Pasărea Măiastră, un volum dedicat de scriitorul Tudor Nedelcea inegalabilei soliste MARIA TĂNASE.
În amurg de septembrie 2025, foaierul Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova a găzduit lansarea ediției anastatice – îngrijită de Editura MJM Craiova – a volumului Pasărea Măiastră, dedicat de scriitorul Tudor Nedelcea inegalabilei soliste MARIA TĂNASE.
Coperta și ilustrațiile: Aurel Bulacu.
ISBN 973-96010-0-6
Ediția princeps a fost realizată în 1993 de Lotus Co Craiova, director: Adela Ionescu, tehnoredactor: Toma Velici.
Într-un MEMENTO (plasat pe spatele coperții interioare), autorul precizează că, spre a oferi o imagine cât mai reală despre cântăreața nepereche, o mare parte a dialogurilor reproduce răspunsuri la interviurile luate interpretei, aprecieri din presa vremii sau documente din colecția Maria Tănase, aflată la Muzeul Olteniei. Pentru documentare, de un real folos i-au fost monografiile: Maria Tănase și cântecul românesc de Petre Ghiață și Clery Sachelarie, respectiv, Maria Tănase de Maria Roșca, ambele apărute la Editura Muzicală în 1965 și 1968.
Binevenit este și citatul substanțial din Lucian Blaga, conceput ca veritabil moto al cărții: „Am convingerea că femeia aceasta a fost sortită să scormonească sufletul poporului nostru până-n străfund, să-i smulgă comorile de cântece și înțelepciune, să ne strecoare fiorul veșniciei și, prin forța ei interpretativă, să zvârle pretutindeni în lume lumina lor inedită, obârșită de straturile vulcanice ale melodiei și filosofiei.”.
Tudor Nedelcea începe să toarcă fuiorul fascinantei sale „povești” cât se poate de blajin și ispititor, pe tonul cel mai firesc din lume: „Ca orice oltean care voia să scape de sărăcie, Ioan Coandă Tănase își părăsi satul natal, Mierea Birnicii, din Gorjul pitoresc, și porni spre București în speranța să-și găsească un rost pe lume, pentru el și pentru ai săi. Se aciuie întâi la Craiova, unde umbla dis-de-dimineață cu cobilița în spinare spre a-și agonisi ceva bănuți. Cum norocul nu-i surâse în Cetatea Banilor, în vara dogoritoare a lui 1905, Ion se stabili în București și iute căpătă de lucru: grădinar. După ore de muncă istovitoare, cânta din fluier sau din frunză întru amăgirea nostalgiei locurilor natale. Într-o zi, auzi un glas nespus de frumos, era al Anei Munteanu, venită și ea de departe, din comuna făgărășeană Cârța. Ion nu stătu pe gânduri. O îndrăgi și o ceru de soție.”.
În dimineața zilei de 25 septembrie 1913, Dumnezeu le dărui o fetiță plăpândă, cu ochii verzi, ce va uimi lumea și va duce faima cântecului popular românesc peste hotare. „Maria, căci așa o botezară, deprinse de mică primele îngânări ale doinei sau cântecului de jale și de blestem, ale strigăturilor sau cântecelor de revoltă.”.
La vârsta de numai 15 ani – după un periplu rapid în satul mamei sale, unde colindă casele țăranilor, culege cântece, apoi revine în București -, adolescenta Maria Tănase trece pragul sacru spre lumea artistică. Intră în Blocul Bazaltin, doldora de scriitori, artiști, jurnaliști. Aici, îi cunoaște pe poeții Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Șt. Roll, pe folcloristul Harry Brauner, care o prezintă celebrului etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, creatorul și directorul Arhivei de Folclor.. Acesta-i spune franc: „Ai talent și calități, încât vei putea deveni o cântăreață autentică. Pentru alegerea repertoriului, îți recomand să colinzi cele mai îndepărtate cătune, de unde să-ți însușești stilul țărănesc al fiecărui ținut.”.
După ani, Radu Boureanu puncta: „Farmecul ei simplu, asociat cu dotarea ei naturală, ne-a îndemnat să o îndrăgim, s-o urmărim și s-o sprijinim prin mărturia aprecierilor noastre prietenești, prin crearea unei atmosfere prielnice în lumea artei, utilă mai ales oricărui început de afirmare.”.
*
Din surse adiacente, avându-l ca vârf de lance pe româno-canadianul Ion Anton Datcu, cităm câteva elemente picante, dar și cu accente dureroase în destinul Mariei Tănase: „La 15 ani, concurează pentru titlul de Miss România, dar nu poate trece de proba costumelor de baie ! Un an mai târziu, s-a îndrăgostit de un medic tânăr și a rămas însărcinată. A urmat o intervenție medicală – cu complicații – pentru întreruperea sarcinii și a aflat că NU va mai fi niciodată mamă. Lipsa copilului dorit va fi drama vieții ei. (…) Dorința de a avea un copil și regretul de a NU putea deveni mamă NU au părăsit-o toată viața. În 1959, a înfiat fata unor țărani din comuna Hodoni, de lângă Timișoara. Copila avea 17 ani și o chema Minodora Nemeș. Față de această dulce ființă, Maria s-a atașat enorm. S-a ocupat de educația ei și de perfectarea studiilor superioare.”.
*
Revenim la fluxul cel mai percutant al acestui „scenariu” – care poate fi plasat, fără nici o dificultate, sub genericul Destin și creație -, aducem în atenția dragilor noștri cititori detaliul că, în 1936, la vârsta de 23 de ani, Maria Tănase înregistrează pe plăci de ceară – pentru reprezentanța din Viena a Casei de Discuri londoneze Columbia – șase cântece. Succesul este nemaipomenit.
