Claca de la Bârlești și calatoria spre Salciua și Râmeț
Am pornit la drum într-un microbuz plin de glasuri. Femei și bărbați cântau, iar cântecul lor nu era doar o trecere a timpului, ci o deschidere de suflet, ca o rugăciune unită cu cerul. Râsete, doine și strigături se împleteau într-un șuvoi viu, ca un râu care ne ducea către rădăcini. Peisajele Apusenilor se desfășurau pe geamuri: dealuri molcome, păduri dese, sate risipite, totul ca o chemare.
La Bârlești, primarul ne-a întâmpinat cu bucuria gazdei adevărate, iar în fața bisericii vechi, doamna preoteasă ne-a așteptat cu pâine caldă și sare, alături de fetițele ei îmbrăcate în port popular. Chipurile lor curate și straiele cusute cu migală erau ca niște ferestre vii către lumină. În biserica ridicată cu aproape două veacuri în urmă, lumina juca pe icoane ca un abur de veacuri. Mai mulți preoți au oficiat slujba, iar rugăciunile și cântările s-au ridicat într-un singur glas, cuprinzând întreaga comunitate. Simțeai că pădurea, dealurile și apele satului se roagă împreună, prin inimile lor unite.
După slujbă, drumul a urcat spre deal. Acolo s-a deschis basmul clăcii. Coasele lucind în soare, brazdele căzând în tăcere, fânul adunat ca niște covoare verzi, oamenii răsfirați pe povârnișuri ca într-o frescă mișcătoare. Fiecare atingere avea frumusețea unui ritual. Tăietura coasei scria pe pământ o literă din alfabetul străvechi al trăirii împreună. Bărbații coseau cu forță liniștită, femeile întorceau brazdele cum întorci pagina unei psaltiri, copiii alergau printre brazde ca niște fluturi. Cântecul răsuna din nou; nu era doar de voie bună, era legătura care îi ținea pe toți împreună. În mijlocul clăcii, satul devenea o singură familie. Munca era doină în sărbătoare.
După sărbătoarea clăcii, am poposit la casa Lică, un loc în care răsuflă veacurile. Pereții, cerdacul, lemnul și țesăturile păstrate cu grijă purtau semnele unei vieți trăite în rost și cumpătare. Înăuntru, icoanele și țesăturile vechi răspândeau liniște, iar mirosul de lemn te făcea să simți că intri într-o colibă a inimii. Oamenii de acolo m-au primit cu o bunătate care trece dincolo de cuvinte; era ca o binecuvântare coborâtă peste mine. În fiecare gest, în felul în care așezau bucatele și în vorbele blânde se simțea lumina credinței. Acolo mi-am făcut prieteni adevărați, suflete care nu se uită și care rămân altare de lumină în amintire.
La mijlocul zilei, s-a așternut pe fețe de masă, în aer liber, bucatele aduse din case, frământate și gătite cu drag, s-au împărțit între toți. Pâinea, brânza, plăcintele, totul de casă, toate aveau gust de trudă sacră. Era mai mult decât hrană; era o ofrandă, o amintire, o legătură. Și cum obiceiul cere, după muncă au cântat ceterașii, vioara și fluierul au spart liniștea, iar pașii ușori au ridicat iarba ca pe o mireasă a pământului. Cântecul și jocul s-au împletit cu râsul, cu bucuria de a fi împreună, cu frumusețea portului popular.
Astfel s-a împlinit claca de la Mogoș, nu doar ca ajutor, ci ca eveniment cultural și ca basm viu. Un altar pe câmp, scris în fân, cântat în doine, pictat pe straie și întipărit în suflet. Și-a găsit rostul printr-o colaborare începută cu cinci ani în urmă între Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și Biblioteca „Ovidiu Bârlea” din Mogoș, susținută de Consiliul Județean Alba și de Primăria comunei. Astăzi, claca nu mai este doar o amintire din cărți, ci un prilej de comuniune, de mândrie și de întoarcere la sacralitatea vieții simple.
