Vinerea Mare – Frumusețea Răstignirii și Darul Nevăzut
Vinerea Mare nu e doar o zi de doliu, ci o taină aprinsă în conștiința lumii. E ziua în care Cerul a coborât și a plâns fără glas, nu din slăbiciune, ci dintr-o iubire ce nu se mai poate rosti în cuvinte. În această zi, lemnul Crucii nu mai e doar materie; devine axul unei lumi noi, scara pe care omul urcă, nu prin putere, ci prin dăruire, prin moartea eului care se agață de sine.
Hristos nu a murit ca să fim iertați ușor, ci ca să învățăm să murim în noi înșine.
Să ne lăsăm mândria, lăcomia, vorba goală.
Moartea Lui ne arată că adevărata viață începe atunci când nu mai trăim pentru noi.
Vinerea Mare nu este despre lacrimi, ci despre alegere.
Despre ce fel de oameni vrem să fim.
Nu ne este cerut să învingem, ci să ne schimbăm.
Vinerea Mare e o școală a tăcerii, unde omul nu vorbește, ci se ascultă pe sine.
Din rana Lui nu curge doar sânge, ci lumină, și fiecare lumină e o chemare spre iubirea care nu cere nimic în schimb.
Din cuiele bătute în palmele Sale răsare înțelepciunea de a iubi până la capăt, chiar și când capătul e o cruce.
Epitafele, pânza albă a durerii, florile așezate de mâini tremurânde, nu sunt simple ritualuri. Sunt mâinile lumii întregi întinse spre acel Trup ce nu mai aparține morții, ci biruinței. Trecem pe sub Epitaful Domnului precum trece o frunză sub vânt: smeriți, fragili, dar atinși de ceva nevăzut. Sub acea pânză brodată cu jale stă ascunsă o frumusețe care nu se poate descrie; frumusețea desăvârșită a Omului-Dumnezeu care a ales să moară nu pentru sine, ci pentru noi.
Iar tăcerea din biserici, din inimile noastre, nu e un gol, ci plinul recunoștinței. Dumnezeu tace, dar în tăcerea Lui strălucește o iubire neomenească. În această liniște, sufletul simte că ceva se schimbă. Ceva moare în noi, poate necredința, poate frica, poate nepăsarea. Și ceva începe să învie: o sete de curăție, o foame de lumină, o dorință de a trăi altfel, mai adânc, mai aproape de Adevăr.
Vinerea Mare e și o chemare: de a învăța să iubim cu răbdare, să iertăm în tăcere, să îndurăm cu nădejde. Răstignirea nu e un sfârșit; e o poartă. Dincolo de ea, Învierea vine ca un miracol, o împlinire. Hristos nu a murit pentru a fi plâns, ci pentru a fi urmat. Și cine merge pe urmele Lui, moare în fiecare zi puțin câte puțin, nu de durere, ci de prea multă lumină care nu încape în vasul firii.
Aceasta e taina: prin moartea Lui, am primit nu doar mântuirea, ci și frumusețea de a fi oameni plini de duh, capabili de jertfă, de rugăciune, de miracol. Vinerea Mare nu e doar despre El, ci și despre noi, despre cum renaștem, încet, tăcut, sub același cer ce-a privit cândva Crucea și a înțeles că viața adevărată începe acolo unde moartea și-a pierdut puterea.
Turtureaua cu ochii de jar
poem de Carmen Cristina Oltean
În Vinerea Mare,
lumina se frânge
nu ca o rană,
ci ca un mir.
O turturea albă străbate văzduhul,
cu aripi de duh și cu ochii de jar.
Ea nu poartă teamă,
nici veste de moarte,
ci osanale de Paște.
Crucea, o taină ce crește
cum un măslin
în iubirea pământului viu.
Turtureaua-i aduce o ramură
nu de sfârșit,
ci de început.
Nimeni nu strigă.
Doar zborul.
Doar ochiul care învie.
Lumina se cerne.
Sufletul reînvie.
În vârful văzduhului, pasărea albă
împarte lumina în două:
una coboară în noi,
alta urcă spre El.
Carmen Cristina Oltean
Alba Iulia, 2025
|
Carmen Cristina Oltean 4/18/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.