Scrisoare pastorală
Mănăstirile și robia.
Într-o emisiune televizată, interactivă, cineva a întrebat dacă învățătura creștină acceptă robia și dacă nu, cum se face că mănăstirile noastre au practicat robia mai multe secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric și dialectic, când, pentru a susține așa-numita ,,luptă de clasă puteai răstălmăci lucrurile așa cum vreai, mai ales că cei denigrați nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui și pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale, ne facem o datorie de conștiință să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învățătura creștină nu admite robia și exploatarea omului de către om. Ea socotește că toți oamenii sunt frați între ei, fii ai aceluiași Părinte, Dumnezeu! Creștinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împărați, fără deosebire. Era o adevărată revoluție în gândirea antichității, când sclavii nici nu erau considerați oameni, ci obiecte însuflețite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Așadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica își avea atribuțiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mănăstirile din Principatele Române au avut proprietăți în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mănăstirești au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mănăstirești proveneau din cumpărări și donații. Unele dintre mânăstiri aparțineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieșea din țară și mergea la mănăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori și boieri români. Pe moșiile tuturor acestor mânăstiri se practica același sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme și erau practicate de către toți proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mănăstiresc erau călugării din mănăstirile respective; altă parte o formau moșnenii(în Țara Românească) sau răzeșii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafețe de teren din moșiile mănăstirești sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmașii sau clăcașii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă pe moșia boierească sau mănăstirească. Uneori acești pălmași veneau din alte localități, căutând condiții cât mai avantajoase de muncă și atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutați să-și facă o casă și astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate. În satul Bârda se poate observa și azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Mucești, Memeși, Rolești și Luchești erau mahalale de moșneni, iar Linia Cocoanei și Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniți clăcași pe moșia boierească. Se poate observa aceasta și după numele de familie. În mahalalele de moșneni numele de familie venea de la un strămoș unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) și majoritatea familiilor din acele mahalale aveau același nume de familie. În mahalalele de clăcași sau pălmași numele de familie sunt foarte împestrițate, ceea ce dovedește faptul că au venit din diferite locuri și s-au așezat acolo. Pe moșiile mănăstirești și boierești mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alții decât țiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-și caute norocul. Ei nu aveau decât o căruță și unul sau doi cai. Asta în situațiile cele mai bune. Acești țigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte și să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supraviețuire. Atunci intervenea înțelegerea sau contractul verbal între părți. Țiganii sau robii își luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moșie, iar proprietarul, respectiv mănăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte și, probabil, ceva bani. Unii dintre robii țigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alții erau adevărați artiști într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domnești, boierești și mănăstirești. Când se vindea, ori când se dăruia o moșie, în actul de vânzare-cumpărare erau menționate și sălașele(familiile) de țigani-robi, care însoțeau moșia.
Au existat proprietari care au dat libertate robilor țigani, fiind influențați de ideile revoluționare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe țiganii de pe moșia sa de la Mircești. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit țiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniți, cu coada între picioare și l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primește-ne înapoi, că murim de foame!
Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse și baza materială, ca să poată supraviețui. Robia aceasta a fost desființată oficial sub influența ideilor revoluționare de la 1848.
Așadar, mănăstirile au aplicat aceleași metode, care erau folosite și legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mănăstirile că acordau loc de muncă și asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noștri care emigrează azi și colindă toată lumea, dar mai ales țările europene, sunt fericiți când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condițiile de muncă și de retribuție și trec la treabă.
Altă Mărie cu aceeași pălărie!
*
Sfinte Moaște și cadavre. Cu câteva zile înainte am văzut toți la televizor, la știri, cum s-au descoperit într-un sat oarecare osemintele neputrezite ale unui om, care murise cu 28 de ani în urmă. Trupul se stafidise în așa fel, încât rămăsese doar pielea lipită pe oase. Un localnic purta scheletul pe umăr prin cimitir, parcă ar fi purtat un sac cu tărâțe. Am auzit cu acel prilej unele păreri ale localnicilor, cum că acele oseminte ar fi moaște. Despre Sfintele Moaște v-am mai scris în numere mai vechi ale ,,Scrisorii pastorale, dar, pentru a nu rămâne nimeni derutat, îmi fac datoria și revin, pe scurt, asupra principalelor aspecte.
