Pe 7 mai se împlinesc 80 de ani de la capitularea Germaniei naziste
. În 1943, americanii, britanicii și sovieticii au convenit că nu vor exista negocieri separate cu Germania nazistă în ceea ce privește capitularea acesteia și că capitularea germană va trebui să fie necondiționată. La începutul primăverii anului 1945, Germania era practic învinsă, iar Aliații se pregăteau să primească împreună supunerea sa necondiționată. Dar unde avea să aibă loc ceremonia de capitulare - pe Frontul de Est sau pe Frontul de Vest?
Chiar și numai din motive de prestigiu, Aliații Occidentali preferau ca Germania nazistă să recunoască înfrângerea undeva pe Frontul de Vest. Discuțiile secrete cu germanii, pe care britanicii și americanii le purtau deja la acea vreme (adică în martie 1945) în Elveția neutră, încălcând flagrant acordurile interaliate, sub numele de cod Operațiunea Răsărit de Soare, promiteau să fie utile în acest context. Acestea ar putea produce o capitulare germană în Italia, care fusese de fapt obiectivul inițial al discuțiilor, dar ar putea duce și la un acord cu privire la viitoarea capitulare generală și presupus necondiționată a Germaniei. Detalii interesante, cum ar fi locul ceremoniei, ar putea fi determinate în avans și fără contribuția sovieticilor. De fapt, existau multe posibilități în acest sens, deoarece germanii înșiși continuau să se apropie de americani și britanici în speranța de a încheia un armistițiu separat cu puterile occidentale sau, dacă acest lucru s-ar dovedi imposibil, de a conduce cât mai multe unități Wehrmacht în captivitate americană sau britanică prin intermediul unor capitulații „individuale” sau „locale”, adică capitulări ale unor unități mai mari sau mai mici ale armatei germane în zone restricționate ale frontului.
Marele Război Mondial din 1914-1918 se încheiase cu un armistițiu clar și neechivoc, și anume sub forma unei capitulări necondiționate a Germaniei. Capitularea a fost semnată la sediul mareșalului Foch din satul Rethondes, lângă Compiègne, pe 11 noiembrie, puțin după ora 5 dimineața, iar tunurile s-au oprit în aceeași dimineață, la ora 11. (Negociatorii germani ceruseră un armistițiu imediat, dar această cerere fusese respinsă). Pe de altă parte, Al Doilea Război Mondial avea să se oprească, cel puțin în Europa, în mijlocul intrigilor și confuziei, astfel încât chiar și astăzi există multe concepții greșite cu privire la momentul și locul capitulării germane. Al Doilea Război Mondial avea să se încheie în teatrul european nu cu una, ci cu un șir întreg de capitulații germane, cu o adevărată orgie de capitulații și, chiar și după semnări, uneori dura destul de mult timp până când ostilitățile erau încetate.
A început în Italia pe 29 aprilie 1945, odată cu capitularea armatelor germane combinate din sud-vestul Europei în fața forțelor aliate conduse de Alexander, mareșalul britanic. Ceremonia a avut loc în orașul Caserta, lângă Napoli. Printre semnatarii de partea germană s-a numărat generalul SS Karl Wolff, care condusese negocierile cu agenții secreți americani din Elveția cu privire la probleme sensibile, cum ar fi neutralizarea tipului de antifasciști italieni pentru care nu exista loc în planurile postbelice americano-britanice pentru țara lor. Stalin aflase despre această „Operațiune Răsărit de Soare” și își exprimase îndoielile cu privire la aranjamentul care era elaborat între Aliații Occidentali și germanii din Italia, dar în cele din urmă și-a dat binecuvântarea pentru această capitulare. Armistițiul a fost semnat pe 29 aprilie, dar a prevăzut un armistițiu abia pe 2 mai.
