Din cenușă, spre lumină: o poezie a Sinelui regăsit
Gustăm trădarea în viață
Cea mai grea e aceea când descoperim că vine de la noi
Un gust amar
Fără să știm, am mers împotriva sufletului iar și iar cu voia noastră
Am redus la tăcere acea voce lăuntrică
cea care cândva tremura cu adevăr
Am ales confortul în locul curajului
plăcerea în locul prezenței
aparența în locul autenticității
Și apoi, ca loviți de un fulger
ne mirăm că ceilalți ne trădează la rândul lor
Ne părăsesc, ne înșală
nu pentru că ar fi monștri
ci pentru că noi înșine ne-am părăsit
Acceptăm, tolerăm
Zâmbim, dansăm
ne învârtim în transa dulceagă a negării
până când, într-o zi
ne trezim privind cu uimire
cioburile propriei ființe împrăștiate pe podeaua conștiinței
Atunci, Iuda
n-a făcut oare la fel?
Trădarea lui nu a fost precedată de o uitare lentă
a Celui pe care-l urmase cu foc în piept
N-a fost născută din același loc cunoscut
momentul în care alegem arginții lumii
în locul tăcerii credinței
intimitatea cu adevărul
pentru aplauzele umbrelor
Iuda trăiește în fiecare dintre noi
Nu ca un ticălos
ci ca acel loc tainic
unde iubirea uită de ea însăși
Poate că harul nu începe când ne pedepsim această parte
ci când o privim, o numim
și o ținem în brațe fără să clipim
Viața e ca o sămânță hrănită
care stă în palma ta și așteaptă să fie plantată
Cauți pământul bun, un colț de soare
O uzi
nici prea mult, nici prea puțin, nici prea târziu
Și aceea ești tu
Cauți aceste condiții în lume
dar ele sunt doar ecoul a ceea ce cauți în tine
Îți plantezi credința în inimă
vorbești cu tine însuți ca un prieten
sau ca un străin
Iar ce-ți spui
devine lumea în care trăiești
Tonul tău lăuntric
e cel care-ți modelează felul în care îi tratezi pe ceilalți
Dar încet
aproape pe nesimțite
viața ne trage în jos
nu ne îneacă, dar ne golește
Ne-am dorit totul
Am crezut în iubire
În oameni
În rost
Dar curentul a fost prea puternic
și ceva în noi s-a împietrit
Nu într-un diamant
ci într-o piatră
nu una de hotar
ci o piatră uitată pe o potecă
așteptând să fie ridicată
Pentru că, undeva pe drum
am încetat să mai credem
în ceilalți
în bunătatea legăturilor
și, cel mai periculos
în noi înșine
Sau poate am acceptat un rol
o funcție
un titlu
o rutină
care hrănește totul, în afară de suflet
Și totuși continuăm
cu speranța că harul ne va întâlni la mijloc
Dar o piatră nu se poate mișca
decât dacă cineva o ridică
Doar iubirea o poate găsi din nou
Și-apoi, cedăm
Ne lăsăm pradă umbrelor
stând comod în disconfort
nu pentru că durerea ne place
ci pentru că ne e cunoscută
Există o ciudată siguranță în amorțeală
un legământ tăcut cu durerea
Rămâi destul de mult, și n-o să te mai alung
Începem să supraviețuim în gri
nu pentru că ne lipsește culoarea
ci pentru că am uitat s-o recunoaștem
Bucuria pare prea zgomotoasă
speranța prea pretențioasă
așa că reducem volumul la tot
Și, în acea liniște
uităm cum suna vocea noastră
când încă rostea cu credință
Într-o zi, un fir de soare pătrunde ca o minune
Inima ta de piatră începe să se miște
și devine baza din care frămânți
cenușa focului ce te-a mistuit odinioară
Poate părea nimic
doar fum, doar durere
dar iată
era o renaștere
O rechemare a tot ce contează
Din marea propriilor lacrimi
te ridici
spre cerul nesfârșit
ghidat de propria conștiință
care n-a stat niciodată degeaba în întuneric
Ea ți-a țesut, fir cu fir
un nou destin
pe care l-ai pregătit fără să știi
ca și cum ai fi fost orb și surd
dar, în realitate
n-ai fost nici una, nici alta
Ai fost un suflet sensibil
frumos
care trebuia să devină poezie
Sufletul tău a crescut în întuneric
ca să fie pregătit
pentru cea mai măreață întâlnire a vieții
recunoașterea de sine
Inima ta
Lumina ta
Conștiința lui Hristos
sau oricare ar fi Regele căruia sufletul tău i se închină
Acum recunoști pasărea și zborul
Cerul nu mai e o limită
este spațiul tău nesfârșit
Iar viața
e cântecul tău
From Ashes to Light: A Poem of the Self Remembered
We taste betrayal in life.