De acolo niște oameni dăruiți m-au luat la Sălciua cu mașina, am plecat cu marea dorință să urc la Huda lui Papară și să vizitez împrejurimile. Întâmplarea a făcut că nu aveam unde să dorm, prietenii mei noi au dat peste zece telefoane să îmi găsească cazare, dar toate pensiunile erau ocupate. Eu glumeam: nu aveți un preot să mă ajute cu casa parohială? Ori poate dorm la o stână, sau fac o infracțiune să mă aresteze poliția și dorm la arest. Până la urmă au găsit un loc de cazare la Mariana, care și ea avea pensiunea ocupată, dar a oferit spațiul ei și m-a lăsat să ocup un apartament propriu-zis, foarte frumos. Am simțit-o pe Mariana ca și cum aș fi cunoscut-o de o sută de ani.
Am lăsat lucrurile acolo, am luat apă și Ionel, cel care m-a adus la Sălciua, s-a oferit să mă ducă câțiva kilometri spre Huda lui Papară. Am ajuns la peșteră, trecând prin catedrala vie a satului. Din păcate, în acea zi nu curgea apă din gura peșterii, seceta stingea cântecul izvoarelor. Totuși, stâncile și liniștea locului păstrau taina. Am coborât apoi la Peștera Ponor și jos, la stânci, am întâlnit un cuplu cu care am schimbat câteva vorbe și am făcut poze. Au spus că pleacă la Râmeț. Atunci mi s-a aprins un gând: de fapt eu de aceea dormeam la Sălciua, pentru că nu aveam cu ce să mă întorc acasă. Râmețul însă era aproape de Alba. Dar mi-am zis: nu mă bag între porumbeii ăștia, poate că sunt în luna de miere. Și i-am lăsat să plece. Doar am întrebat în mine divinitatea dacă trebuie să stau sau să plec. Și până la urmă i-am ajuns din urmă. Am întrebat și, fără nicio ezitare, s-au oferit să mă ia cu ei.
M-am întors la Mariana cu inima frântă să o anunț că plec. Mi-ar fi fost mai ușor așa decât să aștept autobuzul de a doua zi spre Turda și apoi legătura spre Alba. Mariana, cu suflet mare, a înțeles și mi-a spus că știe ea că ne vom mai întâlni. Mi-a dat apă și șnițele la pachet. Bunătate curată. După câteva minute m-a sunat că am uitat la ea pastilele și încărcătorul de telefon, și m-am întors să le iau. Oameni ca ea sunt daruri vii.
Noii mei prieteni erau Alexandru și Andreea, doi tineri de 24 de ani, inteligenți, empatici și cu un suflet de o frumusețe rară. Ceva mă obseda: parcă îi cunoșteam de o mie de ani, din altă viață. Am călătorit împreună spre Cheile Râmețului. Pentru mine era a treia oară, pentru ei prima. Și știam că acolo, la Râmeț, trăisem o experiență divină. Apa, stâncile, pădurea și tăcerea aceea densă îmi vorbiseră ca o psaltire deschisă. Și acum, cu ei, locul și-a deschis din nou taina, ca și cum ar fi binecuvântat întâlnirea noastră.
Ne-am întors spre Alba și i-am invitat în apartament ca să le dăruiesc două volume de poezii. În timp ce scriam dedicațiile, Andreea plângea de emoție. Am stat de vorbă o oră, fără să ne putem despărți. Ne lega o forță nevăzută, o legătură sufletească sacră. Le-am spus că vreau să merg la nunta lor. Am vorbit cum nu am mai vorbit niciodată cu oameni mai educați și mai școliți. Întâlnirea noastră a fost darul unei providențe care știe când și pe cine să îți scoată în cale.
Carmen Cristina Oltean
|
Carmen Cristina Oltean 8/18/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.