În toamna aceluiași an, poposește la Viena, apoi la Londra și la Paris – unde, la Opera Mare, ascultă Oedip, vestita operă a compatriotului George Enescu. Vrăjit de glasul ei, marele violonist, pianist, compozitor, dirijor și profesor exclamă: „Nu știu de unde vine fata asta, care-i originea… Vă rog însă s-o lăsați în pace. Dacă a răsărit din vreo ghindă sănătoasă -, sămânța va încolți și va crește înfigându-și rădăcinile adânc în pământ și ridicându-și tulpina spre cer. În curând, stejarul va umbri toate buruienile.”.
Revenită în țară, Maria Tănase fu invitată, la 20 februarie 1937, să cânte la Radio București. Acesta constituia cel dintâi contact al ei cu microfonul Radioului.
Instantaneu, compozitorul și dirijorul Theodor Rogalski, consilierul muzical al Radiodifuziunii Române, afirmă tranșant: „Ne aflăm în fața unui FENOMEN ! N-am auzit nici un cântăreț care să interpreteze cu atâta căldură și originalitate cântecul nostru popular, păstrându-i nealterată AUTENTICITATEA.”.
Încântat este și Octavian Goga: „Cântecele acestei fetișcane, cu timbru grav, izvorăsc limpezi din adâncul pământului românesc, trec prin sufletul nostru și apoi urcă spre cer.”.
Tudor Nedelcea menționează apoi opinia lui Geo Bogza: „Urmăriți emisiunile postului nostru de radio și căutați s-o ascultați pe Maria Tănase. Veți vedea că are un glas adânc, cu infinite inflexiuni omenești, un glas românesc și țărănesc, care posedă tremurul lăcrimat al dorului și ascuțișul hăulitului, și ironia strigătului de joc, și prospețimea cântecului de dragoste și jalea bocetului de moarte… În cântece, ea își trăiește însăși viața. Cântecul românesc e starea ei naturală.”.
*
Maria Tănase a fost comparată cu Mata Hari în sensul că ambele femei au avut o prezență scenică puternică și au captivat publicul cu farmecul și talentul lor.
Maria Tănase a fost, însă, o artistă AUTENTICĂ. Ea a interpretat cântece populare românești cu sensibilitate și profunzime, în timp ce Mata Hari a fost o dansatoare exotică și o SPIOANĂ – celebră pentru viața ei scandaloasă și pentru execuția sa, în urma sentinței de condamnare la moarte, din timpul Primului Război Mondial.
Maria Tănase s-a afirmat ca o figură emblematică a culturii românești, în timp ce Mata Hari a fost o personalitate controversată a scenei internaționale.
*
Totuși, totuși, pentru complexitatea portretului Mariei Tănase, găsim de cuviință să reproducem „mozaicul” conturat, cu minuțiozitate evidentă, de craioveanul Ion Anton Datcu (fratele regretatului redactor de la AGERPRES: Mircea Datcu), stabilit de vreo două decenii în Canada: „Pe lângă faptul că a fost o Mare Doamnă a cântecului popular autentic, Maria Tănase a avut însă și un profil mai puțin cunoscut, scos recent din arhivele Securității. Au curtat-o multe servicii de spionaj, inclusiv Securitatea română care, neputând să o racoleze, s-a mulțumit să o supravegheze, neîndrăznind s-o aresteze grație imensei ei popularități. În 1940, a colaborat cu Maurice Negrea, fost atașat de presă al Agenției Havas, cunoscut ca rezident al spionajului francez și englez. Pe când se afla în turneu în Turcia, a fost văzută în compania lui De Chastelaine, un alt rezident al spionajului englez. Tot în 1941, un ofițer german a încercat să o recruteze, dar NU a avut succes.
În 1944, a trăit o frumoasă poveste de iubire cu generalul englez Greer, fost șef al Misiunii Militare de la București. L-a mai cunoscut pe spionul englez Henri Negru și apoi pe căpitanul Metianu, de la Misiunea Britanică din București. O perioadă se pare (s. n.) că a fost agenta lui Eugen Cristescu, la Serviciul Secret de Informații al României, alături de Zaharia Stancu și Mihai Beniuc. După 23 August 1944, ultimii doi au trecut în tabăra comuniștilor.”.
În ceea ce ne privește, ne rezumăm la a ne gândi la valabilitatea proverbului conform căruia „NU iese fum fără foc”…
&
TUDOR ARGHEZI a afirmat că Maria Tănase are un talent UNIC în ceea ce privește cântarea în limba română, scriind că „știe să calce cuvântul și silaba, să arunce zbenghiul accentului unui viers în punctul unde cade și pasul ideii și dă, fără greș, întotdeauna, ghirlanda în relief a unui cântec de opincă… (Maria Tănase) a creat folclorul românesc din nou.”.
Această apreciere atestă admirația lui ARGHEZI pentru ABILITATEA Mariei Tănase de a interpreta cântecele populare românești.
Vocea ei a captivat auditoriul din România și din străinătate, fiind considerată „PASĂREA MĂIASTRĂ” și „Regina cântecului românesc”.
&
Maria Tănase a avut o carieră impresionantă, cu 400 (patru sute) de melodii populare ÎNREGISTRATE și numeroase spectacole pe scena Teatrului de Revistă și în filme.
În afară de muzica populară, ea a interpretat muzică ușoară, lăutărească, romanțe și piese muzicale din teatrul de revistă. A fost considerată ca una unul dintre piscurile insolite, de maximă valoare, ale muzicii populare românești.
Cariera artistică a Mariei Tănase a inclus prestații apreciate, uneori de-a dreptul șocante, ca actriță de teatru, de film artistic de lung metraj și de operetă.
Debutul său în domeniul teatrului s-a produs în 1934, în spectacolul de revistă Cărăbuș Express, de la instituția de profil al cărui nume coincidea cu primul cuvânt din această sintagmă.
La Teatrul Municipal, a evoluat în piese de teatru precum Cadavrul viu de Lev Tolstoi (1945) și Horia de Mihai Davidoglu (1956).
A avut prestații de neuitat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și în comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946).
A fost urmărită cu sufletul la gură, de iubitorii celei de-a șaptea arte, în filmele Se aprind făcliile (1939), Ciulinii Bărăganului (1958, ecranizare a romanului omonim al lui Panait Istrati), ca și în scurtmetrajul Mic album muzical (1958).