Așadar, Sfintele Moaște sunt acele oseminte neputrezite ale unor sfinți. Pentru ca niște oseminte să fie declarate Sfinte Moaște, ele trebuie să îndeplinească trei condiții:
1. Să fie neputrezite;
2. Să emane un miros foarte plăcut, parfumat;
3. Să facă minuni prin atingerea de ele(vindecări de boli, învieri din morți etc.).
Numai Sfântul Sinod este în măsură să aprecieze dacă astfel de oseminte sunt sau nu Sfinte Moaște. Dacă sunt acceptate astfel, li se fac slujbe speciale, apoi sunt luate părticele din ele și date bisericilor. Acele părticele de Sfinte Moaște sunt cusute în Sfântul Antimis al fiecărei biserici și pe ele se săvârșește Sfânta Liturghie. Fără Sfântul Antimis cu Sfintele Moaște în el nu se poate săvârși Sfânta Liturghie nici în biserică; cu el și cu Sfintele Moaște se poate săvârși Sfânta Liturghie oriunde, inclusiv pe câmp.
În cazul prezentat la televizor, nici vorbă nu putea fi de Sfinte Moaște. Nu era suficient să fie neputrezite. Celelalte condiții nu erau îndeplinite și, ca atare, era vorba de un simplu trup al unui defunct oarecare. Faptul că nu putrezise, putea să aibă drept cauză uscăciunea terenului, lipsa de umiditate.
*
Doina. Ne apropiem de luna iunie, luna în care Poetul fără pereche al neamului românesc a plecat pe alte tărâmuri. Comemorarea lui o începem cu această superbă poezie, intitulată Doină. Această poezie a fost compusă de poet spre a fi citită la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din fosta Curte Domnească de la Iași din ziua de 5 iunie 1883. Erau de față atunci membrii ai Curții Regale a României, toată elita culturală a țării și peste 150 mii de participanți din Moldova, Basarabia și Bucovina. Eminescu venea de la București, unde era angajat al ziarului ,,Timpul. Această primă variantă a stârnit multe controverse. De-a lungul timpului a apărut în mai multe publicații, mereu cenzurată, mereu ciopârțită. Au fost vremuri când a fost și interzisă, scoasă din toate publicațiile. Redăm prima variantă, necenzurată și neciopârțită:
,,De la Nistru pân la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin și pân la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o ațin
Și Muscalii și Calmucii
Și nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca țară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidovește-nvață pruncii
Și sub mână de jidan
Sunt românii lui Ștefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Și-i străin în țara lui.
Din Brașov pânla Abrud
Vai ce văd și ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criș
Nu mai este luminiș
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai știi ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier.
Zboară paserile toate
De neagra străinătate,
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Codrul geme și se pleacă
Și izvoarele îi seacă
Săraca țară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Și să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească,
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mișel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum dușmanii mi te seacă
Săraca țară, săracă!
Ștefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Și Moldova adunând
Adunându-ți flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată.
De-i suna de două ori,
Vin și codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară
Dați în seama ciorilor
Ș-a spânzurătorilor.
Ștefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-așteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câți pari, pe câți fuștei
Căpățani de grecotei
Grecoteii și străinii
Mânca-le-ar inima câinii,
Mânca-le-ar țara pustia
Și neamul nemernicia,
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca țară, săracă!
*
Prețul unei mese. Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârv era cunoscut în toate satele din partea muntelui. Înalt, chipeș, pus mereu pe șotii, găsea oricând câte un cuvânt de încurajare sau câte o glumă, care-l făcea pe interlocutor să-și uite supărarea. Uneori biciuia cu vorba lui ironică, alteori mângâia părintește, dar, oricum, era o plăcere să discuți cu dânsul. O întâmplare de prin 1939-1940 îi marcase adânc tot restul vieții. Într-o zi a venit în sat o ceată de legionari, care au adunat sătenii din Cernavârf la școală și le-au ținut o cuvântare, în care și-au expus planurile lor de viitor, încercând să atragă pe cât mai mulți la partidul lor. Din Cernavârf doar doi săteni trecuseră la legionari. După ce s-a terminat ședința, fiind și seara, legionarii au întrebat unde ar putea să servească ceva de-ale gurii. Toți au fost de părere că singurul potrivit pentru a fi gazdă este părintele Izverceanu. L-au trimis pe un oarecare Mărăscu să-l anunțe. Părintele s-a învoit. La poarta lui bătuse oricine trecuse prin sat și oricând aflase găzduire și masă și băutură. I-a servit pe legionari cu ce-a avut la repezeală, le-a dat băutură din belșug și aceștia au plecat după vreo câteva ore chiuind și pocnind din pistoale.
