De vorbã cu Maria....
De vorbã cu Maria.... de Ion Dulugeac
La scurt timp dupã terminarea școlii de șoferi, nepotul lui Grosu a debutat ca taximetrist, iar dupã mai puțin de un an și-a cumpãrat o mașinã Dacia nouã, prin facilitãțile generalului Ghenoiu, de la Dinamo, unde bãiatul era un fel de consilier sportiv. Plecând de la club, unde președintele Ianul și colonelul Vasile Anghel l-au felicitat, dori sã treacã pe la bunicul sãu, la Mogoșoaia. Mai întâi a oprit la poarta casei sale pe Donca Simo, sau cum o numea Vista, vecina sa, Ulița Palatului,.
De cum intrã pe stradã, dãdu nas în nas cu doi mari scriitori pe care-i îndrãgea. Cum cei doi se oprirã în poarta casei, situatã în apropiere de șoseaua naționalã, Ion le strânse mâinile lui Fãnuș Neagu și Mircea Micu, bucurându-se de revedere. Cei doi se întorceau spre palat venind din stația ITB, întorcându-se de la tipografia Casa Scânteii.
― De unde vii, nea Fane, așa de bucuros?
― De unde vin scriitorii!... De la corectura unei cãrți aflatã la editura Eminescu.
Dupã ce a dat mâna cu cei doi, tânãrul pãrea cã se zbate între bucurie și spaimã, știind cã se apropie momentului când cei doi vor întreba de mașina tânãrului lor prieten. În asemenea situații, Fãnuș reacționa ca buzduganul lui Greuceanu, spre deosebire de Mircea Micu, a cãrei reactivitate sprintenã devenea aproape catalepticã.
― Ce faci, mã, comunistule burghez, ți-ai luat mașinã? îl luã în primire Fãnuș Neagu.
― Desigur, nea Fane! Am luat una nouã, cã nu dau banii pe... pilealã, ca dumneata!
― Vezi, mãi Mircea, dracul împelițat!... și când îl lauzi te înțeapã, ãsta era bun la Urzica.
― Fane, lasã, mãi, bãiatul în pace, nu știi cã dacã-l ataci te atacã și el? se auzi vocea lui Mircea Micu, dup ce îl salutase peste gard pe vecinul Costicã Pescaru.
― Pramatia securistã, vede el pe dracu’, cã-l bagã ãștia la Legea 18 de-i ia tot...
― Nea Fane, poate-mi iau boii de la bicicletã, ce zici? se stropși la el tânãrul, care crescuse în anturajul Casei de Creație și al scriitorilor din acele vremuri.
― Ioane, boii sunt plecați la CC al PCR, dragul meu, adãugã brãileanul, râzând cu patimã.
― Nea Fane, te îmbrãțișez cu respect! Sã trãiți, domnule Micu! adãugã Ion. Privind cãtre cei doi, urcã la volan, dupã care se avântã în vitezã spre casa bunicului sãu.
Tânãrul, rãsfãțat de scriitorii cazați la Casa de Creație, între care Fãnuș Neagu era cel mai apropiat, conducea noul sãu automobil, privind strãzile din vechea așezare din nordul Bucureștiului, dispãrând în urma mașinii sale. Urmãrea viteza pe bord, simþind cum creºte-n el un fel de frãmântare ciudatã. Dupã ce trecuse de Șoseaua Chitilei, pe lângã pãdurea Gheorghiade, intrã pe Strada Puțul cu Brazi. Trebuia sã ajungã la Mamaia Anta și la Tataia Grosu acasã, sã le arate noua mașinã. Opri în dreapta aleii cãtre casa bunicului, gândindu-se cã nu va sta mult.
― Sãrut mâna, Mamaie Anta! o salutã bãiatul pe femeia ce scotea o gãleatã de apã de la fântâna cu ciuturã din curtea lui Grosu.
― Bunã, bãiatul meu, ce mai faci, mãi Ionele, mamã?
― Bine, mamaie, bine fac. Știi cumva dacã Tataia Grosu este acasã?
