Omagierea lui Eminescu
Unii dintre noi ne întrebăm de ce trebuie omagiat Eminescu la 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale sau oricând altcândva. Alții ne-am plictisit de Eminescu și am vrea alte nume, alte personalități, ca și cum acestea nu ar avea loc de Eminescu. De ce trebuie omagiat, totuși, Eminescu? Mai ales acum, la 175 de ani de la naștere?
Eminescu se situează peste fire, peste existența umană limitată în spațiu și timp. El este reperul nostru etern, este Dumnezeul nostru cultural. A nu-l omagia sună ca o blasfemie. Firește, Eminescu a fost mai întâi om, iar oamenii nu sunt perfecți. Dar, prin creație, Eminescu este divin și rămâne neegalat printre creatorii de limbă română. Bine zice Călinescu: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Grav nu este neapărat că nu putem cu toții să-l prețuim ori să-l cinstim pe Eminescu. Cei mai mulți dintre noi suntem limitați în spațiu și timp, cei mai mulți trăim „în cercul nostru strâmt” și ne mulțumim cu „pâine și sare”. Este grav că, unii dintre noi, epigoni nevolnici, îndrăznim, să-l criticăm pe Eminescu fără să fi realizat ceva în viață, fără să fi creat ceva temeinic, fără să fi sădit un pom, fără să fi făcut un drum ori să fi ridicat o casă. Și chiar fără să fi scris vreo poezie, după cum sună un vechi refren. Un proverb latinesc zice că „nu i se cuvine boului ceea ce i se cuvine lui Iupiter” (Non licet bovi quod licet Iovi). Așadar nu este bine să ne băgăm unde nu ne pricepem, nu este de acceptat să ne depășim condiția, fiindcă riscăm ridicolul. Eminescu trebuie omagiat fiindcă el este noi, cu „râul, ramul”, cu toată zestrea pe care o avem din trecut și pe care trebuie s-o ducem spre viitor. Iar prima componentă a zestrei despre care scriu este limba română, pe care Eminescu a ridicat-o între marile mijloace de comunicare ale lumii.
Există și întrebarea despre felul cum s-ar cuvenit să fie omagiat poetul. Omagierea nu trebuie să fie encomiastică. Nu avem de ce să ieșim pe stradă și să scandăm „Eminescu!”. Poetul nu are nevoie de laudele noastre, ci de perpetuările noastre. Este de ajuns să-l ducem mai departe, în veacul vecilor. Cel mai bun mijloc de omagiere a lui Eminescu este citirea operei lui de către cât mai mulți, apoi studierea acestei opere de către mai puțini și, în fine, înțelegerea și transmiterea ei mai departe, prin comentarii pertinente, de către și mai puțini. Noi îl lăudăm și bine facem, dar Eminescu nu are nevoie nici de laude și nici de ceremonii. El există dincolo de voința noastră. El nu a fost declarat „poetul național” prin lege, prin decizie parlamentară, guvernamentală ori prezidențială și nu poate fi desființat prin măsuri similare. Noi avem nevoie de Eminescu și nu Eminescu de noi. Noi avem nevoie să-l lăudăm și cinstim, ca să nu pierdem sensul, ca să nu ne rătăcim, ca să nu ne uităm pe noi înșine.
Oare cine este dator să inițieze acțiuni omagiale închinate Poetului? Mai întâi, „acțiunile omagiale” trebuie făcute în sufletele fiecăruia dintre noi. Ce frumos ar fi să-l purtăm pe Eminescu în noi, uneori la propriu, prin accesarea câte unei poezii, a câte unei proze, cu ajutorul minții fiecăruia și, dacă nu, ajutorul telefonului mobil! Spun asta fiindcă nu mai există „cărticica de buzunar”, ca să purtăm acolo primul lui volum de poezii, din 1883, ușor de găsit azi, în mii de exemplare multiplicate. Din păcate, nu cere mai nimeni aceste cărți, care erau odinioară decalogul oricărui intelectual român. Evident, mai sunt apoi instituțiile statului datoare să cinstească memoria lui Eminescu. Dacă s-a format România ca stat unitar, independent și modern, atunci Eminescu îi stă la temelie. Eminescu a trăit tocmai când se punea în practică primul program de țară a românilor și unicul care a fost dus la bun sfârșit, între 1848 și 1918 (cu unirea lui Cuza, cu independența și cu unirea de după Marele Război). Eminescu a trăit momentul 1859 și momentul 1877, adică două dintre pietrele de temelie ale statului național unitar. Eminescu a scris „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și a plănuit această țară, a visat-o, a pus-o pe traiectorie, i-a așezat pietrele de fondare. Din păcate, cea mai mare parte dintre instituții sunt nevrednice și habar nu au cum să privească „zilele de-aur a scripturelor române”. Și cu toate acestea, instituțiile trebuie făcute să miște, pentru că Eminescu ne veghează de sus și, poate, ne judecă, în nimicnicia noastră.