Maria Filotti și Victor Ion Popa o solicită să joace travestită în comedia Un cântec de inimă albastră, dar refuză propunerea.
La fel răspunde și cererii exprese a lui Camil Petrescu – față de directorul Teatrului Național din București, Liviu Rebreanu – de a o distribui în rolul protagonistei din noua sa piesă Iată femeia pe care o iubesc.
Ea preferă, deocamdată, să rămână la comedia muzicală și la folclorul românesc.
Reeditează succese în reprezentațiile de revistă Gioconda iubește și Giocondita.
Tudor Nedelcea reține că, în toamna anului 1943, în plin război mondial: „Aptitudinile-i artistice înnăscute, minunatul ei joc de scenă, inteligența interpretării inegalabile și ideale a folclorului românesc scot, din partea scriitorilor, numai note și păreri laudative. Am aplaudat – scrie N. Carandino – în felul ei de a spune, în felul ei de a juca, în felul ei de a purta o toaletă, pe marea vedetă de stil internațional. Când apare pe scenă, totul trece în umbră și publicul acceptă dinainte, cucerit, fie de trăsătura de spirit, fie de accentul de emoție. Maria Tănase este pe cale de a intra în conștiința mulțimilor ca un bun artistic național, alături de I. Iancovescu, de Ștefănescu-Goangă, de Marioara Voiculescu.”.
În același context, Tudor Nedelcea precizează, inspirat, că – după premiera Gioconda Palace – „Lucia Demetrius nu-și poate reține entuziasmul: Așa cum cântă Maria Tănase, NU mai cântă nimeni. Nici cei care o imită, nici cei care fac altfel. MARIA Tănase nu cântă românește, ci însuși neamul românesc cântă prin glasul ei. Este cea mai directă, mai fierbinte și mai emoționantă manifestație a sensibilității, profunzimii românești în artă, din câte cunosc.”.
După premiera Gioconditei, dramaturgul G. Ciprian scrie entuziasmant: „Vorbea, cânta și se mișca cu un farmec anume și o distincție atât de autentică și de firească încât NU-mi venea să cred ochilor. Respirația spectatorilor se oprise și ochii tuturora urmăreau lacomi minunata apariție, sorbind fiecare inflexiune a glasului, fiece privire, mișcările grațioase ale brațelor, împurpurarea și transfigurarea nesfiită a obrajilor ! Darurile actriței țâșneau din adânc, iradiind nestingherite, purificând totul.”.
Tudor Nedelcea plusează, apoi declanșează un veritabil dangăt de clopot de catedrală mitropolitană: „Joacă nouă luni neîntrerupt, în revista Giocondita, în Capitală și în țară. Dar ziua NU se încheie, pentru ea, odată cu spectacolul. Își prelungește, în fiecare seară, programul, cântând la parcul ARO, din cartierul Floreasca. Aceeași atmosferă plăcută, aceeași lume încântată, care o face să NU simtă, pentru un timp, oboseala, îi dă puteri, o înalță. Oboseala învinge până la urmă. Medicii o consultă, îi pun diagnosticul: anemie generală și îmbolnăvirea laringelui.”.
După un asemenea trăsnet -, publicul nu are încotro și este nevoit să accepte pauza de o lună și jumătate pe care o face polivalenta artistă.
„Când se mai înzdrăvenește – notează cu osârdie Tudor Nedelcea -, revine la „Alhambra”, unde se punea în scenă opera comică Mascota de Edmond Audran, pe un libret de Eugèn Scribe. Rolul titular este atribuit Mariei. Se adaptează perfect la noul gen de spectacol și la personaj. Premiera are loc la 21ianuarie 1944. Debutul ei în operetă, într-un rol dificil, oferă spectatorilor posibilitatea de a admira o nouă fațetă a vastului său talent. Compozitorul Filaret Barbu, muzicologul Emanoil Ciomac, regizorul Soare Z. Soare, scriitorii Tudor Șoimaru și Geo Bogza admiră talentul, acest dar care-i este propriu.”.
Cu evidentă satisfacție, poetul Ion Pillat scrie: „Maria reprezintă, fără nici o îndoială, o personalitate complet originală în viața noastră artistică. Are atâtea fațete spirituale care-i îngăduie să se afirme strălucit la radio, pe estrada restaurantelor, pe scenele teatrelor de revistă și de operetă. Eu, însă, o prețuiesc îndeosebi pentru interpretarea neegalată, autentică, ce o dă cântecelor țărănești. Când o ascult, retrăiesc puternic viața complexă, vibrantă, originală a satului nostru.”.
A fost distinsă cu nenumărate premii și titluri, inclusiv cu acelea de „Artist Emerit” și „Grand prix du disque” (echivalentul Discului de Aur).
Arghezi considera că ea i-a învățat pe oameni „frumusețea graiului încovoiat pe scripcă”.
*
TUDOR NEDELCEA nu se iubește cu Maria Tănase în sensul literal al expresiei, ci a fost inspirat de personalitatea și opera ei artistică.
Prețuirea confratelui Nedelcea a fost și este atât de mare încât a scris despre Maria Tănase cartea Pasărea Măiastră”, pe care o lansăm acum și aici, la Festivalul-Concurs Internațional „Maria Tănase” din Craiova.
*
Ascultând-o în vara anului 1938 – la încheierea cursurilor Universității populare, unde o invitase -, Nicolae Iorga nu putu să se abțină: „Te felicit din inimă, domnișoară cântăreață ! Ești o adevărată Pasăre Măiastră, care știi să zici cântecele noastre cum, până la vârsta mea de aproape 70 de ani, n-am auzit pe nimeni.”.