― Acum a intrat sã-și ia țigãrile din casã… o sã vinã de îndatã, dragul mamii!
― Bunã, bãiatul meu, lasã-l, Marie, ce ai cu nepotul? o admonestã glumeț Ion Grosu pe cea care trebãluia de zor lângã fântânã, strãduindu-se sã umple gãleata cu apã.
― Eu nu am nimic, mãi cumnate, tu nu vezi cã acum a picat în curte și întreba de tine?
― Lasã-mã sã șed aici, mãi Ionele, taicã! spuse pe un ton serios bãtrânul.
Nepotul o ajutã pe Mamaia Anta sã ridice gãleata, îi deschise mãtușii poarta de la curtea ei, apoi se întoarse la bunic. Sprijinindu-se în baston, Tataia Grosu merse de-a lungul laturii lungi a mesei de stejar ºi deschise o sticlã de bere.
― Ionele taicã, vrei sã bei și tu o bere? îl îmbie bãtrânul pe tânãrul nepot.
― Nu beau, tataie, acum am sosit de la Pitești și tocmai ce am luat o mașinã nouã. Uite, vezi, aia de la poartã, o vezi? Nu-i așa cã-i frumoasã? îl întrebã cu bucurie nepotul, alergând dupã un cãțeluș durduliu.
― E frumoasã, nepoate, sã o stãpânești sãnãtos!
― Tataie, sã știi cã o cheamã Zambilica! îl informã pe Grosu, care trãgea din sticla de bere.
― Sã te bucuri de Zambilica ta, Ionele taicã! rosti Tataia Grosu cu veselie-n glas. Lui Ion îi trecu aiurea prin minte filmul vieții amoroase a bunicului, dupã moartea bunicii sale.
Când cei doi vorbeau, prin dreptul porții trecu Titi Iuriș, venind de la garaj, unde avea camionul la reparat, și intrã la Tataia Grosu sã bea o țuicã cu el.
― Ce faci, nepoate, ți-ai luat mașinã? zise Titi.
― Da, unchiule, am luat o Dacia pe comandã, pentru cã fac drumuri multe! îi rãspunse zâmbitor Ion, deja student la facultate.
― S-o stãpânești sãnãtos, nepoate, și fãrã accidente!
Tanța puse o jumate de țuicã și douã pahare pe masã, aranjându-le frumos, încât pãreau cã se rãsfaþã în lumina asfințitului. Câteva frunze uscate, luate de vântul molcom, se deplasau ezitant pe iarba semãnatã ºi îngrijitã de fata cea micã a lui Grosu, care toatã ziua trebãluia.
― Nepoate, nu bei și tu o țuicã, sã uzi mașina? îl înțepã Titi pe Ionel, care ura alcoolul.
― Beau un pahar, nea Titi, hai noroc! închinã Ion, ciocnind cu bunicul și unchiul sãu.
― Dragã Ionel, dacã ai luat-o pe drumul ãsta, îți doresc drum bun! adãugã Titi Iureș.
― Mulțumesc, unchiule, cã pe drumul dumitale n-am cum sã merg, pãru cã îl contreazã tânãrul, fãcându-i cu ochiul bunicului.
Cei trei au petrecut toatã seara într-o atmosferã veselã și de voie bunã. La un moment dat, Titi scosese dintr-o geantã de piele un pachet, bine sigilat cu trei rânduri de hârtie, de unde desfãcuse o bucatã zdravãnã de pastramã; îi dãdu de lucru harnicei Tanța, care o puse în tigaie și chemã la masã și pe Mamaia Anta, și pe Mia, nevasta lui Titi.
Au mâncat toți pastramã de oaie cu mãmãliguțã, au bãut și un pahar cu vin, iar, ca desert, au avut parte de plãcinte cu brânzã dulce și smântânã, proaspãt fãcute de Mamaia Anta:
― Gata masa, vedeți cã s-a lãsat noaptea, hai sã mergem acasã, Titi maicã!
― Gata, mãmicã, suntem cuminți, acum mergem la somn! ripostã fiul femeii.
