Omul și marea
Iubesc marea; pentru mine, este oglinda sufletului meu.
În fața ei, nu știu dacă mă aflu într-un vis, la o simfonie sau dacă sufletul mi-a ieșit din trup ca să-mi arate intimitatea, puterea, fragilitatea, misterul, infinitul. În atingerea ei simt ceva iluzoriu, ca o Fata Morgana—cât din ea pot cuprinde și cât rămâne neatins, impalpabil? O suprafață mereu în mișcare, fremătând de viață, cu valuri noi, alt dans, altă culoare, altă muzică.
Așa cum nu putem decât s-o privim cu ochiul liber, s-o încercăm cu vârful degetelor, să-i simțim gustul sărat, să ne bucurăm de vietățile care răsar pentru o clipă la suprafață, să înotăm doar la marginea ei sau să pătrundem, cu teamă și fascinație, în adâncuri—tot astfel este și sufletul omului. O taină nesfârșită, o lecție de-o viață. Îl putem cunoaște doar atât cât el ni se dezvăluie, îl putem înțelege doar atât cât suntem pregătiți, îl putem șlefui și dărui doar în măsura în care reușim să-l aducem la lumină.
Cine este omul, dacă nu, așa cum spune Scarlat Demetrescu, „un mic Dumnezeu, un candidat la dumnezeire; că atare el este un mic lucrător, în uriașa și veșnica operă a divinității. Prin inteligența sa omul preface mereu materia, dar e nevoie să țină de ordinea stabilită de morală, de lege.”
De la prima respirație și până la ultima, desfășurăm darul vieții zi după zi, noapte după noapte. O nouă dimineață este o nouă naștere, o înviere din somnul de veghe, o invitație spre necunoscut. În fața fiecărei zile se deschide o cărare nevăzută, un drum ce nu știm unde duce, dar pe care pășim cu speranță, cu teamă, cu dorința de a înțelege.
Așa cum marea își lasă valurile să modeleze țărmul, omul își lasă gândurile, alegerile și faptele să modeleze destinul. Unii se lasă purtați de valuri, alții sapă adânc în adâncurile propriei ființe, căutând adevărul, lumina, înțelesul. Dar chiar și atunci când pare că marea e liniștită, în străfunduri se petrec furtuni nevăzute. Tot astfel, omul ascunde în el lumi neștiute, întrebări fără răspuns, lupte ce nu ajung niciodată la suprafață.
Și totuși, ce ne leagă de această întindere nesfârșită de apă? Poate tocmai setea de infinit, dorința de a ne dizolva în ceva mai mare decât noi înșine, de a ne lăsa purtați de valurile timpului fără a ne pierde esența.
Intelectul fiecăruia dintre noi trebuie șlefuit, asemenea unei viori ce se supune mâinilor meșteșugite ale lutierului. Doar cel care își pune în ea dragostea de a crea îi poate da viață, dar desăvârșirea ei vine abia când ajunge în mâinile artistului ce o atinge cu arcușul inimii sale. Cântecul care se naște nu este doar sunet, ci vibrația sufletului, un dialog tainic între materie și spirit.
Viața prinde aripi pe notele muzicale ale existenței—în șoaptele mării, în sărutările lunii, în noaptea presărată cu stele, în foșnetul vântului, în murmurul pădurilor și în unduirea lanurilor. Tot ce pulsează în cosmos vibrează și în om. Suntem fragmente din această simfonie infinită, iar arta este firul nevăzut care ne leagă de divin. Arta este infinitate, iar infinitatea este artă.
Taina lumii continuă să fie descifrată în gesturile iubirii, în atingerea luminii, în dansul umbrelor, în setea de frumusețe. Prin toate acestea, ne descoperim și ne înnobilăm, pășind în armonia lucrării divine. Devenim simfonie, suntem și dirijorul, și cântecul, și cântărețul, și însăși zidirea. O sămânță existențială ce răsare, o floare cu parfum unic, purtându-și propria poveste în culori irepetabile.
Și întrebarea supremă rămâne: ce îl mână pe om spre dragostea veșnică? În tumultul vieții, când pașii îi sunt uneori grațioși, alteori împovărați de greutăți ce par imposibile, omul caută mereu un echilibru nevăzut. Își cere sieși înțelepciune și tact, inteligență emoțională, putere, înțelegere, dar mai presus de toate, are nevoie de dragoste, pace și armonie sufletească.
Pentru a ne ridica deasupra valurilor vieții, învățăm să plutim, să ne scufundăm, să înotăm, dar de fiecare dată revenim la noi înșine—în acel loc sacru al inimii, unde adevărata noastră esență nu poate fi zdruncinată. Acolo, în profunzimea ființei noastre, regăsim cele trei virtuți care ne călăuzesc calea: „Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13)
Credința este ancora noastră, nădejdea este vântul care ne împinge înainte, iar dragostea este însuși oceanul care ne poartă spre nesfârșit. Fără ele, omul ar fi asemenea unui vas fără cârmă, rătăcit pe întinderile necunoscute ale existenței.
Și astfel, călătoria continuă. Fiecare zi este o nouă lecție, fiecare încercare este un val ce ne provoacă, fiecare întâlnire este un ecou al infinitului din noi. În această mare a vieții, omul rămâne căutătorul luminii, sculptorul propriei sale deveniri, sufletul care, în cele din urmă, se contopește cu marea tainică a iubirii divine.
Suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar El ne-a dăruit infinitul—calea luminii, iubirii și întreg universul. În iubirea față de aproapele nostru se ascunde însăși iubirea tainică față de Dumnezeu. Dacă am trăi cu conștiința limpede că bunul Dumnezeu privește creația Sa, că ne veghează gândurile, acțiunile, faptele, atunci ne-am dărui unii altora așa cum El ne-a dăruit nouă: cu bunătate, pace și dragoste.
Suntem toți parte din același întreg, precum verigile unui lanț ce se cere complet. Fără iubire, acest lanț s-ar frânge; fără lumină, am rătăci în întuneric. „El este calea și adevărul”, iar noi suntem cei care pășim pe această cale, învățând în fiecare zi să devenim mai mult decât trupuri efemere—să devenim suflete unite prin har.
Și astfel, omul rămâne legat de marea lui interioară, căutând mereu în adâncurile sale răspunsuri la întrebări nevăzute. Acolo, unde valurile întâlnesc cerul, acolo unde sufletul întâlnește veșnicia, începe adevărata călătorie spre lumină.
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 4/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.