Aceasta se pretindea că oferă suficient timp trupelor americane sau britanice pentru a se grăbi până la Trieste, unde trupele germane se luptau cu partizanii iugoslavi ai lui Tito; aceștia din urmă aveau motive întemeiate să creadă că acest oraș ar putea deveni parte a Iugoslaviei după război și, fără îndoială, aveau în minte dictonul că posesia este nouăzeci la sută din lege. Dar americanii și britanicii doreau să prevină acest scenariu. O unitate neozeelandeză a ajuns la Trieste „după o cursă frenetică dinspre Veneția” pe 2 mai și a contribuit la forțarea germanilor din oraș să se predea a doua zi, seara. O cronică neozeelandeză a acestui eveniment relatează eufemistic că oamenii lor „au sosit exact la timp pentru a elibera orașul împreună cu unități ale armatei lui Tito”, dar au recunoscut că obiectivul fusese să-i împiedice pe comuniștii iugoslavi să cucerească singuri Trieste și să-și pună în aplicare propria administrație militară, consolidându-și astfel pretenția asupra regiunii.
Mulți oameni din Marea Britanie cred cu tărie chiar și astăzi că războiul împotriva Germaniei s-a încheiat cu o capitulare germană în sediul unui alt mareșal britanic, și anume Montgomery, pe Luneburg Heath din nordul Germaniei. Totuși, această ceremonie a avut loc pe 4 mai 1945, adică cu cel puțin cinci zile înainte ca tunurile să se oprească definitiv în Europa, iar această capitulare s-a aplicat doar trupelor germane care luptaseră până atunci cu Grupul de Armate 21 britanico-canadian al lui Montgomery în Olanda și în nord-vestul Germaniei. Ca să fie în siguranță, canadienii au acceptat capitularea tuturor trupelor germane din Olanda a doua zi, 5 mai, în timpul unei ceremonii desfășurate la Wageningen, un oraș din provincia Gelderland, estul Olandei. Pentru britanici, este, desigur, important și îmbucurător să creadă că germanii au trebuit să implore un armistițiu în sediul propriului lor „Monty”; pentru acesta din urmă, prestigiul asociat evenimentului a oferit o oarecare compensație pentru faptul că reputația sa avusese de suferit considerabil din cauza fiasco-ului Operațiunii Market Garden, încercarea din septembrie 1944 de a traversa Rinul în orașul olandez Arnhem, o întreprindere al cărei naș fusese.
În S.U.A. și, de asemenea, în Europa de Vest, evenimentul de pe Luneburg Heath este considerat, pe bună dreptate, o capitulare strict locală, chiar dacă se recunoaște că a servit ca un fel de preludiu la capitularea definitivă a Germaniei și la armistițiul rezultat. În ceea ce-i privește pe americani, francezi, belgieni și alții, această capitulare definitivă a Germaniei a avut loc în sediul generalului Eisenhower, comandantul suprem al tuturor forțelor aliate de pe Frontul de Vest, într-o clădire școlară dărăpănată din orașul Reims, pe 7 mai 1945, în primele ore ale dimineții. Dar acest armistițiu urma să intre în vigoare abia a doua zi, 8 mai, și abia la ora 23:01. Din acest motiv, chiar și acum, ceremoniile de comemorare din Statele Unite și din Europa de Vest au loc pe 8 mai.
Totuși, nici măcar evenimentul important de la Reims nu a fost ceremonia de capitulare finală. Cu permisiunea succesorului lui Hitler, amiralul Dönitz, purtătorii de cuvânt germani au bătut la ușa lui Eisenhower pentru a încerca încă o dată să încheie un armistițiu doar cu aliații occidentali sau, în caz contrar, să încerce să salveze mai multe unități ale Wehrmacht-ului din ghearele sovieticilor prin capitulații locale pe Frontul de Vest. Eisenhower nu era personal dispus să consimtă la alte capitulații locale, darămite la o capitulare generală a Germaniei doar în fața aliaților occidentali, dar a apreciat potențialele avantaje care ar rezulta pentru partea occidentală dacă, cumva, cea mai mare parte a Wehrmacht-ului ar ajunge în captivitate britanico-americană, mai degrabă decât sovietică. Și și-a dat seama, de asemenea, că aceasta era o oportunitate unică de a-i determina pe germanii disperați să semneze la sediul său general capitularea generală și necondiționată sub forma unui document care să se conformeze acordurilor interaliate; acest detaliu ar contribui, evident, mult la sporirea prestigiului Statelor Unite.