Prin 1950, au venit în Cernavârf și comuniștii cu caravana, să le arate localnicilor filme sovietice, în care se preamărea munca în colhozuri și sovhozuri. Fiindcă n-au avut alt loc mai potrivit, au venit tot la părintele Izverceanu și au dat film în curtea lui, iar ecran a fost chiar peretele casei părintelui. După film, le-a dat și comuniștilor masă și aceștia s-au dus veseli și mulțumiți.
Iată că, prin 1960, la poarta părintelui Ilie Izverceanu au bătut securiștii. Aceștia n-au vrut să mănânce și nici să bea. L-au ridicat pur și simplu, l-au aruncat în mașina neagră și pe-aici ți-e drumul. L-au ținut câteva luni în anchetă și în proces, acuzându-l de politică legionară. Argumentul cel mai greu împotriva sa era tocmai masa pe care o dăduse legionarilor. A fost condamnat pentru aceasta la 18 ani muncă silnică. Pedeapsa a ispășit-o la închisoarea de la Aiud. A efectuat doar șapte ani, până când, într-o seară, au fost puși în careu în curtea închisorii. Directorul li s-a adresat cu ,,-Fraților! lucru neauzit acolo până atunci. Toți au rămas tăcuți, ca de piatră. Directorul a continuat: ,,-Fraților! Bucurați-vă!
Tăcere de mormânt. Nimănui nu-i ardea de glumă. Îl priveau pe director neîncrezători, se priveau unii pe alții.
,,-Fraților, mâine dimineață la ora opt toți veți pleca acasă! Iarăși tăcere. Atunci directorul a mai spus:
,,- Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să rămână în continuare aici!
Abia atunci și-au dat seama că e adevărat și au explodat cu toții în chiote de bucurie.
Când s-a întors în sat după șapte ani de închisoare la Aiud, era de nerecunoscut. Îmbătrânise cu mai bine de douăzeci de ani. Mulți nici nu l-au mai cunoscut. Masa dată legionarilor în acea seară a fost cea mai scumpă masă din viața lui!
*
Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos un înțelept cuvânt al regretatului Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului Iustinian Chira: ,,Dumnezeu a pregătit o lume în care copiii să se poată simți bine, dar asta depinde de noi, de cei maturi. Depinde de noi cum se simt. Ce facem în familie, în lume, ca acești copii să nu se simtă într-un mediu ostil? Nu-i întărâtați la mânie pe fiii voștri (Efes. 6, 4) însemnează: nu-i decepționați, nu-i smintiți, nu-i tulburați, nu le stricați sufletele prin faptele voastre, prin vorbele voastre, prin gândurile voastre. Stați de vorbă mai mult cu copiii voștri. Priviți-i mai atent. Ascultați suspinul ce-l scot uneori, copiii, și în somn. Fiți mai înțelegători față de ei. Acordați-le mai multă grijă. Căutați să înțelegeți mai adânc viața lor. Priviți mai des și mai profund în ochii lor. Uitați-vă la fața lor, care nu e întotdeauna senină. Coborâți mai adânc în viața lor, în sufletul lor, în inima lor. Să nu vă închipuiți că v-ați făcut datoria dacă le-ați asigurat hrana și haina. Gândiți-vă că fiii voștri nu au numai stomac și trup. Aduceți-vă aminte că fiii voștri au și inimă, și suflet.
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg): 245 lei; Domnul Mănescu Alexandru(București): 200 lei; Doamna Filip Cornelia(Tr. Severin), Domnul Sârbu Marian(Tr. Severin), Familia Caragea(Tr. Severin): câte 100 lei.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
Parohia noastră a publicat cartea regretatului profesor C. C. Popian de la fostul seminar teologic de la Mănăstirea Bistrița Vâlcea, Poezii(692 pag.). Ne-a pus la dispoziție manuscrisul nepotul autorului, Părintele Dragu Cătălin, preot romano-catolic de la Roma și fost coleg al subsemnatului la Seminarul Teologic de la Craiova. Am avut bucuria anul trecut(2024), să public una dintre cărțile Profesorului Constantin C. Popian, România în flăcări (Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2023, 368 pag.). Era o culegere de articole selectate din presa germană și traduse în limba română privind frontul german din România din vremea Primului Război Mondial. Le selectase din ziarele germane în vreme ce el era prizonier în Germania! O bună parte dintre poeziile din prezentul volum sunt originale, dar alături de acestea sunt multe traduse din marii poeți germani, tocmai în timpul prizonieratului. Să mai adăugăm piesele de teatru, scrierile în proză; să mai adăugăm regimul de lagăr în care era ținut! Când alții se chinuiau să supraviețuiască unor condiții grele de existență, Profesorul Constantin Popian citea și traducea de zor, știut sau neștiut, convins fiind de misiunea lui de om de cultură!
