Marginalii, certitudini stilistice si deceptii etimologice
Textele micropoemelor lui Iosif Bãcilã, în aparențã o mare simplitate, au temeiuri care scapã la prima lecturã. Pe mine, pur si simplu, trei, întemeiate pe cuvintele a juca si joc, mã covârsesc prin semnificaþiile amintirilor. Poetul cheamã trecutul, fiinþe fixate în memorie. Le reproduc în ordinea apariþiei în ciclul „Poeme cu litere dãltuite noaptea”din volumul de versuri „Lacrimã sub candela aprinsã”:
Când jucau almãjenii brâul bãtrân,
Nu ridicau picioarele prea sus –
Sã nu li se vadã opincile gãurite ...
(Uica Dumitru Popovici – Joc 1);
Când joci fata,
Uitã-te la ea –
Sã-i vezi ochii
Nãzarnici scãpãrând ...
(Velișcu Boldea – Joc 2);
N-ai dã unge sã șcii
Cã atunci când sã gatã jocu´ -
E ca si cum ai pleca dâncolo ...
(Afilon Lațcu – Joc 3)¹
Se cuvine sã precizez cã, fiind directorul Casei Raionale de Culturã din Bozovici, am cunoscut pe cei trei împãtimiþi de jocul popular românesc, primii doi din Valea Almãjului ºi ultimul de pe Valea Bistrei. Uica Dumitru Popovici a fost instructorul echipei de dansuri a Cãminului Cultural din localitatea Eftimie Murgu, un rudãrean (de la vechea denumire a satului, Rudãria), pe care mi-l închipui si acum la revolta þãranilor împotriva colectivizãrii. Veliºcu Boldea (din localitatea Prilipeþ) ºi Afilon Lațcu (din Glimboca), maestrii coregrafi, au creat ansabluri folclorice (la Resita, respectiv la Caransebeº) vestite în Europa. Micropoemele se bazeazã pe cuvintele hazlii ale coregrafilor, care urmãreau anumite aspecte. Uica Dumitru þinea la armonia jocului de glezne în executarea miºcãrilor ºi a atitudinii mândre a dansatorilor, Veliºcu Boldea urmãrea autenticitatea, firescul atitudinii, a tinutei, a pozitiei dansatorului, iar Afilon Lațcu, prin exprimare în graiul de pe Valea Bisttrei, unea jucãtori veniþi în Banat (datoritã industrializãrii) din diferite zone ale þãrii. Îmi face plãcere sã-mi aduc aminte cã poetul Iosif Bãcilã a trãit arta jocului popular din Tara Almãjului ca dansator în Ansamblul folcloric „Smâlzul, Mulsul oilor” al Casei Raionale de Culturã Bozovici, avându-l coregraf pe Veliºcu Boldea.
Smâlz, regionalism bãnãþean din limbajul pastoral, se defineºte lexicografic astfel „mãsuratul laptelui la oi, când se face stâna primãvara ºi se mulg întâia datã oile”(cf. MDA ºi DAR) ºi i se atribuie origine nesigurã, cu trimitere la „mânzare”, desi cred cã, normal, m-as gândi la elementele lexicale a mulge, a smulge. Adevãratã este doar prima afirmaþie. Oile se aduceau la stâna celui care avea mai multe ºi îngrijea oile pe timpul verii. Individul care obþinea cea mai mare cantitate de lapte devenea baci. El putea fi altul decât proprietarul stânii. Oile se aduceau la stânã cu câteva zile (cel puþin douã zile) înainte de eveniment. Se evita posibilitatea hrãnirii intensive a oilor pentru a da o cantitate mai mare de lapte. Laptele obþinul în aceste zile revenea proprietarului stânii. Mieii se înþãrcau treptat. Oile se mulgeau putin, apoi se dãdea drumul mieilor „sã zbatã” oile pentru a se pãstra cantitatea de lapte care se putea reduce prin mulsoare. Sãrbãtoarea începea cu mult înainte de venirea oilor de la pãºunat.
