Scrisoare pastorală
Între Mithra și Hristos.
În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio ,,România-Cultural. Un românaș de-al nostru stabilit într-o țară nordică își prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase și o susținuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată și notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreștin în spațiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmații mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru. Susținea sus și tare că religia creștină a fost impusă de către autoritățile politice românești poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înființarea statelor românești. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.
O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creștini din secolele I-XIV, care și-au dat viața pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creștini și nu și-au lepădat credința în ciuda tuturor persecuțiilor? Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici și mânăstiri datând dinainte de formarea statelor românești descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creștinismul nord-dunărean și reprezentanții lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegație a creștinilor din părțile noastre în frunte cu un episcop? N-a auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creștini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit și și-au scris opera în părțile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul, român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre același Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile și mitropoliile înființate de bizantini, care aveau în subordinea lor spațiul și creștinii din nordul Dunării? Multe alte întrebări de acest gen aș mai fi avut de pus acelui domn ,,doctor.
A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre românești nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea! Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu ușurință că peste 90% din ele au conținut creștin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există și colinde cu conținut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învățăturii creștine, adânc înrădăcinate în conștiința poporului român, creatorul acestor nestemate.
E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscențe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariția creștinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul județului Mehedinți. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt niște creații extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât și adună de la porți sufletele celor morți spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii și în învățătura noastră creștină Mântuitorul nu apare călare pe cal și nu are acest rol de a transporta sufletele morților dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscență a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părțile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creștinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreștine păstrate în folclorul și etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creștinați.
Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul și aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.
*
Hristos a înviat! Redăm mai jos o poezie cu acest titlu semnată de Domnul Mircea Dorin Istrate. Sperăm să vă placă!
Hristos a Înviat! Au spus cu bucurie
Din adâncimi de suflet smerite neamuri toate,
Știind că pentru-a noastră promisă mântuire
EL însfințit-a crucea, ne spele de păcate.
Născut dintr-o Fecioară, al Domnului trimis
Venit a fost în lume ne-arate dreapta cale,
Povețe să ne deie, ca raiul cel promis
Să-l merităm la urmă, cu toate ale sale.
Și-n cele ce făcut-a în viața-i pământeană
Credința EL a pus-o la toate temelie,
Ca noi să știm de-a pururi, ca leac la orice
rană
Aceasta e și fi-va, de-acum până-n vecie.
Că toate celelalte, minciuna și trădarea,
Trufia, lașitatea, necinstea de pe lume,
Înalță pentr-o clipă averea și mărirea
La cela care fi-va vremelnic, doar un nume.
De viața am trăit-o în bună rânduială
În dragoste și-n cinste cu sufletul curat,
La dreapta judecată al nostru nume dară
Va veșnici în raiul, de-atâtea lăudat.
Urmați-i așadară porunca pentru care
EL, Jertfitorul nostru, atâtea-pătimit,
Din moarte către viață urcat-a ce-a cărare
Ca-n noi să reînvie, de-acum pân-la sfârșit
*
În literatură. Ouăle de Paști au inspirat creația fecundă a multor scriitori și poeți autohtoni. Mă opresc doar la poezia hazlie La Paști a lui George Topârceanu :
,,Astăzi în sufragerie,
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat :
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Ce vă este, frățioare, ce vă doare ?
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu ca să mă ierte,
N-ați fi ouă
Suntem fierte !
Zice-un ou rotund și fraise,
Lângă pască cu orez.
Și, schimbându-și brusc alura,
Toate-au început cu gura :
Pân la urmă tot nu scap !
Ne gătește de paradă.
Ne ciocnește cap în cap,
Și ne zvârle coaja-n stradă
Ce rușine, ce dezastru !
Preferam să fiu omlet.
Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru
Și eu, unul violet
Eu, mai bine-ar fi să tac :
Așa galben sunt, că-mi vine,
Să-mi închipui că pe mine,
M-a ouat un cozonac !
