Ferdinand I, regele cu adevãrat providențial pentru România
Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mãrturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartã Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusã la extrem”, ne informeazã Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticențã fațã de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însã și o dragoste umanã, atât de necesarã totuși unui autentic conducãtor”.
Iatã motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depãși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, cãci moartea Mãriucãi, singurul vlãstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurãrii regelui.
Întrucât Carol I nu avea urmași dupã moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatinã pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bãrbãteascã ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstã dintre frații sãi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilitãții și continuitãții dinastiei Hohenzollern, insistã pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, dupã ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstã al acestuia au notificat cã „renunțã la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.
Dupã confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împãratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp dupã sosire, tânãrul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Vãcãrescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus cã, romanțioasã din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât - uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea cã membrii acesteia se pot cãsãtori numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizeazã I. Scurtu, „fusese introdusã în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe aceastã temã”) - a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorințã de a se cãsãtori cu aleasa inimii lui și cã s-a creat o adevãratã dramã dupã ce Carol I i-a cerut sã aleagã între iubitã și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacã în strãinãtate (întâi la Veneția, apoi la pãrinți), anunțând cã vrea sã divorțeze, Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenințã cã se sinucide, iar Elena Vãcãrescu ia pentru totdeauna calea exilului.
În cele din urmã, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauzã asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa cã pe 10 ianuarie 1893 acesta se cãsãtorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilã a noului cap de familie urcã spectaculos de la 300.000 (suma stabilitã la venirea lui în țarã) pânã la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.
Lesne de priceput cã, pentru inima îndureratã a principelui dupã pierderea Elenei Vãcãrescu, cãsãtoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate cã din ea au rezultat șase vlãstare dinastice: Carol (nãscut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mãrioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasã, cochetã și însetatã dupã viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectãrilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompã și protocol”), principesa Maria cu adevãrat constituie o prezențã insolitã și strãlucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viațã sobrã și rigidã.
Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publicã (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumãrate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energicã”, ne-o prezintã Neagu Djuvara în O scurtã istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, sã rãmânã departe de politicã, ci se implicã în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângã rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați strãini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mã despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrãțișez. De altminteri, unde sã merg? Eu germanã nu sunt, la drepturile mele de principesã englezã m-ați oligat sã renunț cândm-am mãritat, altã patrie decât România nu am”.
Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intratã în rãzboi (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstitã cu apelativul „mama rãniților”...
Nu la fel stau lucrurile, ne informeazã Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama cãruia „au circulat și continuã sã circule încã douã versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficialã (din manualele de școalã și discursurile protocolare), versiune „suspectatã de cãtre public”, regele este înfãțișat „în culori vii și strãlucitoare, atribuindu-i-se calitãți din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreatã de gloatã, ce depãșise granițele țãrii, Ferdinand este vãzut ca un „biet Fritz”: „fãrã personalitate, submediocru ca inteligențã și plin de pãcate”!
Nota 1: Pânã și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclinã mai mult sau mai puțin spre una dintre cele douã versiuni. Astfel, dacã pentru Ioan Scurtu înseamnã „prea puțin” cã principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanțã de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și pânã la cel de general de corp de armatã” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Rãzboi, îi înmâneazã cartea de mareșal!) și cã „avea o bunã culturã generalã, vorbea curent cinci limbi strãine, era pasionat de botanicã”, acest „prea puțin” decurgând din faptul cã prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusã împotriva lui de presa antimonarhicã și republicanã (totuși, Scurtu admite cã „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezitã sã-l numeascã „cel mai glorios dintre suveranii României”.
La rândul sãu, Sterie Diamandi (nãscut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultãții de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizicã” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci sã-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmã „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacã”), ci-i vede frumusețea fizicã a mâinilor („mâini fãcute sã ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta culturã (cunoaște limba ebraicã, descifreazã în Histria inscripții latinești și grecești, discutã de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagnerianã, stãpânește lirica japonezã și chinezã etc.), precum și înduioșãtoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodatã „lipsit de pozã și prestanțã”, suveranul se simțea bine doar „în tovãrãșia cãrților și a florilor, mai ales a acestora din urmã”).
Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elitã, a cãrui notã distinctivã erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea rãscolitoare pentru cititor, atunci când prezintã marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmã ale regelui Ferdinand I, care afirmã public cã „nu vrea sã se deosebeascã în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndatã dupã venirea în țarã ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pãtura conducãtoare și regele Carol I sã-și sacrifice nobila pasiune fațã de poeta Elena Vãcãrescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bãtrânul conservator Lascãr Catargiu); în conformitate cu legile țãrii, își va boteza copiii în religia ortodoxã („Voi fi un bun român”, afirmase el rãspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, datã la care depune jurãmântul încoronãrii ca rege al României, cã adicã, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completeazã Diamandi, „Roma excomunicã pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împãrtãșanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfãptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa moralã a regelui Ferdinand, cãruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „sã gândeascã și sã simtã mai românește decât înșiși mulți dintre români”; dupã intrarea României în rãzboi de partea Antantei și cãderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Rãcãciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestã în chip grosolan ciuda”, împãratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declarã „trãdãtor al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartã doliu dupã cel care în inimile lor nu mai fãcea parte din ea), iar în țarã, Parlamentul de la Iași îl întâmpinã cu ostilitate și unii oameni politici (de pildã înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum sã-l îndepãrteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțãrii lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferințã moralã a unui pãrinte și rege – îndepãrtarea de la tron și cãpãtâiul sãu de muribund a primului nãscut! O suferințã cu siguranțã mai atroce ca cea provocatã de neiertãtorul cancer la colon, din pricina cãrora (suferința fizicã și cea moralã) regele Ferdinand I se stinge din viațã în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompã vanã și rece” (Scurtu) în biserica mãnãstirii Curtea de Argeș, alãturi de ilustrul sãu predecesor.
Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnã, ci grandoarea asfințiturilor de primãvarã, cu furtuni nãprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemãnãtor tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „sã-și joace rolul cu demnitate și eroism”...
Uriașa operã istoricã a regelui Ferdinand I trebuie anlizatã și deslușitã în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale cãlãuzitoare: a)Intrarea României în rãzboi alãturi de antantiști și fãurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernãmânt monarhic-constituționalã; c)Grija statornicã a regelui pentru viitorul țãrii, reflectatã de actul din 4 ianuarie 1926.
a)În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulã prim miniștri) cu prilejul semnãrii și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustrã din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bãtrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsã alãturi de Germania, decât victorioasã alãturi de Rusia”, este axa crezului sãu politic), în Consiliul de Coroanã din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilã majoritate antantistã și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majoritãți, regele Ferdinand declarã: „Vãd situația în așa fel, încât nu mai putem rãmâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusã. Guvernul meu, care crede și el cã a venit momentul sã începem rãzboiul, a și avut o consfãtuire cu unul din guvernele beligerante”.
În realitate, ne informeazã Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfãtuire cu unul din guvernele beligerante”, dupã lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brãtianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdatã secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luatã de austrieci la 1775)”.
Armata românã se alãturã Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a rãzboiului (anul 1916) suferã cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sãrat – Viziru (între Carpați și Dunãre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiazã la Iași, care astfel devine Capitala vremelnicã a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.
Situația României era în acel moment cu adevãrat disperatã (în teritoriul ocupat, autoritãțile germane susțineau cã „oficial regatul României nu mai existã”), inclusiv prin aceea cã în martie-aprilie 1917 era prevãzutã o loviturã de stat „prin care regele și familia regalã sã fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartã asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).
Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai cã, spre uimirea multora, continuã sã creadã cã „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar gãsește de cuviințã sã plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Rãcãciuni, județul Bacãu) cu urmãtoarele cuvinte: „Vouã, fiilor de țãrani, care ați apãrat cu brațul vostru pãmântul unde v-ați nãscut, unde ați crescut, vã spun eu, regele vostru, cã pe lângã rãsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodatã dreptul de a stãpâni într-o mãsurã mai largã pãmântul pe care v-ați luptat. Vi se va da pãmânt! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildã: vi se va da și o largã participare la treburile statului”.
Dupã aceastã Proclamație, noteazã I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect sã vorbim de reforma agrarã din 1921. Dacã nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadã de timp în care, ne asigurã N. Djuvara, la noi s-a înfãptuit „cea mai mare reformã agrarã fãcutã vreodatã în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!
Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnã dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vãdit în memorabilele încleștãri de la Mãrãști, Mãrãșești și Oituz, în care mașina de rãzboi nemțeascã a fost datã peste cap de bãrbãția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.
Cu toate astea, prinsã între douã focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizatã), pe data de 9 decembrie 1917, adicã patru zile dupã pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semneazã armistițiul cu Germania, pentru ca dupã mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman sã semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.
Vasãzicã, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângã Paris” (Neagu Djuvara). Și iatã de ce. Dincolo de insinuãrile cã „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut sã-și respecte semnãtura datã în 1916, înainte de intrarea în rãzboi”, ni se imputa faptul juridic cã „noi nu respectaserãm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separatã, ceea ce noi am fãcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârzã a Serbiei, care – ocupatã integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separatã, ci – dimpotrivã - și-a retras armata prin Albania pânã la Marea Adriaticã, unde a fost îmbarcatã pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat cã situația României din noiembrie 1917 (aproape toatã țara ocupatã de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât sã justifice capitularea noastrã.
De unde și inerenta situație dificilã a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectãrii întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adãugat o mai veche disputã româno-sârbã privind Banatul (românii primesc douã treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporeazã Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minoritãților, motiv pentru care Ionel Brãtianu pãrãsește conferința, lãsând altor partide sarcina sã termine negocierile.