Scrie masiv după eliberarea din prizonierat, desfășurând totodată o lucrare practică de răspândire a culturii în mase. Fiecare amănunt al acestei activități ne duce cu gândul la programul de mare anvergură, pe care-l deschisese în cultura română ministrul Spiru Haret, sămănătorismul. Profesorul Constantin C. Popian era ferm convins că prin ridicarea nivelului intelectual al maselor se contribuie la propășirea neamului în contextul cultural internațional. Sămănătorismul a fost curentul excepțional pentru vremea respectivă și de el ar fi atâta nevoie și azi! Rezultatul a fost cel scontat de ministrul amintit. Niciodată poporul român nu a dat tuturor domeniilor științei și culturii atâtea personalități de anvergură internațională ca în perioada interbelică. Profesorul Constantin C. Popian a fost printre ,,grădinarii de frunte, care și-au adus din plin contribuția la pregătirea și lansarea acestei pleiade de intelectuali români.
Nu sunt critic literar ca să emit judecăți de valoare asupra poeziilor lui Constantin C. Popian. Sunt însă un ,,consumator de poezie românească. Dovadă seria de volume Coloana Infinitului, în care am conspectat aproape tot ce s-a scris în cultura română, - proză, poezie, teatru, presă -, dintru începuturi până în perioada interbelică. Aceasta mă îndreptățește într-un fel să afirm, fără teama de a greși, că poezia lui Constantin C. Popian are valori literare incontestabile. Ea dovedește nu numai un talent robust, o stăpânire deplină a limbii literare, dar și o conștiință profund patriotică. Popian nu scria de dragul scrisului. Fiecare poezie, piesă de teatru, fiecare creație a sa, avea menirea de a deveni punte între inimi, îndreptar de conștiințe, șlefuitor de convingeri. Scrisul lui Popian era un scris cu tendință bine conturată, iar autorul era convins că și prin creațiile sale artistice, prin activitatea artistică desfășurată în rândul maselor, devine un adevărat apostol al neamului.
Profesorul Popian a scris mult, dar a publicat puțin. Este și aceasta o dovadă că scria pentru necesitățile imediate ale activității sale didactice și culturale, ci nu făcea bravadă din asta!
Lucrarea de față este un corpus al creației poetice a Profesorului Constantin C. Popian. Nepotul său a așezat materialul în ordine cronologică, atât cât i-a fost posibil, atât cât piesele respective au fost datate. Părintele Cătălin Dragu a introdus aici și unele fragmente din piese de teatru, ba chiar și câteva bucăți de proză, care i s-au părut dumnealui că sunt poetice și că trebuie introduse. Nu-i contestăm opinia, deși....!
Avem bucuria de a scoate încă o dată în prim plan personalitatea unui intelectual de elită din perioada interbelică. O facem nu cu vorbe, ci cu creații ale sale impresionante prin robustețea intelectuală, prin talentul incontestabil și prin mesajul politico-social pe care-l transmit și azi cu aceeași intensitate. O facem cu bucuria de a repune în atenția publicului de azi o personalitate a învățământului românesc în general și a celui teologic în special din perioada interbelică. Este o perioadă de adevărată efervescență culturală, iar Profesorul Constantin C. Popian este printre inițiatorii și lucrătorii acestui fenomen istoric fără precedent, pe care-l putem numi, fără teama de a greși, renaștere națională.
Nepotul autorului cumpără tot tirajul.
*
Zâmbete. ☺ ,,- Doctore, am început să uit! Ce să fac? ,, Datorii! ☺ ,,- Domnule Doctor, pot să mănânc cârnați? ,, Nu, cârnații sunt prea grei! ,, Nu-i problemă! Îi țin cu mâinile amândouă! ☺ Baba Cloanța către Ileana Cosânzeana: ,,- E
u sunt tu din viitor! ☺ Polițistul: ,,- De ce nu aveți permisul de conducere la dvs.? ,,- Păi, e la dvs. de luna trecută! Să nu-mi spuneți că l-ați pierdut! ☺,,- Doamnă farmacistă, avi ceva împotriva tusei? ,,- Nu, puteți tuși cât vreți! ☺ Un bătrân este un tânăr care a avut noroc!
*
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/21/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.