*
În acei ani, cântau vestiți rapsozi sau interpreți renumiți ai timpului: Zavaidoc, Ion Luican, Ioana Radu, Petru Gusti, Alla Baianova, Maria Lătărețu…
Oriunde apare, evoluția Mariei Tănase devine trăire artistică – notează Tudor Nedelcea în cartea pe care i-a dedicat-o: „ Prezența ei scenică, distincția, mișcarea, frumusețea ei nu pot trece neobservate. Era o voce care vrăjea, obseda, îmbăta. În jurul meselor, aproape în fiecare seară, puteau fi zăriți Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Ion Vasilescu, Ion Marin Sadoveanu, artiști, ziariști, pictori.”.
*
Critic și istoric literar, eminescolog rasat, editor și autor al unor lucrări fundamentale -, Tudor Nedelcea a fost încununat, de-a lungul deceniilor, cu laurii unor aprecieri memorabile, aparținând Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpașu, lui Grigore Vieru – care puncta tranșant: „Tot ce are mai frumos Oltenia vom găsi în cărțile lui Tudor Nedelcea” -, sau regretatului Mitropolit Nestor Vornicescu, academicienilor Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâțeanu, Marin Sorescu, Eugen Simion (cel ce susținea că „Tudor Nedelcea are vocația prieteniei, este un om cumsecade, de bine, om al FAPTELOR, nu al vorbelor”) -, ca și soților Doina și Ion Aldea Teodorovici ori profesorului univ. dr. Victor Crăciun – cel care l-a apreciat ca pe un redutabil exeget al românismului.
După ani de travaliu și directorat la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia AMAN” Dolj, prof. dr. Tudor Nedelcea s-a răsădit la Editura „Scrisul Românesc”, ca redactor șef și manager (după decesul lui Marin Sorescu), apoi la Institutul de Studii Socio-Umane „C. S. Nicolăescu Plopșor” – cercetător științific I, de tenacitate sisifică.
Peste tot, s-a afirmat NU doar ca lector avizat, cu ochi de șoim, ori de editor al volumelor altora, dar chiar ca AUTOR de anduranță admirabilă și suflu cvasi-hugolian.
Iată doar câteva dintre zecile de titluri de volume publicate sub propria-i semnătură: EMINESCU – apărătorul românilor de pretutindeni (1995), Eminescu, istoricul (1998), Interferențe spirituale (2002), Moldovean, vlah sau român ? (2008), EMINESCU și realsemitismul (2010), Românii de lângă noi (2011), Printre cărți și oameni (serie din care au apărut vreo douăsprezece volume), EMINESCU (antologie de studii academice și de o rigoare fascinantă a acribiei documentare ; ediția a doua a acestei „cărți de căpătâi” însumează peste O MIE de pagini).
Sunt doar câteva dintre reperele care ne îndrituiesc a saluta cu bucurie spirituală și mândrie de român bijuteria editorială lansată ACUM, Aici, de Tudor Nedelcea: cartea dedicată Mariei Tănase, pe care, încă din 1939, marele istoric Nicolae Iorga o botezase „Pasărea Măiastră”.
*
Virtuți de veritabil Bildungsroman (specie narativă în care este descris procesul formării unei viitoare personalități, sub influența directă a educației și a experienței acumulate în timp), dar și de roman-puzzle (edificiu literar alcătuit din fragmente reunite într-o construcție originală) întrunește acest volum scris (de cercetătorul științific din Bănie) cu vocație documentară pur și simplu copleșitoare, dar și cu infailibilă atenție la detalii, luxuriantă, de tip baroc atenție.
Dat fiind farmecul aparte - conjugat de Tudor Nedelcea cu talentul de a se dezlănțui asemenea fluviului Dunărea, când scapă din chingile din zona Cazanelor -, ne îngăduim să decupăm un alt tronson substanțial din cartea sa.
Se referă la triumful din primăvara anului 1941, prilejuit de turneul în Turcia (n.n. alături de George Enescu, George Vraca și Constantin Tănase): „Sala Teatrului Taxim – arhiplină – aplaudă politicos oaspeții români. O anumită reținere, o lipsă de frenezie, cu care artiștii români erau obișnuiți pretutindeni unde ei se manifestau, puse pe gânduri pe membrii trupei. Atmosferă de îngrijorare și descurajare ! Maria avu o mare intuiție: să-și adapteze programul la ce dorea publicul turc. Ziua, cutreiera străzile Istanbulului să culeagă folclorul țării gazdă. Într-o cafenea, găsi un bătrân rapsod, care-și îngâna durerile și dorurile vieții. Era acompaniat la un instrument radițional turcesc – țipulka. Se apropie de bătrân și așa află cântecul cel mai iubit de spectatorii turci: Șahané gozleri, Șahané. Cântecul devenise celebru și pentru că îl îndrăgise și ex-președintele Republicii, Kemal Ataturk, a cărui activitate mai stăruia în memoria poporului său. Maria fu încântată de această descoperire. Cum numai ea putea, îl convinse pe rapsodul turc, ce NU pășise până atunci pe nici o scenă, s-o însoțească la hotel, unde repetă până seara, fără întrerupere, alte creații ale vechiului folclor turc. Pătrunse aceste cântece cum numai ea știa s-o facă, redând până și tonalitatea arhaică a textului. Seara apăru în spectacol într-un costum popular turcesc, însoțită de bătrânul rapsod. Surpriza fu și mai mare. Maria cântă, în graiul local, celebra melodie populară. Publicul o bisă de ȘASE ORI. Sala aplauda frenetic. Vocea ei gravă, sensibilitatea ei deosebită dădeau acestei melodii un farmec aparte. După ce captă publicul turc, ea interpretă cântecele sale, primite și ele cu același entuziasm.”.
Din păcate, autorul craiovean NU evidențiază faptul că succesul Mariei Tănase a fost atât de mare încât Sulfikidar, guvernatorul Capitalei Turciei, i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe Insula Buyuk-Ada și un post de cercetător la Institutul de Etnografie, din această seducătoare țară, „răsfirată” pe două continente și având în proximitatea Capitalei sale Cornul de Aur.
Maria Tănase a refuzat toate aceste oferte și a revenit în patria natală.
