Aritmii - Amintiri de august
În vremea copilăriei și tinereții mele, în luna august ne antrenam pentru ”marea” defilare de ziua națională a republicii, sărbătorită pe 23 August - ziua când în 1944 armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat aliaților și ”bravei armate sovietice”. Un eveniment pe care, evident, comuniștii și l-au atribuit, ca mai toată istoria contemporană pe care o învățam la școală. Astfel, tot în mod evident, comemorarea era un elogiu fastuos adus partidului comunist și mai ales conducătorului lui ”mult iubit”. Veteranii de război sau persoanele cu adevărat implicate în evenimentele de atunci sfârșiseră tragic ori deveniseră devotați regimului mai mult decât țării. În cel mai bun caz, se pierduseră în marea anonimă a poporului.
Cum nimeni nu îndrăznea să contrazică în vreun fel ”linia de partid”, ne aliniam cu mic cu mare și băteam pasul în ritmul muzicii patriotice ce duduia în difuzoare, scandând lozinci adulatoare când treceam prin fața tribunei demnitarilor vremii.
Eu una nu plecam nicăieri în vacanță, așa încât eram nelipsită la apel. Se menționa de fiecare dată obligativitatea prezenței, deși copiii nomenclaturii aflați la bunici, ori prin tabere nu păreau să sufere vreo consecință pentru absență. Dar asta e o altă poveste. Nu-i vorba că între comenzile: ”Cu stângul, înainteee, marș!” și fluierul exasperat al profesorilor instructori, noi, colegii de rând, găseam (și) modalități de a ne distra. Prin simplul fapt că eram împreună. Mai ales când deveniserăm liceeni uteciști, iar apoi studenți militari... Sentimentul de marionete într-un teatru absurd creștea odată cu vârsta.
Eram obișnuiți de mici cu încolonarea și baterea pasului de defilare, activități regulate în pregătirea noastră pentru ”apărarea patriei” (PTAP). Nu mai țin minte mare lucru din anii școlii elementare, în afara orelor plictisitoare de informare politică și a concursurilor de defilare dintre detașamentele de pionieri. De fiecare dată câștiga clasa în care erau cei mai mulți copii ai oamenilor de vază. Clasa mea modestă nu a câștigat niciodată. Cu toată onestitatea, după o vreme a renunțat să se mai străduiască, spre disperarea și în cele din urmă amuzamentul dirigintei, ambițioasă altfel.
În anii de liceu, pe la mijlocul anilor 80, megalomania ceremonialurilor omagiale a ajuns la apogeu. Pe cât trăiam mai greu, pe atât parăzile erau mai grandioase, pe măsura minunilor ”epocii de aur” și conducerii înțelepte spre ”culmi de progres”. Cum totul era fațadă și minciună, atâta vreme cât spuneam ca ei, se putea trece cu vederea că făceam ca noi. Mai ales într-un liceu oarecare dintr-un marginal oraș ardelean. Instructorul de PTAP al clasei mele era un maistru neaoș, aparent aspru, ce ne muncea din greu la orele de practică de atelier în ciuda faptului că eram în mare majoritate o clasă de fete; șlefuiam, cu normă întreagă, tăblii de lemn pentru scaunele școlii. Se dovedise însă un uriaș cu inimă de bunic când venea vorba de instruire militară. Ne ducea pe deal, cum i se cerea, ne așeza ferit, la umbră și ne învăța rețete de mâncăruri și prăjituri. Ce mod mai bun de a ne apăra patria? Până într-o zi neobișnuit de caldă de mai în 1986, când toți elevii claselor a 12-a din oraș au fost mânați la poligon să tragă cu pușca, deși se anunța furtună. Când s-a pornit, ne-au trimis acasă. Mai bine de o oră de mers pe jos, fără posibilitate de adăpostire, prin prima ploaie de după explozia de la Cernobîl. Și nici măcar nu ne-a venit rândul să tragem. A fost prima dată când l-am auzit pe tatăl meu înjurând.
Nu am scăpat nici în studenție de pasul de defilare sau de durerea din umăr la reculul puștilor. Nu că ar fi avut vreun rost. Nu am fi nimerit vreun inamic nici dacă viața lumii depindea de noi. Carne de tun e tot ce am fi fost în vreun conflict real. Insolațiile erau singurele noastre câștiguri. Nici defilarea în cadență nu ne prea ieșea, iar orele de tactică militară erau povești de groază pentru grupa noastră de filoloage. Norocul nostru a fost că nu ne puteau exmatricula pe toate pentru apatie și neascultare la orele de militărie. Șarada ajunsese prea departe. Dar plutoanele de studenți trebuiau să își aducă la rându-le contribuția la ”marea” defilare de ziua națională…
Să fie doar amenințarea caniculei cea care mi-a adus în minte aceste ”glorioase” imagini?
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 8/12/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.