Înțelepciunea din aceste versuri curge dintr-o veche experiențã de viațã fixatã în normele nescrise ale colectivitãþii, parte semnificativã a pedagogiei populare.
Se observã liniile simple, precise ale comunicãrii, ceea ce mã determinã sã trec prin „labirintul unei imposibile definiții”(Nicolae Sârbu) a poeziei, inepuizabilã prin esențã și sã ies cu o convingere: în orice creație artisticã sufletul și ideea se întâlnesc cu emoția cuvintelor, cu rezonanțele sunetelor, cu puterea materiei. Nu e un rãspuns la întrebarea cãrturarului reșițean Gheorghe Jurma „Ce este poezia?”în Cenaclul Semenicul din orașul Reșita.
Pentru mine cele mai bune versuri sunt cele provocatoare, care nu se pot uita, dându-ti libertatea de a cugeta.
Originea miticã a jocului, cu valoare magicã pe care n-o mai simțim, se vede în cuvântul brâu. Nu stiu din ce cauzã (nici nu am cãutat o explicatie), înteleg versurile o alegorie a ritualului de viatã într-un infinit temporal, o afirmare a existentei prin armonia miscãrii simturilor pe alunecarea melodiei lãsate de un suflet care si-a revãrsat starea de creatie în vesnicie, unde si-a uitat numele. Jocul de brâu nu e vechi, e bãtrân. E o parte din taina mãretiei sculptate în chipurile dacilor la Roma.
Cuvântul opincã are un timbru deosebit în comparatie cu termenii corespuzãtori din limbile slave sud-dunãrene: ópanak/óпинaк (sârbã, croatã, slovenã), ópinok/óпинок (bulgarã, macedoneanã). Pentru curiozitate, amintesc folosirea termenuli de cãtre ruteni. Faptul cã se gãseste si în cehã (opanky), în rusã (opanka) e confirmat în DER. Albaneza are lexemul opingë. Sonoritatea specificã provine din perechea foneticã in. Cum nu-si poate explica disparitia vocalei u prin eliziune, M. Vinireanu crede (Dictionarul etimologic al limbii române) cã în etimonul propus de F. Miklosich (preluat de etimologia româneascã) s-a produs dislocarea grupului consonsntic nk, creea ce determinã concluzia: opincã „Provine, probabil, din fondul balcanic”, care este traco-daco-ilir, mostenire pelasgã. Deoarece de la aparitia lucrãrilor lingvistului sloven (Die slavischen Elemente im Rumunschen si Lexicon palaeoslovenico graeco-latinum) au trrecut peste o sutã cinzeci de ani, am cãutat pãreri relativ recente si am gãsit cã etimonul opinuku „încãltãminte”, din sl. opêti, opin¹ „a acoperi” ( DER) este o formã neatestatã² din proto-slavã. Îmi pare rãu cã lingvistul român din „lumea nouã”nu a cãutat originea cuvântului în rãdãcinã indo-europeanã.
Nu cred în originea latinã a cuvântului fatã. Nu înteleg evoluția semanticã jignitoare. Pentru atestarea cuvântului, MDA noteazã doar „Cod. vor. 26/13”. Acest manuscris, unul dintre cele mai vechi texte românești, are o datare largã: secoluil al XV-lea (Aron Densușianu), ultima jumãtate a secolului al XVI-lea (O. Densusianu, P. P. Panaitescu). Dupã grafie, I. G. Sbiera propune perioada 1423-1550, dupã filigramul hârtiei, stabilește anul 1505. Nu se va putea sti niciodatã anul originalului dupã care s-a fãcut copia manuscrisului. Cuvântul apare în spațiul cultural maghiar: „ În NÁDUDVAR-ul din Hajdú este pomenit la 1210 un „servus nomine Fata”.³ E de regretat cã pentru atestare nu se folosesc și documente strãine.