The worst is when we discover our own doing.
A bitter taste.
Unknowingly, we went against our soul, again and again, willingly.
We silenced that quiet inner voice
that once trembled with truth.
We chose comfort over courage,
pleasure over presence,
appearance over authenticity.
Then, as if struck by lightning,
we are surprised when others mirror this back to us.
They abandon us, deceive us,
not because they are monsters
but because we have abandoned ourselves.
We allow it, we accept it.
We dance and smile,
twirl and ride the hypnotic trance of it,
until we wake up one day
and look in dismay
at the fragments of our own reflection scattered on the floor.
Then Judas,
didn't he do exactly the same?
Was his betrayal not preceded by a slow forgetting
of the man he once followed with fire in his chest?
Was it not born from a familiar place:
that moment when we choose the worlds silver
over the silence of faith,
when we trade intimacy with truth
for the applause of shadows?
Judas lives in all of us.
Not as a villain,
but as the place where love turns away from itself.
And maybe grace begins not when we punish this part,
but when we see it, name it,
and hold it without flinching.
Life is like a nurtured seed,
resting in your palm, waiting to be planted.
You choose the right soil, the sunny spot.
You water it
not too much, not too little, never too late.
And thats you.
You search for these conditions in the world,
but they are echoes of what you seek within.
You plant faith in your heart,
you speak to yourself like a friend or a stranger,
and what you say
becomes the world you live in.
That reflection, that tone, shapes how you treat others.
But slowly,
almost imperceptibly,
some of us get pulled under by life
not drowned, but drained.
We wanted all of this.
We believed in love.
In people.
In purpose.
But the current pulled too strong
until something inside hardened.
Not into a diamond,
but into a rock
not even a landmark,
just a forgotten stone lost along the trail,
waiting to be picked up.
Because somewhere along the way,
we stopped believing
in others,
in the goodness of connection,
and most dangerously,
in ourselves.
Or maybe we just accepted a role,
a function,
a title,
a routine
that feeds everything but the soul.
And yet we keep going,
hoping for grace to meet us halfway.
But a stone can't move
unless something lifts it.
Unless love finds it again.
And then we cave in.
We indulge in the shadows,
sitting comfortably uncomfortable
not because we enjoy the ache,
but because it has become familiar.
There is a strange safety in numbness,
a quiet agreement we make with pain:
Stay long enough, and Ill stop asking you to leave.
We learn to survive in the grey,
not because we lack colour,
but because we forgot how to recognize it.
Joy becomes too loud,
hope too demanding,
so we turn the volume down on everything.
And in that hush,
we forget the sound of our own voice
when it once spoke with conviction.
One day,
a ray of sunshine creeps in
like a miracle.
That stoned heart of yours begins to stir,
and becomes the base from which you churn
the ashes of your onceconsuming fire.
It may have seemed like nothing,
just smoke, just sorrow,
but behold
it was the rebirth.
The resend of all that matters.
From the sea of your own cries,
you rise
toward the unlimited blue sky,
guided by your very own conscience
that never sat idle in the dark.
It was weaving, thread by thread,
a new tapestry, your destiny
which you prepared unknowingly,
like one who is blind and deaf,
but in truth,
you were neither.
You were the sensitive kind,
a beautiful soul
that needed to become poetry.
Your soul grew in the dark
just to be ready
for the greatest encounter of your life:
the recognition of your true self.
Your heart.
Your light.
The consciousness of Christ
or whatever King your soul was born to serve.
Now you recognize the bird and the flight
The sky is no longer a limit
and your life
is your own song.
|
Carmen Oltean 4/15/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.