*
,,S. O. S. pentru vremea noastră. Un text extraordinar, semnat de Doamna Judecător Adriana Stoicescu, ar trebui să ne dea de gândit fiecăruia dintre noi și tuturor laolaltă:
,,Marea dramă a omenirii nu este nici covidul și nici ciuma.
Nu este nici HIV și nici măcar un război.
Toate sunt depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie.
Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.
Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta.
Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.
E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.
Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.
Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei.
Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din La Medeleni și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett
Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de ,,nenea, ne dați mingea și ,,tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos? cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..
Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel ,,sărumânaaaaa aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ,,bună din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ,,ce favoare îți fac, bro
Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ,,Europa liberă cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil.
Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că ,,doar așa poți răzbi, auzeam țipând de pe marginea bazinului
Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu
Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț.
Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.
Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social.
Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă.
Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.
Iar noi suntem în top
Și asta pentru că nu ne pasă de nimic.
Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.
Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon.
Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze.
Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.
Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop.
Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină.
Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola.
Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.
Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.
Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului.
Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși, un scop comun.
Viața fără Dumnezeu!
*
Oaia lui Dumnezeu. La Sfodea trăia o familie de oameni simpli, dar foarte deosebiți între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici și sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie și părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria își făcea cu regularitate rugăciunile, ținea posturile cu sfințenie și ducea o viață de adevărată femeie creștină. Ion era mai lumesc. ,,Uita întotdeauna că este zi de post sau sărbătoare, ,,uita întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura și drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obișnuiții cârciumii și, din când în când, mai sărea și gardurile încoaci și încolo.
Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunși acasă, au observat că le lipsește o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toți ai casei, a chemat vecinii și alți vreo câțiva și au plecat după oaie. Maria i-a spus:
,,-Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta și eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face și eu nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri și să nu poată face slujbă! Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă și de oaia noastră!
Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra femeii sale și a plecat după ceilalți. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au găsit-o.
Dimineața, Maria a plecat dis-de-dimineață spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coșuleț de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soției. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică și a pus masa. A venit și Ion din pădure cu o falcă în cer și cu alta în pământ, supărat și obosit și iarăși a luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea și-și vedea liniștită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a spus iarăși:
,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Știe El unde este oaia noastră!
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă liniște și siguranță vorbește. Destul umblase el și nu găsise oaia, nici vie, nici moartă.
După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină, fără să știe nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părțile și a priceput. Într-un colț al grădinii era groapa în care astâmpăraseră var pentru casă. Varnița rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi și la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât se înfășurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat și în sinea ei I-a mulțumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion și i-a spus:
,,- Ioane, du-te și ia oaia din varniță! Ți-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să știi!
Peste tot căutase Ion, numai în varniță nu. A plecat rușinat și poate a înțeles și el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.
*
*
Zâmbete. ☺În sala de operații, asistenta, alarmată, îi spune medicului: ,,- Domnule Doctor, totu-i pregătit pentru operație, dar bolnavul a dispărut! ,,- Nu-i nimic, zice medicul calm, începem și fără el! ☺,,- Domnule Doctor, mă doare capul când mă dau jos din pat! ,,- Încercați să coborâți întâi picioarele!☺Pacientul: ,,- Doctore, mi-e frică! E prima mea operație! ,,- Nu vă neliniștiți! Și eu sunt tot la prima...! ☺Pacientul: ,,Domnule Doctor, am început să-mi pierd părul! Ce pot să fac? Doctorul: ,,- Puneți-l într-o pungă!☺ ,,- De ce, în timpul operațiilor, chirurgii poartă mănuși de cauciuc? ,,- Ca să nu rămână amprente!☺ Pacientul: ,,- Credeți că operația asta e absolut necesară? O să mă coste cam mult, se pare...! Chirurgul: ,,- Preferați cheltuielile de înmormântare ?... Pacientul: ,,- Nu, nu, dar n-aș vrea să le plătesc pe amândouă!...☺,,- Domnule Doctor, mă doare rău spatele, când mă trezesc dimineața! ,,- Atunci treziți-vă după-amiază!
*
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.