La Reims s-a ajuns astfel la un scenariu bizantin. În primul rând, un obscur ofițer de legătură sovietic, generalul-maior Ivan Susloparov, a fost adus de la Paris pentru a salva aparența colegialității Aliate necesare. În al doilea rând, deși germanilor li s-a clarificat că nu se putea pune problema unei capitulații separate pe Frontul de Vest, li s-a făcut o concesie sub forma unui acord conform căruia armistițiul va intra în vigoare abia după o întârziere de patruzeci și cinci de ore. Acest lucru s-a făcut pentru a satisface dorința noilor lideri germani de a oferi cât mai multor unități Wehrmacht o ultimă șansă de a se preda americanilor sau britanicilor. Acest interval le-a oferit germanilor oportunitatea de a transfera trupe din Est, unde luptele grele continuau fără încetare, în Vest, unde, după ritualurile de semnare de la Luneburg și apoi de la Reims, aproape că nu se mai trăgeau focuri de armă. Germanii, a căror delegație era condusă de generalul Jodl, au semnat documentul de capitulare la sediul lui Eisenhower pe 7 mai, la ora 2:41; dar tunurile urmau să se oprească abia pe 8 mai, la ora 23:01. Comandanții americani locali aveau să înceteze să le mai permită germanilor care fugeau să se evadeze în spatele liniilor lor doar după ce capitularea germană intra efectiv în vigoare. Se poate argumenta, așadar, că acordul încheiat în orașul Champagne nu a constituit o capitulare total necondiționată.
Documentul semnat la Reims le-a oferit americanilor exact ceea ce își doreau, și anume prestigiul unei capitulări generale germane pe Frontul de Vest, în cartierul general al lui Eisenhower. Germanii au obținut, de asemenea, tot ce puteau spera, deoarece visul lor de capitulare în fața Aliaților Occidentali părea exclus: o „amânare a execuției”, ca să spunem așa, de aproape două zile. În acest timp, luptele au continuat practic doar pe Frontul de Est, iar nenumărați soldați germani au profitat de această ocazie pentru a dispărea în spatele liniilor britanico-americane. Cu toate acestea, textul capitulării de la Reims nu s-a conformat în totalitate cu formularea unei capitulări generale germane convenite anterior de americani și britanici, precum și de sovietici. De asemenea, era discutabil dacă reprezentantul U.R.S.S., Susloparov, era cu adevărat calificat să co-semneze documentul. În plus, este de înțeles că sovieticii au fost departe de a fi încântați de faptul că germanilor li s-a oferit posibilitatea de a continua să lupte împotriva Armatei Roșii încă aproape două zile, în timp ce pe Frontul de Vest luptele practic se încheiaseră. Astfel, s-a creat impresia că ceea ce fusese semnat la Reims era, de fapt, o capitulare germană doar pe Frontul de Vest, un aranjament care încălca acordurile interaliate. Pentru a clarifica situația, s-a decis organizarea unei ceremonii de capitulare definitivă, astfel încât capitularea germană de la Reims să se dezvăluie retroactiv ca un fel de preludiu la capitularea definitivă și/sau ca o capitulare pur militară, chiar dacă americanii și vest-europenii ar continua să o comemoreze ca adevăratul sfârșit al războiului din Europa.
Imaginea din dreapta: Generalul Keitel semnează capitularea necondiționată a Germaniei la Berlin
La Berlin, în sediul mareșalului Jukov, a fost semnată capitularea finală și generală, politică, precum și militară, a Germaniei, pe 8 mai 1945 sau, altfel spus, capitularea germană din ziua precedentă de la Reims a fost ratificată în mod corespunzător de toți aliații. Semnatarii Germaniei, acționând la instrucțiunile amiralului Dönitz, au fost generalii Keitel, von Friedeburg (care fusese și el prezent la Reims) și Stumpf. Întrucât Jukov avea un grad militar inferior celui al lui Eisenhower, acesta din urmă avea o scuză perfectă pentru a nu participa la ceremonia din ruinele capitalei germane. L-a trimis pe adjunctul său britanic, destul de discret, mareșalul Tedder, să semneze, iar acest lucru, bineînțeles, a ștears din strălucire ceremonia de la Berlin în favoarea celei de la Reims.
