate, biscuiți, cartofi crocanți și tot ceeace puteți vedea prin aeroporturi. La 3 terminau muncitorii, la 4 veneam noi să curățăm mașinile. Toate bunătățurile erau depozitate ca într-o gură de moară de unde automat intrau in pungulița de plastic. Noi cei care veneam la 4 aveam un furtun masiv cu aer comprimat pe care-l îndreptam spre cantitatea rămasă la plecarea muncitorilor. N-am văzut atâta risipă și bătaie de joc la adresa mâncării în viața mea. Zburau în aer bomboane, cârnăciori uscați, ciocolate, cartofi crocanți, etc. etc până se troienea dușumeaua cu un covor multicolor din țara lui Moș Crăciun. Noi, curățitorii de mașini, cu lopețile umpleam butoaie și butoaie care mergeau la gunoi. Mâncam de pe jos, dar cât poți să mănânci? De pus în buzunare nu era nevoie că toți eram ninși de brânzeturi și pulbere de zahăr, și în cap, în sân, în buzunare, peste tot eram plini de tot feluri de dulciuri.
Când am terminat la 12:30 noaptea mi-am dat seama că ultimul autobuz era la 12:00 așa că tânăr eram, canadian eram, lună plină pe cer, aer curat de iunie, nimeni pe străzi să mă înghiontească așa că am luat-o pe jos de la marginea orașului până pe Ahrens St unde găsisem camera de închiriat.
A doua zi la un McDonald mă întâlnesc cu un grup de români. Aflu că la spital pentru sub un dolar poți avea o supă, o friptură, garnitură bogată, prăjitură și ceva de băut. Zic: Acolo-i de mine. Mă duc mercuri la interviu. La spital se lucrează în schimburi în afară departamentelor de mecanici și cei care curăță și sterilizează. Ca mecanic, băteam cuiul invers și mă miram de ce nu intră, așa că am ajuns în Operating Rooms ( Sălile de operații ) unde trebuia să dezinfectez lămpile, pereții, dușumeaua și alte lucruri care aparțin de filosofia presocratică a măturătorului!
Ca să scurtez povestea, după căsătorie au venit copiii: unu-n cap, doi în spate, unu-n brațe și doi ducând trena celui venit să populeze pustietățile Canadei! O duceam foarte greu trăind dintr-un singur salar de om de serviciu. Ca ziarist eram voluntar, ca preot la fel, apoi cu un salar simbolic. Am chemat pe mama soacră, din România, să ne ajute. Canada dădea pentru vizitator numai șase luni.
După șase luni am mers la Departamentul de Emigrare ca să prelungesc viza. Dau peste același ofițer care mă ura crezând că vreau să-l păcălesc. Unul dintre cazuri ca exemplificare. Mă trezesc dimineața cu un individ: ''Părinte am auzit că ai ajutat mulți români!|'' și începe să-mi povestească. Era fugit din România în Turcia. Cetățean din Australia. Venit în Statele Unite. Trecut ilegal în Canada. I-am explicat că dacă-l prinde nu e de glumă, dar hai să-i spunem cazul la autorități de bună voie și poate vom obține clemență. Nici nu vorbea limba, deși era cu cetățenie de Australia. Asta la făcut dubios pe ofițer și a început să țipe la mine ca la ultimul om. Avea o mutră de tătar, ochi negri și o mustață răsucită ca Dali. ''Ce e aici? E țara nimănui? Cum intrați...'' și se răstea la mine. Avea un tic. Când vorbea, din când în când te și scuipa. Dar înduram totul explicându-i că nu sunt implicat, ca nu cunosc persoana, că sunt doar un traducător.
Cu asemenea istorie, vorba aia, gura-ți pute-a usturoi chiar dacă-i mâncat trifoi mă prezint cu soacra și cu nevastă-mea Florică să prelungim viza. Peste cine credeți că dăm? Tocmai peste el. Concluzia. ''Îi dau prelungirea, dar să nu credeți că mă păcăliți. Vreți să o rețineți în Canada, nu-i așa?'' Ocolim afirmația și-i spunem că am venit pentru prelungirea vizei. ''Aceasta este ultima, ați înțeles? Cu mine o să aveți de furcă!''
Și au trecut și aceste șase luni. Fără ajutorul de la mama soacră nu puteam face față. Ultimile zile numai pe ofițer îl visam. Și iată ultima zi. Florica nu vorbea englezește așa că ne-am pregătit de atac pentru încă o prelungire de viză. Poată dă Dumnezeu să nu fie același ofițer. Facem planul de acasă: ''Tu zici numai yes, iar restul lasă pe mine''. Când intrăm cine crezi că ne întâmpină? Peste cine dăm? Tocmai el. Soacră-mea nu observă privirile lui tăioase și îl salută în franțuzește și după ''comment allez vous'' a terminat tot ce știa. Ne facem loc să ne așezăm. Soacra își scoate din poșetă ochelarii. La ea se uita cu tandrețe și duioșie, la noi de să ne ia de guler și să dea cu noi de pereți pentru a testa rezistența lor.
Încep eu cu pregătirea aperceptivă. Observ că i se măresc și micșorează nările ca la armăsar și după ce îl rog să-i prelungească viza deodată îl vedem ca lovit de bici că se ridică în picioare și țipă la noi: ''Do you think you can deceive Canadian Government?'' ( Credeți voi că puteți să înșelați Guvernul Canadian?) La care Floricuța noastră dragă nepricepând o iotă și supusă bărbatului răspunde ''yes, yes'' și bucuroasă crezând că ofițerul ne întreabă dacă vrem să o ținem și să avem grijă de ea. Acum să vedeți scena. Florica privindu-l inocent și recunoscătoare și el rămânând cu gura căscată ca un leu înjunghiat.
Apoi se lasă pe scaun ca și cum ar cădea un ciorap cu elasticul prost. Iși ia capul între palme și pauză. Florica se uită la mine și mă întreabă din ochi: ''Ce?' După un timp ridică încet capul și privind într-o parte, se pregătește să dea sentința. Eram îmbrăcat ca preot și aici preoții sunt foarte respectați. Dar cu ăsta..
.''Listen to me, you crooks (Ascultați, mizerabililor...) nu pentru voi, dar pentru această doamnă respectabilă fac această excepție și-i accept cererea de a rămâne permanent în Canada!''
Zicând aceasta din nou și-a exercitat ticul nervos mai scuipându-mă involuntar încă o dată.
Am dat din cap și-am zis: Thank you !
Dumitru Ichim
|
Dumitru Ichim 10/4/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.