În zori, când soarele se juca printre zimții coamei de țiglã de pe creasta casei, în drumul sãu cãtre bolta albastrã, Tataia Grosu și Tanța s-au sculat și, dupã o masã frugalã, se duserã în grãdinã la curãțat straturile de ceapã și usturoi.
Viața nepotului favorit al Mamaiei Anta era, pentru femeie, un mister. Femeia vedea cã feciorul este în legãturã cu oameni mari de la București, cu scriitori celebri de la Casa de Creație Mogoșoaia. O impresionase nivelul atins de nepot, se gândea cã a ajuns destul de sus, pentru ea. Viața îi era monotonã, cu muncã multã, uneori cu discuții aprinse în jurul felului de a fi al lui Titi, ce devenise un bãutor devotat… Dar avea și destule alte nevoi, ce îi depãșeau posibilitãțile, așa cã Maria era din ce în ce mai necãjitã.
Adesea vãrsa multe lacrimi, la gândul cã greșise mult fațã de frumoasa ei sorã, Elisabeta, pentru cã nu se ocupase de sãnãtatea ei, o neglijase, așa cã plecase prea repede la cele veșnice. Mai tare o apãsa faptul cã nu-i mãrturisise ce aflase de la Martha Bibescu, despre originea sa nobilã; nu a fost în stare sã-i împãrtãșeascã acea tainã nici Elenei. Dar pãrea ușuratã cã, totuși, cuiva i se destãinuise: nepotului sãu Ionel. Când mãtușa dezvãluise bãiatului aceea tainã, îl rugase sã nu scoatã o vorbã despre acest secret auzit, explicând cã putea face rãu familiei.
Trecuserã ani buni și bãiatul nu suflase o vorbã, poate uitase sau poate firea lui nobilã se fãcea cunoscutã prin discreția sa. Mamaia Anta acumulase atâtea regrete și ezitãri, cã nici nu-și mai vedea rostul. Regreta adesea cã se autopedepsise, nu mai știa din ce cauze ascunsese noianul de cunoștințe dobândit în perioada șederii Marthei în țarã. Pãrea cã i-ar fi rușine sã-și arate emanciparea fațã de cei din jur, neglijând propriile sale nevoi, de altfel simple și în puterea ei de a le realiza. De curând, moartea soțului ei o demolase definitiv.
Doar Ionel era capabil sã o înțeleagã… Nepotul ei avea în privirile lui albastre ceva profund, ceva deosebit care o fãcuse, în timp, sã se atașeze mai mult de el, ca și când ar fi fost singurul înzestrat cu puterea de a-i umple golul sufletesc, atât de dureros.
Iubirea lui Ionel pentru cai s-a materializat dupã revoluție, când tânãrul a cumpãrat peste 100 de cai de trap și sport, apoi a urmat și o a doua facultate, cu specific agricol. Astfel, grație unei munci asidue, a devenit cel mai cunoscut în branșã și în țarã.
Prin toamna lui ’98 ajunsese la Roma, la o sesiune științificã legatã de domeniul creșterii și dezvoltãrii cailor de rasã, cu tot ceea ce implicã acest lucru. Ion Dulgheru era deja un jucãtor important pe tãrâmul hipologiei și fusese invitat în orașul de pe Tibru, unde avea loc congresul.
Prestația i-a fost unanim apreciatã, iar la finalul speech-ului a rãspuns câtorva întreabãri puse de francezul Alain James și spaniolul Jean Luis de Catalan, doi mari crescãtori de cai în țãrile lor. Doreau lãmuriri suplimentare, la care românul a rãspuns cu brio.
Ultimul, ca întotdeauna, a vorbit francezul Alain James, director al hergheliei de la Villeneuve sur Lot, în regiunea Gronne. În expunerea sa, spre mândria justificatã a lui Ion Dulgheru, a ținut sã punã în valoare nivelul înalt al cercetãrii românului.
Seara, în holul hotelului, oprindu-se o clipã sã admire decorul, Ion Dulgheru a fost întrerupt din fulgurația sa meditativã de unul dintre recepționeri, care-l anunțã cã este cãutat la telefon.