*
Recunoscut pentru expresivitatea și plasticitatea verbală inconfundabile, Păstorel Teodoreanu scria, pe cât de încântător, pe tot atât de original: „Fără profesor și fără conservator, privighetoarea se trezește cântând La mijloc de codru des. Așa a început să cânte și Maria Tănase. NU ea a cântat cântecul, cântecul a cântat-o prin veac, cuibărindu-se în inima ei. Acolo hălăduiește, buiac, fără portativ și fără bemol la cheie. De acolo străbate până la noi, când jalnic, când zglobiu, totdeauna neprihănit, străbătând milenii. Suflarea din urmă a unui ostaș al lui Decebal, răpus de paloșul năvălitorului roman, suspinul unui plăieș de-al lui Ștefan-Vodă sau al vreunui sulițaș de-al lui Mihai după cei de-acasă ; doina gângurită la vreo stână singuratică sub crestele de munți sâlhui, de fluierul vreunui cioban, buciumul bejeniilor și chiotele nuntașilor, trezesc ecouri în glasul Mariei, simplu ca însăși firea și firesc ca o stihie.”.
*
Rândurile citate mai sus par desprinse din fresca nemurită sub cupola Ateneului Român din București și au scânteieri eclatante specifice mânăstirilor noastre din Bucovina: de la Gura Humorului și Dragomirna, la Sucevița, Putna sau Voroneț.
„O nouă ocazie, spre a-și valorifica pe deplin șansele, se ivește în 1939 – consemnează, cu siguranță de mandarin valah, Tudor Nedelcea. Profesorul Dimitrie Gusti (…) recruta rapsozi ca să reprezinte cântecul românesc la Expoziția internațională de la New York. (…) Excelent acompaniată de Grigoraș Dinicu, Maria urcă pe scenă, u multă naturalețe. Trăia de fiecare dată, cu dăruirea și uitarea de sine, cu sinceritatea și simplitatea artistului de geniu, zămislit din popor, toate nuanțele vieții, ale iubirii și durerii, cuprinse în cântecele sale. Asistența a rămas entuziasmată de grația, farmecul și vibrația emoțională pe care le punea în cântul său. Era fericită de succesul său.”.
După alte și alte detalii, unul mai relevant decât altul -, naratorul Tudor Nedelcea reține: „Pavilionul românesc din cadrul Expoziției internaționale era organizat cu gust și pricepere. Casa românească – construită în stilul epocii brâncovenești – era îmbrăcată în marmură de Rușchița și adăpostea scoarțe, cergi, țesături, marame din borangic, catrințe, pieptare, ceramică. Tabloul – semnat de pictorul Teodorescu Sion – reprezenta scene din viața țărănească, două sculpturi, semnate de Zoe Băicoianu, reprezentând un țăran și o țărancă, încadrau scara de onoare, alte trei statui, realizate de Ion Jalea, Cornel Medrea și Oscar Han, simbolizau provinciile românești. Restaurantul – condus de sibianul Mitică Andronic -, unde se oferea renumita mămăliguță cu brânză și sărmăluțe în foi de viță, era împodobit cu obiecte de cea mai autentică artă populară. Și, pentru a întregi imaginea țării, cu întregul ei potențial creator, Constantin BRÂNCUȘI deschise celebra sa expoziție de artă.”.
Apoteotică, descrierea este continuată așa: „De față cu președinta comitetului de patronaj al pavilioanelor, doamna Sarah Delano, mama președintelui S.U.A., Roosevelt, a avut loc, la 5 mai 1939, inaugurarea oficială. Seara a fost deschisă de Grigoraș Dinicu - care a vrăjit publicul cu cele două piese de mare virtuozitate: Ciocârlia și Hora Staccato – și de orchestra lui Fănică Luca. Urma să apară pe scenă Maria Tănase. Îmbrăcată într-un costum din Maramureș, cu o ținută scenică impunătoare, era asemenea Păsării Măiestre a lui Constantin Brâncuși. Artista română stârnește entuziasmul pretențioșilor spectatori americani. A cântat în fața fostului președinte al S.U.A., Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin și altor personalități politice și artistice.
*
Să NU uităm că Maria Tănase și BRÂNCUȘI au trăit o poveste de iubire FABULOASĂ, dar și tumultuoasă.
S-au întâlnit în 1938 la Paris, cu ocazia expoziției de artă populară organizate de Dimitrie Gusti.
Sculptorul avea vârsta de 62 de ani și s-a îndrăgostit instantaneu de cântăreața de numai 25 de ani, apreciindu-i vocea excepțională și numind-o MUZA sa. El îi mărturisea: „Când te ascult cum le zici, MĂRIE, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră.”.
Cei doi se reîntâlnesc după trei ani la New York, în 1939. Marele mesager, care a purtat peste tot în lume faima motivelor sculpturale ale spiritului românesc, „îi cere să-i cânte, doar lui și numai lui, cântece gorjenești, doinite cum știe numai ea: Zi-mi, Mărie, acum, la despărțire, cântecele noastre, numai pentru mine !”.
Înfierbântat de evocarea acestor momente, Tudor Nedelcea povestește cu înfocare: „De bucurie, de emoție lacrimile îi inundau figura de înțelept al lumii.”, reține promisiunea celor doi protagoniști de a se reîntâlni în țară, după care „stenografiază”, pe nerăsuflate, mărturisirea șocantă a Mariei, în ritm de film sud-american ori de proză magnifică semnată de Borges, Gabriel Garcia Marquez ori Ernesto Sabbato: „Pe Costache Brâncuși l-am reîntâlnit la New York și l-am lăsat adormit la porumbarul (cum își denumea el patul) din atelierul de la Paris. Ploua în ziua aia –, m-a rugat să-i cânt și, ca să nu-l văd plângând, și-a rezemat spinarea de a mea, să nu-i văd chipul. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă mare ca să nu-l trezesc, i-am sărutat mâna și i-am lăsat o scrisoare pe masă. Mai aveam o oră și trebuia să plec spre țară. A venit războiul și NU l-am mai putut adormi în cântece, dar aici la Gorj sunt cu el… Coloana, care, cum i-au denumit-o țăranii – scara nesfârșită – îl poartă către infinit. Săruturile lui erau tandrețea oltenească, Coloana infinitului era zborul sufletului său, iar Masa din zăvoiul de pe Jii este masa la care-și ospăta prietenii în atelierul lui și pe care-și pipăia visurile pe care le împietrea în operele lui. El a dat Gorjului ce i-a fost lui mai drag. Porumbarul lui era susținut de două coloane de lemn aidoma stâlpilor din poarta părintească și aidoma Coloanei infinitului de la Gorj. Operele lui „scumpe” ar fi pe undeva, dar sufletul lui neica Costache se află la Târgu Jiu.”.