Nota 2: Tot atunci exista la noi o mânã de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România sã nu cedeze, ci, la o adicã, sã-și retragã armata (aproape intactã și cu un moral ridicat dupã formidabilele victorii obținute în ultimele bãtãlii cu nemții) în Rusia cuprinsã de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigurã Djuvara, dimpotrivã, poate cã în acest mod „am fi influențat chiar viitorul rãzboi civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altã parte, pacea de la București fusese încheiatã taman în perioada când americanii intrau în rãzboi de partea Antantei (ca sã vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacã unor popoare!), soarta rãzboiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva sãptãmâni dupã neinspirata ei parafare. De reținut cã prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastrã va fi din nou alãturi de aliați pe ultima turnantã a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capituleazã pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.
Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernã anul sãu referențial. Da, cãci el încoroneazã „lupta secularã a poporului român pentru a trãi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internaționalã favorabilã creatã de primul rãzboi mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptã, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brãtianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotãrârile adoptate de adunãrile plebiscitare de la Chișinãu (9 aprilie 1918), Cernãuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamã.
Mergând pe calea celor mai mãrețe evenimente din istoria României, regele și autoritãțile centrale reintrã pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, dupã serviciul religios desfãșurat în recent construita catedralã din Alba Iulia, numitã și „catedrala încoronãrii”, Ferdinand sã-și punã pe cap vechea coroanã de oțel a înaintașului, cãreia i s-au adãugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!
Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind consideratã de opoziție o simplã „demonstrație de partid”, conducãtorii Partidului Național și ai Partidului Țãrãnesc nu au participat nici la festivitãțile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua urmãtoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialitãți din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadã cât se poate de limpede cã statul național unitar român se bucura de o largã recunoaștere internaționalã!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodatã n-a uitat afrontul liderilor celor douã partide.
b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul urmãtor: Întrucât a acceptat sã se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brãtianu, Ferdinand învedera prin asta cã-i hotãrât sã menținã Partidul Național-Liberal la putere, cã nu-i dispus sã ținã cont de opinia partidelor din opoziție și cã „rotativa guvernamentalã” nu era la fel de sârguincioasã și eficientã ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberalã a regelui, guvernanții au decis sã punã în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunãri de protest, în care i se cere suveranului sã demitã imediat guvernul liberal.
Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua urmãtoare (28 martie), Guvernul înainteazã regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țãrãnesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnãtura pe Constituția liberalã, vãzutã de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru cã Ferdinand semneazã decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.
Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rãmâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernãmânt monarhic-constituționalã.
În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele douã probleme fundamentale de organizare, consolidare și propãșire: împroprietãrirea și votul universal. Adevãrul este cã o nouã reformã era obligatorie. Din urmãtoarele motive: 1)Promisiunea fãcutã de rege soldaților-țãrani, iar prin aceasta țãrii întregi; 2)Împroprietãrirea din vremea lui Cuza Vodã dovedindu-se neîndestulãtoare, „s-a procedat la o nouã expropriere a marilor latifundii, iar pãmântul expropriat a fost împãrțit țãranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țãrãnești prin desființarea marii proprietãți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.
Și iatã dovada oferitã de Giurești: La începutul veacului 20, adicã în preajma rãscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietãți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țãrani stãpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmã revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasã disproporție – „peste un milion de țãrani stãpâneau mai puțin pãmânt decât câteva mii de proprietari mari”.
Și încã în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stãteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei rãsãritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!
Votul universal, cea de-a doua reformã (și tot în folosul țãrãnimii), desființeazã colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țãrãnimii, și astfel România devine un stat țãrãnesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țãranilor”.
c) Cum arãtam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlãturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul sãu fiu Mihai (nãscut pe 23 octombrie 1921, din cãsãtoria oficiatã pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În parantezã fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat sã participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brãtianu la guvernare, cu toate cã liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brãtienilor”!
De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai cã nu se arãta deranjat de bârfele în care Brãtienii erau vãzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu vãd nimic rãu în aceasta”, rãspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mãrturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particularã: „Prefer sã cad cu Brãtianu, dacã ar fi sã se întâmple, cãci este singurul în care am încredere”...
Fire pãtimașã și nestatornicã, fapt cu prisosințã ilustrat de scandaloasa aventurã cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhãitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului sãu pãrinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut cã renunțã în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu sã susținã cã s-au fãcut presiuni asupra lui ca sã renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țãrãniștilor (acțiune justificabilã din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țãrãniști, precum și de faptul cã actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal dupã eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrãtiene de a subordona monarhia), sã revinã în țarã, sã-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionatã perioadã de 10 ani, sã devinã Carol al II-lea, regele fãrã scrupule al românilor.
George PETROVAI
|
George Petrovai 5/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.