În drum spre cabinã, îl vãzu pe Alain James, se înclinã curtenitor ºi spuse cu vioiciune:
― Mulțumesc pentru suportul acordat, domnule Alain James, zise Ion cu recunoºtinþã.
― Nu ai de ce, dragul meu coleg. Sã știi cã meriți ce ai primit.
Ion se grãbi la cabina telefonicã din hol; la celãlalt capãt al firului era mama sa, Elena, care-l anunțã cã Mamaia Anta, cea care-l iubise atât de mult, murise în urmã cu câteva ore.
― Dumnezeu s-o odihneascã, dragã mamã! Te rog sã faci o coroanã din partea mea, nu am cum pleca nicidecum, pentru cã doar vineri este avion spre București!
― Stai liniștit, mamã, ne vom ocupa noi! Stai liniștit acolo și terminã-ți treaba.
Bãrbatul se întoarse cãtre Alain, cãruia-i spuse de necazul sãu și primi condoleanțe. Francezul îl privi mirat, vãzând în ochii albaștri ai românului, umbriți de gene lungi și negre, un teribil regret pentru pierderea femeii care-i fusese model și sprijin în viațã.
Peste o sãptãmânã, întors în țarã, privea trist panorama dimineții din inima Bucureștiului, mirificã sub zãpada nouã cãzutã peste noapte.
Câțiva nori pufoși se prãbușeau pe vârful ascuțit al Casei Scânteii, iar pomii de pe Șoseaua Kiseleff și Parcul Herãstrãu, situat în dreapta șoselei, nu se mai zãreau, în viteza mașinii ce-l ducea spre Mogoșoaia. Pe cer, cãtre Otopeni, soarele strãlucea, iar peste o laturã a Pãdurii Bãneasa nori dezlânați se roteau în vârtejuri albastre și roșii, rãbufnind pe coama pãdurii, pe care o învãluirã cu rapiditate.
Primul sãu drum dupã revenirea în țarã a fost la locul de odihnã al dragii lui mãtuși. Cu un buchet mare de trandafiri albi și o candelã, intrã pe poarta Cimitirului Pirpiriu, de la Mogoșoaia... Abãtut, cu lacrimi în ochi și cu o nesfârșitã emoție, în care se amestecau fulgurant milioane de imagini, strãbãtu aleea care ducea la mormântul celei botezate chiar de el... Mamaia Anta.
Prin tulburele ºuvoi al vieþii sale, Mamaia Anta, bunica de-a doua, îi apãrea în culori vii ºi strãlucitoare, triumfãtoare. Dupã aproape nouã decenii de existențã plinã de încercãri, dar și de bucurii, Buna Maria își abandonase rostul lumesc.
Salcâmii din dreapta cimitirului se ridicau, de-o parte și alta, pe aleea ce se termina cu un grup de brazi înalți. Departe, sore Merezeanu, strãlucea un soare cu dinți, aruncând o sclipire pe albul crucilor, unde apãrea ici-colo câte-un smoc de flori albastre, ca o sãrutare fragedã a naturii.
Rar și sacadat, se auzi chemarea la vecernie a clopotelor de la Bisericã. Sunetele pluteau peste sat, venind dinspre livada din spatele Palatului, ale cãrei turle se vedeau printre vârfurile brazilor ce dominau cimitirul. Într-o parte se zãreau casele lui Graur, învãluite de conturul unor nori ce treceau peste grãdina unde Maria trãise atâtea clipe frumoase, lângã prietena și confidenta sa, Prințesa Martha Bibescu.
Bãtând în dalele de beton cu cizmele sale grele, apãru, lângã nepotul celei dispãrute, tanti Viorica, prietena Mariei Dulgheru, tovarãșã de piațã și grãdinãrit. Îl mângâie pe umãr pe Ion, puse florile aduse și rosti cu lacrimi în ochi:
― Dumnezeu s-o ierte, mãi, bãiatul maichii!
― Dumnezeu s-o odihneascã, tanti Viorica, dar ce vã aduce aici?