Tudor Nedelcea comentează, cu sfială abia domolită: „Pe Brâncuși l-a iubit și la înțeles. I-a înțeles marea sa creație, care a UIMIT lumea. Îl adora, deși se mai certau, fiindcă sculptorul o făcuse „bocitoare”, „o Casandra” plângătoare profesionistă. La moartea marelui său prieten, Maria a plâns cu lacrimi, cu bocete adevărate.”.
Portretul pe care Maria Tănase i-l creionează stă și el sub curcubeul unicității: „Brâncuși avea în ochi vioiciunea unui viezure, se confesa ea prietenilor. Mic de statură, cu barbă stufoasă, cu buze calde, senzuale, zâmbitoare, armonios croite. Mâinile îi erau fine și nervoase. Un om care a trăit în mijlocul tumultuosului Paris ca un meșter de țară, ca un pustnic înțelept, neuitând niciodată lumea lui de baștină. A trăit cu zvonurile și oglindirile folclorului românesc și ale artei noastre populare, cu amintirile arhitecturii naturale sugerate de dealurile Gorjului sau din preajma comunei natale Pestișani, cătunul Hobița. Îmi spusese că strămoșii Brâncuși au venit din satul Brâncova, astăzi satul Brâncoveni-Olt.”
*
Prevestirea norilor negri ai furtunii mondiale nu-i turbură Mariei altruismul, generozitatea. Biograful ei consemnează: „Revenită din turneul de peste ocean, în miezul verii lui 1939, apare din nou pe estradele unor grădini de vară sau localuri, în aceeași ambianță animată. Pe lângă vechii ei ascultători, ZĂREȘTE ÎN SALĂ GRUPURI DE SOLDAȚI, care așteptau să fie îmbarcați spre locuri necunoscute. Cu milă creștinească, le oferă adăpost și masă în localul în care cânta. Vrea să contribuie la mărirea fondului de ajutorare al Crucii Roșii și apare în mai multe spectacole. La Craiova, Constantin Brăiloiu organizează un adevărat festival, aducând pe scena Teatrului Național soliști (…) NU putea lipsi Maria Tănase (…) Revine în Cetatea Băniei mai târziu, la sfârșitul lui octombrie 1943. Într-o atmosferă caldă, revista „Ramuri” organizează Săptămâna culturală a Olteniei (…) Succesul Mariei în Statele Unite n-a fost uitat ușor. Impresarii străini se grăbesc să-i propună turnee peste hotare. În iunie 1940 acceptă o propunere de turnee în Italia și S.U.A. În Italia rămâne o săptămână (…) Dar războiul era pe aproape. La începutul lui august sosește în București. (…) Dictatura legionară o trece pe lista neagră (…) La finele anului 1941, cântă aproape trei luni pe estrada restaurantului Wilson din Capitală. (…) Ionel Perlea, maestru român al baghetei, afirmă: Maria Tănase deschide, cu excepționala-i personalitate, epoca adevăratei interpretări a cânteccului nostru popular. (…) Fără să știe, Maria pune temeiurile unei școli care va sluji generațiilor viitoare.”.
*
În 1947, joacă în spectacolul de revistă Am un miliard și vreau să-l beau, de Ion Vasilescu, Nicu Kraner, H. Mălineanu, Eugen Mirea. Tudor Nedelcea reține esențialul: „Maria are și aici același mare succes. Ascultând-o, celebra soprană Lidia Lipkovska din Chișinău nu-și poate stăpâni bunele impresii: Cântecul ei pătrunde în mine, mă răscolește, mă tulbură atât de puternic, încât totdeauna plec amețită de parcă aș fi degustat o băutură magică -, NU mă mai simt stăpână pe mine ! Un demon mânuind toate vrăjile mă poartă cu el zile de-a rândul, un demon cu ochi verzi ca ai Mariei și glasul ei ca o șoaptă adâncă.”.
*
Biograful Mariei Tănase NU avea cum să nu consemneze marele eveniment din viața culturală a României din 1953: ediția a IV-a a Festivalului Mondial pentru pace al Tineretului și Studenților: „Bătrâna cetate a lui Bucur era pregătită să-și primească oaspeții. Românii trebuiau să organizeze spectacolul Concertul popoarelor la nivel mondial. Muzica românească trebuia să fie la înălțime. Maria Tănase este și aici capul de afiș. Aduce în festival piese din folclorul turc și grecesc, împreună cu Doina Oltului, Cântec din Țara Oașului și alte melodii tălmăcite cu o dibăcie neîntrecută, cu acea intonație specific populară, cu acel glas fără pereche. Între atâtea șlagăre de circulație mondială, cântecele Mariei s-au impus în lume. Lansează atunci compoziția Dragi mi-s cântecele mele…”.
*
Evocând prietenia dintre artistă și Marioara Țuculescu (fiica lui Gala Galaction și soția pictorului craiovean Ion Țuculescu) -, Tudor Nedelcea notează cu fidelitate: „Cântecele oltenești ale Mariei aduceau în casa Țuculescu ecouri din pasiunea cu care marele pictor se apleca asupra folclorului străvechi oltenesc de toate genurile. Marioara își prezintă prietena și tatălui ei, Gala Galaction. Suferind, marele scriitor o privește ca pe o rază de soare: Ori de câte ori vine fata asta, am senzația că mă aflu în fața unei năzdrăvane apariții. Intră pe ușă un vârtej de viață și de lumină, care mă înviorează în tristețea suferinței mele. (…) Contemplând-o, pe scenă sau în manifestările ei cele mai firești, Marioara Țuculescu scria: Cine n-a văzut-o pe Maria visând trează, cu brațul plin de bujori sau trandafiri, NU va izbuti niciodată să deslușească ceva din tulburătoarea ei figură.