Fata „se joacã”, altfel spus se poartã (se conduce ) de cãtre flãcãu pe curgerea melodiei. Faptul acesta si arta miscãrilor concomitente cu gratia exactitãtii se vede în ardeleana cu douã fete, atingând caracterul de exceptie în ardeleana (rarã) cu trei fete, de obicei surori de cruce („vãruici” în traditia localã).
Din latina clasicã nu am mostenit nici saltare a dansa”, nici iocari „a glumi”, nici ludere „a (se) juca. Nu înteleg cum acesti termeni sa fi dat bogatia semanticã a verbului „a (se) juca (MDA noteazã 89 de semnificatii), care provine din lat pop *iōcãre prin calc semantic cu sl igrati „a juca”(DAR). Ce ne facem atunci cu vocabulele giocare (italiaã), jouer (francezã), jugar (spaniolã), jogar (portughezã)?
Viata e un fel un joc care înceteazã în moarte. De aici paralelismul: terminarea jocului e ca moartea, gând exprimat printr-o largã comparatie.
Ochii, simbol în imaginarul poetic universal, creeazã tensiuni semantice prin valoarea epitetului metaforic „nãzarnic” Poetul avea la îndemânã termenii nesãtios, pãtimas, lãcomos, lãcomel (lãcomei) frcventi în graiurile almãjene. Din câmpl tactic de exprimare se face o selectie care aratã felul de a reflecta emotia liricã, expresiv si deplin. E o împletire de semnificatii într-o aparentã notatie retinutã de la un coregraf. Preluarea e fireascã si duce la perfectionarea ei într-o viziune sensibilã. Poetul trãieste nevoia sensului. Sensul general determinã semnificatii pãstrate în sinonime: bãnuitor, neîncrezãtor, suspicios, temãtor, nãlucitor. Poetul e departe de sensurile retinute de dictionare. El cautã sensuri neretinute lexicografic si care nu au o anumitã„specializare”. Conotativ, ochii nãzarnici sunt strãlucitori, aprinsi de patima, de plãcerea jocului.
Din interiorul imaginarului poetic, Iosif Bãcilã face pelerinaj la icoanele semtimentelor, în regie liricã: meditativ, grav, cu atmosferã romanticã de la forma directã la atitudine discretã, senin, jubilant în perceptie realistã. Autorul pune în valoare personalitatea cuvântului în traditie poeticã, în succesiune de ritmuri ca echilibru natural, mobilitatea discursului pe baza principiului „viitorul prezentului”, subtilitatea recuperãrii memoriei colective si individuale. Unele reflexii, trecute prin frazare, par prozaice, aducând cu nostalgie revelatia unor întelesuri uitate.
Secventele biografice, formã de raportare la sat, capãtã aspecte idilice prin durerea pierderilor din traditiile almãjene. Vãd ca biruintã reflectarea sinelui cu sacralitate de ritual si as numi poeziile din ciclul ”Poeme cu litere dãltuite noaptea” poemele noptii.
Sigle:
DAR – Dictionar de regionalisme si arhaisme;
MDA – Micul dictionar academic;
DER – Dictionarul etimologic român.
1. Bãcilã, Iosif, Lacrimã sub candela aprinsã, Volum îngrijit, cuvânt-înainte si notã asupra editiei de Florina-Maria Bãcilã, Timisoara, Ed. Cosmopolitan-Art, 2022, p.133.
2. Skok, Petar (1972), Etimologijski rjeènik hrvatskoga ili srpskoga jezica, knjiga druga:k- poni,2,Zagreb: Jugoslavens ka akademija znanosti i umjetnosti, p.651, https://archive.org.
3. Drãganu, N., Vechimea si rãspândirea românilor pe baza toponimiei si onomasticii, Conferintã tinutã la Brasov, Vãlenii de Munte, Asezãmântul tipografic „Datina Româneascã”, 1934, p. 14, https://bcub.ro >vechimea... PDF.
Constantin Teodorescu, New Dundee ON
|
Constantin Teodorescu 3/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.