― Vin sã-i cinstesc memoria prietenei mele Maria, timp de trei luni, dragul mamii, așa cum ea a venit la fratele meu Anghel, rãnit pe front la Cotul Donului… și-i aducea medicamente, mâncare, sau îl pansa și mã încuraja. Vreau sã-i întorc bunãtatea și vin zilnic sã aduc o floare și sã-i aprind o lumânare, cã pentru mine a fost ca… o sorã.
― Frumos gestul dumitale, tanti Viorica! rosti bãrbatul, plângând pe înfundate.
Cu o mișcare feritã, pentru a nu-l vedea femeia cã plânge, Ion urcã o treaptã lângã mormântul mãtușii, ceru Vioricãi un chibrit și aprinse candela așezatã la crucea Mariei:
― Draga mea bunicã, Maria Dulgheru, Dumnezeu sã te odihneascã în pace și îmi pare rãu cã nu te-am putut duce pe ultimul drum, dar vei fi în mintea și inima mea veșnic, Mamaie Anta!
― Ionele, știi cã femeia asta te-a iubit mai mult decât pe copilul sãu și pe toți nepoții ei la un loc, așa-mi spunea mereu când venea la mine! rosti Viorica.
― Tanti Viorica, sã știi cã și pentru mine a fost ca o mamã, ca o sorã și ca o prietenã! rãspunse nepotul cu lacrimi în ochi, apoi se așezã ușor în genunchi, atingând crucea de marmurã și poza femeii, care pãrea cã urmãrește din rama încastratã, cu ochi pãtrunzãtori, ce face nepotul sãu în fața mormântului.
― Dumnezeu s-o ierte, maicã! Eu am sã plec, rosti Viorica și-și așezã basmaua pe frunte.
― Dumnezeu s-o odihneascã, tanti Vioricã, și-ți mulțumesc cã o vizitezi!
Nepotul Mamaiei Anta admitea cã viața veșnicã existã și întotdeauna crezuse în existența ei. Flacãra conștiinței religioase în spiritul lui Ion fusese aprinsã și întreținutã de bunica Elisabeta, sora mai micã a Mariei, care descria credința în Dumnezeu ca acceptarea deschisã a faptului cã existã, nemijlocit, voința unei forþe superioare ce vegheazã lumea.
Dar, în timp, acea maximã a început sã se dilueze, din cauza studiilor sale sau în numele unor imperative de ordin superior ce demonstrau altceva… credința fu lãsatã în plan secundar. Ceva îl fãcuse sã depãșeascã limitele.
Rãmas singur, acum cã plecase Viorica, bãrbatul a plâns-o în voie pe cea care-l sprijinise, care o ajuta pe mama sa când avea nevoie. Mamaia Anta plecase prea devreme, dintr-o banalã rãcealã, dupã cum povesti Titi Iuriș, câteva ore mai târziu, în casa Mariei, unde mersese sã-i vadã și sã transmitã condoleanțe.
Era ora prânzului și pe cerul întunecat al satului îºi fãcurã simþite prezenþa fulgere palide, sclipind în zvâcnituri repezi, încercând sã rupã stratul norilor groºi ca pâsla. Apoi se porni brusc o lapovițã apãsãtoare, care îi aducea aminte bãrbatului... de zilele copilãriei sale.
Alãturi de Tanța, Mia și Bebe discutau despre ultimele clipe de viațã ale Mariei, așa cum a rãmas în amintirea celor din neamul sãu. Afarã lapovița se transformase în zãpadã, voind sã forțeze albul, ca sufletul celei evocate… Totul s-a acoperit cu argintul poleiului, așternut pe tãrâmul binecuvântat din iubita Mogoșoaie, locul minunat al vieții tumultuoase a Mariei.
Ziua aceea de ianuarie era rece, iar peste casa bãtrânei plecatã la Ceruri apãru o mare argintie de nori, acoperind satul și câmpurile sale înghețate.
O tãcere solemnã stãpânea acea dupã-amiazã, când rudele îl conduserã pe nepotul Mamaiei Anta la poartã, îmbrãțișându-se cu regrete, lacrimi în ochi și jale... în suflete.
*****
de Ion Dulugeac
|
Ion Dulugeac 4/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.