Întrebată ce oameni mari a cunoscut, Maria Tănase îi numește pe Sadoveanu, Arghezi, Enescu, Brâncuși. Dar imediat corectează: Aceștia NU sunt oameni mari. Aceștia sunt munții noștri de granit, care au fost cândva funduri de mări, iar azi – culmi și forțe de nezdruncinat.”.
*
Cunoscându-l pe Mihail Sadoveanu cu ocazia primirii unui premiu literar -, Maria Tănase are prilejul de a schimba cu acesta câteva opinii despre folclor, despre creația noastră spirituală, despre specificul popular: Pasiunea sadoveniană pentru folclor reprezintă unul din izvoarele nemaipomenitei sale vitalități creatoare. În discursul de recepție la Academia Română -, Mihail Sadoveanu s-a pronunțat pentru lauda poeziei populare. Avea o pasiune pentru Miorița și credea că, în durerile li furtunile trecutului nostru istoric, doina și cântecul bătrânesc au fost izvoare de viață și energie. Întâlnirea celor doi artiști, care credeau în forța creației populare, , avea să fie UNICĂ în felul său, să dea naștere unei prietenii cu valoare de simbol. Când o aud cântând pe Maria, glasul și cântecele ei le intuiesc venind din străfundurile milenarei plămade tracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun în mine, în stihurile și melodiile interpretate de ea” – mărturisea Mihail Sadoveanu.
După câteva detalii și nuanțări pline de semnificații, Tudor Nedelcea punctează: „ Cântecul Mioarei , romanul sadovenian rămas neterminat, i-a fost inspirat marelui prozator de căprioara primită în dar de la Maria, ca semn al prieteniei curate care-i unea. Cântăreața din roman, care știe să descânte dureri și să liniștească cu bocetele inimii bântuite , NU este alta decât imaginea interpretei văzută în lumina istoriei.”.
*
Maria Tănase ( despre care Tudor Nedelcea omite să precizeze că, în 1945, urmase cursurile Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică) se exprimă cât se poate de ferm, dar pertinent și autorizat, „ca o adevărată cunoscătoare a teoriei și istorie melosului popular: Doina este cântecul elegiac al străbunilor, în timp ce hora e dansul nostru lirico-ritmat. Chindia saltă pe versul latin în ritmica autohtonă, iar sârba este joc al spiritului românesc.”.
*
Dramaturgul Victor Eftimiu declara de-a dreptul fascinat: „N-am să uit niciodată accentele tragice pe care, în rolul unei țărănci bătrâne, le-a scos admirabila cântăreață în drama istorică Horia de Mihail Davidoglu. Înfățișa o mamă care-și plânge copilul. Câteva replici numai, câteva bocete de o mare intensitate, care te străpungeau. Era vibrația unei coarde de violoncel, pe care o făcea să freamăte un arcuș magic, o prelungire în auz și în suflet, o melopee obsedantă, pe care mi-a fost dat rareori s-o aud la cele mai mari tragediene.”.
*
Despre prezența Mariei Tănase în spectacolul București 500, prilejuit de aniversarea a cinci secole de la întemeierea Capitalei, Tudor Nedelcea se exprimă astfel despre cântecul de atmosferă Clopotele Bucureștilor (din prima parte a reprezentației), dar și despre cel dedicat metropolei sărbătorite (din finalul spectacolului): „În ambele secvențe, personalitatea artistei umple scena, sugerând continuitatea tradiției în prezent.”.
*
După ce menționează interpretarea câtorva romanțe de Anton Pann (Bătrânețe, haine grele, Dorule, dorule), Băjescu Oardă (Trubadurul), Cincinat Pavelescu (Îți mai aduci aminte, doamnă) -, Tudor Nedelcea nu se ferește să precizeze că, plecând de la bogatul material folcloric, Maria Tănase a făurit mai multe romanțe cu text și muzică proprii, care au avut un puternic răsunet în rândul ascultătorilor: Am început să-mbătrânesc, Romanță bănățeană.
Afirmația - conform căreia „Multe melodii populare au fost îmbrăcate de Maria în versuri proprii, pornind de la motive folclorice, ea realizând poezii autentice, în care folclorul e păstrat doar în spirit, restul e creație originală” – este urmată prin exemplificări de referință: Butelcuța mea, Ca din tulnic, Ciuleandra, Doină din Dolj, Hăulita din Gorj, În gară la Leordeni, Mă dusei să trec la Olt, Uhăi, bade, Văleleu, Cântecul recrutului, Mărioară, viață-amară…
*
Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913 în București (având, însă, obârșii gorjenești) și a trecut în eternitate în ziua de 22 iunie 1963.
În vara anului 1937, înregistrase primele sale cântece populare la Casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner.
Primele două cântece înregistrate la celebra casă de discuri internațională au fost Cine iubește și lasă, respectiv, M-am jurat de mii de ori, acompaniată fiind de taraful Costică Vraciu din Gorj.
Spre sfârșitul anului 1940, Garda de Fier i-a interzis Mariei Tănase să mai apară în public, iar Ministerul Propagandei a ordonat distrugerea TUTUROR discurilor de patefon existente cu Maria Tănase în fonoteca Radiodifuziunii Române, precum și a matrițelor acestora de la Casa de discuri Columbia.
Motivul oficial a fost acela că artista „distorsiona folclorul românesc autentic”, dar adevăratul motiv l-a constituit cercul de prieteni ai artistei, care includea intelectuali evrei și democrați, precum etnomuzicologul Harry Brauner ori jurnalistul și poetul suprarealist Stephan Roll.