În ceea ce-i privește pe sovietici și pe majoritatea est-europenilor, Al Doilea Război Mondial în Europa s-a încheiat cu ceremonia de la Berlin din 8 mai 1945, care a dus la depunerea armelor a doua zi, pe 9 mai. Pentru americani și pentru majoritatea vest-europenilor, „adevăratul lucru” a fost și rămâne capitularea de la Reims, semnată pe 7 mai și efectivă pe 8 mai. În timp ce primii comemorează întotdeauna sfârșitul războiului pe 9 mai, cei din urmă o fac invariabil pe 8 mai. Însă olandezii sărbătoresc pe 5 mai, data ceremoniei de la sediul canadian din Wageningen. Faptul că una dintre cele mai mari drame ale istoriei mondiale a putut avea un final atât de confuz și nedemn în Europa a fost o consecință, așa cum scrie Gabriel Kolko, a modului în care americanii și britanicii au căutat să obțină tot felul de avantaje mari și mici pentru ei înșiși - în dezavantajul sovieticilor - din inevitabila capitulare germană.
Primul Război Mondial se încheiase de facto cu armistițiul din 11 noiembrie 1918 și de jure cu semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu o serie întreagă de capitulații, dar nu s-a ajuns niciodată la un tratat de pace à la Versaillaise, cel puțin nu în ceea ce privește Germania. (Tratate de pace au fost încheiate la momentul potrivit cu Japonia, Italia și așa mai departe.). Pe 10 februarie 1947, toate puterile victorioase s-au împăcat astfel oficial la Paris cu țările care fuseseră aliate ale Germaniei naziste, și anume Italia, România, Bulgaria și Finlanda. Și un tratat de pace cu Japonia a fost încheiat de S.U.A. și aproape cincizeci de alte țări - dar nu și de Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză - la San Francisco pe 8 septembrie 1951; tratatul respectiv a intrat în vigoare pe 28 aprilie a aceluiași an. Așa-numitul Tratat de Stat semnat la Viena pe 15 mai între cei patru mari învingători ai celui de-Al Doilea Război Mondial – S.U.A., Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică - prin care se recunoștea Austria ca țară independentă și neutră, poate fi considerat, de asemenea, un tratat de pace.
Motivul pentru care nu a fost semnat niciodată un tratat de pace real cu Germania este acela că învingătorii - Aliații Occidentali, pe de o parte, și Sovieticii, pe de altă parte - nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la soarta Germaniei. Prin urmare, la câțiva ani după război, au apărut două state germane, ceea ce a exclus practic posibilitatea unui tratat de pace care să reflecte un acord acceptabil pentru toate părțile implicate. Așadar, un tratat de pace cu Germania, adică o soluționare finală a tuturor problemelor rămase nerezolvate după război, cum ar fi problema frontierei de est a Germaniei, a devenit fezabilă doar atunci când reunificarea celor două Germanii a devenit o propunere realistă, și anume, după căderea Zidului Berlinului. Aceasta a făcut posibile negocierile „Doi plus Patru” din vara și toamna anului 1990, negocieri prin care, pe de o parte, cele două state germane au găsit modalități de a reunifica Germania și, pe de altă parte, cei patru mari învingători ai celui de-al Doilea Război Mondial - Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică - și-au impus condițiile reunificării Germaniei și au clarificat statutul țării nou reunificate, ținând cont nu doar de propriile interese, ci și de interesele altor state europene implicate, cum ar fi Polonia. Rezultatul acestor negocieri a fost o convenție semnată la Moscova pe 12 septembrie 1990 și care, de altfel , poate fi considerată tratatul de pace care a pus capăt oficial celui de-Al Doilea Război Mondial, cel puțin în ceea ce privește Germania.
Notă - Dr. Jacques R. Pauwels este autorul cărții „The Myth of the Good War: America in World War II (Mitul războiului bun: America în al Doilea Război Mondial), ediție James Lorimer, Toronto, 2015. O versiune anterioară a acestui articol a fost publicată de Global Research pe 6 mai 2015 și reactualizată de Dr. Jacques R. Pauwels pe 7 mai 2018
|
Dr. Jacques R. Pauwels 5/7/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.