În vastul repertoriu al Mariei Tănase erau incluse TOATE regiunile României și toate categoriile de doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc, de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice și bocete.
A cântat în numeroase restaurante bucureștene, inclusiv în Café Wilson, Luxandra, Neptun, Parcul ARO.
A participat, repetăm, la Expoziția Universală de la New York din 1939 și a efectuat turnee artistice în țări de pe trei continente. A fost gratulată cu judecata de valoare irefragabilă că este Edith Piaf a României, grație popularității și stilului ei. „Ca și cântăreața franceză, Maria Tănase devenise deja un simbol național. Numărul foarte mare de piese folclorice autentice, peste 400 sute, și interpretarea unică îi îngăduie – după cum remarcă Marțian Negrea – să pară olteancă atunci când cântă oltenește, munteancă, maramureșeancă, bănățeancă sau ardeleancă zicând cântecele din regiunile respective, Maria Tănase fiind revendicată ca aparâinând orașelor și comunelor pe unde își plimbă cântecele.”.
Reliefarea faptului că, odată cu înființarea Casei de discuri Electrecord, Maria Tănase înregistrează o serie primă de 40 de piese, vocea ei supraviețuind peste timp, este urmată de reamintirea unor scene memorabile și profund de grăitoare asupra personalității sale cu totul aparte: „Când i se cere să-și spună pretențiile materiale, Maria e categorică: Uite, directore, ce vreți voi să faceți este așa de însemnat pentru muzica noastră românească, încât mă unge pe inimă ! Dați-o dracului partea bănească ! Să trecem la treabă și pe urmă vom vedea noi cum rezolvăm și …partea bănească.”.
Tudor Nedelcea continuă cu evocarea unui detaliu uluitor: „Prima piesă, Doina din Dolj, se imprimă în vara anului 1956, în sala Ateneului. Maria vrea să fie desăvârșită. Înregistrarea acestui cântec durează de la orele 17 până la miezul nopții. După ce cântă de vreo 25 de ori această doină, strigă fericită: Da ! Asta este ce am vrut !”.
*
Să reținem și detaliul semnificativ că sextetul de aur al solistelor cu prenumele MARIA este constituit exclusiv din interprete având rădăcinile în Oltenia:
Maria Tănase,
Maria Lătărețu,
Maria Apostol,
Maria Ciobanu,
Maria Dragomiroiu,
Maria Cornescu.
*
„La moartea marelui său prieten Constantin BRÂNCUȘI, cel care ar fi dăruit câte o Pasăre Măiastră pentru fiecare cântec al ei, Maria l-a rugat pe arhitectul Octav Doicescu să-i facă planul pentru o școală de muzică folclorică la Târgu Jiu, așa cum o sfătuise sculptorul. (…) Mă, nene Costache, trebuie să-ți spun năzdrăvănia care-mi trece prin cap. Când te-ascult grăind așa, mă gândesc că tot astfel o fi grăit și căpetenia dacilor, Burebista, acela de a băgat – cu înțelepciunea și vitejia lui – spaima în toți vrăjmașii străbunilor noștri ! (…) Uite ce, mă, nene BUREBISTA, ți-o spun pe șleau: nicăieri nu mă simt în largul meu ca la noi, unde TOTUL mi se pare pictat de mâna lui Dumnezeu. De-aia, eu te aștept curând, să-ți zic una de-ale noastre, să trosnească ceru pe senin în livada de sub Dealul Piscului.”.
Multe ar fi de povestit, dar vă cer permisiunea să închei aici, felicitându-l încă o dată pe Tudor Nedelcea, împreună cu care – în patru ani ai acestui însângerat început de mileniu – am organizat la Craiova câteva ediții ale simpozionului internațional Românitate și latinitate în Uniunea Europeană.
Desigur, mult mai importante sunt afirmațiile cu care autorul acestei biografii – pe baza căreia actrița româno-canadiană Claudia Motea, pornită de aici, din Craiova lui Silviu Purcărete și a lui Emil Boroghină, a realizat spectacolul vibrant Pasărea Măiastră – își încheie „povestea” magistrală: „Sâmbătă, 22 iunie 1963, liniștea Mariei devine Nirvana. (…) Maria cântecelor a murit în plină glorie. Gloria pe care ți-o dau mulțimile și curata lor iubire. Maria a încetat de a mai fi o ființă. Ea este o legendă adevărată, născută din dragostea de oameni, din duioșia, sensibilitatea, înțelegerea necazurilor și nevoilor altora, jovialitatea și marea prietenie pe care știa s-o cultive ca pe o artă. O legendă născută din uimirea celor asupra cărora se revarsă generozitatea ei. Ea a făcut poezia să cânte, iar muzica să vorbească. Maria este doar un cântec. Un cântec pentru oameni, un cântec care străbate lumea și vremurile. Un cântec care exprimă esența și veșnicia neamului românesc.”.
..//..
..//..
DAN LUPESCU
Post scriptum: Uvertura lansării de carte de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Bănie a aparținut grupului de 9 + 9 dansatori și dansatoare de la Ansamblul folcloric profesionist „Maria Tănase” din Craiova, iar finalul a fost marcat de micro-recitalul vocal susținut de Ziana Filofteia Bîrdeanu (Mehedinți), care la vârsta de numai 13 ani se anunță a fi o virtuală stră-nepoată a Mariilor de aur pe care le-a dat Oltenia muzicii populare românești.
Despre semnificația evenimentului au vorbit cu aplomb și inspirație: Olimpia Lavinia Demetrescu, manager al Bibliotecii „AMAN”, Antonie Solomon, vicepreședinte al Consiliului Județean Dolj, Mirabela Gagea, directorul Centrului Cultural Dolj, Cristina Gelep, cercetător la Muzeul Cărții și Exilului Românesc, și Tudor Nedelcea, autorul ediției anastatice lansate în a doua zi a Festivalului-Concurs Internațional „Maria Tănase”.
D. L.
|
Dan Lupescu 9/28/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.