Prin Mihai Eminescu ne justificăm adesea țara. Sunt unii care ne consideră nevrednici pentru țara aceasta frumoasă ca un „colț de rai”. Eminescu ne salvează. El a văzut România în toată întinderea sa etnografică, „de la Nistru pân-la Tisa”, cu mult înainte de formarea politică a României întregite. Eminescu, plasat în unica sa ipostază etnică – aceea de român – a perceput și a promovat România în granițele sale firești, istorice, după principiul formulat concret peste ani de un alt mare moldovean, Nicolae Iorga: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată: ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.
Militând pentru națiunea română și pentru „concertul națiunilor” europene, poetul s-a situat pe coordonata cea mai avansată a gândirii contemporane lui. Mai întâi, și-a definit (prin limbă, origine, credință, teritoriu, tradiții și cultură) națiunea sa, privită în comparație cu alte națiuni europene, iar apoi a stabilit coordonatele funcționării Europei, valabile până astăzi. Este vorba despre Europa națiunilor libere, democratice, egale, modele de civilizație și de cultură pentru restul lumii. Nu a acceptat în nicio împrejurare asuprirea neamului său românesc la el acasă, indiferent de pretext. Nu a acceptat nici asuprirea naționalităților și, evident, nici discriminarea românilor trăitori în state străine, mai ales pe pământurile în care aceștia erau băștinași și majoritari (ca în Transilvania, Basarabia, Bucovina). Ieșirile, pamfletele și, uneori, diatribele sale față de unii „străini” sunt îndreptate, de regulă, contra imperiilor care stăpâneau și dominau ținuturi considerate românești, adică împotriva imperiilor otoman, austro-ungar, țarist, contra acelor „străini” nerecunoscători față de gesturile de bunăvoință ale românilor. În plus, marii creatori de valori spirituale ai secolului al XIX-lea, situați pe alte coordonate etnice, exprimau idei asemănătoare celor eminesciene, unele chiar cu mult mai vehemente. Este destul să aruncăm o privire asupra creațiilor poetului național ucrainean Taras Șevcenko (1814-1861), asupra geniului rus Alexandr Sergheevici Pușkin (1799-1837), asupra lui Petőfi Sándor (1823-1849), poetul simbol pentru spiritualitatea maghiară sau chiar asupra lui Széchenyi István (1791-1860), unul dintre cei mai importanți reformiști maghiari. „Urile” lor încrâncenate au avut ecou în epocă, dar nu au fost validate de istorie. Nici Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre „străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și, mai ales, publicistice și în același spirit romantic, și Eminescu a pus accente grave pe numele unor contemporani de altă etnie și credință. Cu toate acestea, eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum era firesc, moral și drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și, respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și sortiți pieirii.
Firește, opiniile politice de conjunctură ale lui Eminescu, referitoare la un aspect sau altul al frământatei vieți politice din România sau din Europa de atunci, rămân discutabile. Epitetele folosite, caracterizările, etichetările pot fi ușor sau radical emendate de către unii, numai că faptul nu este deloc singular: oricare gazetar, mare sau mic, de oricând și de oriunde, se află într-o asemenea situație. Gazetăria nu este o duioasă doină de iubire sau de alean. Din perspectiva unor evoluții mai recente, anumite idei ale lui Eminescu pot părea exclusiviste, conservatoare, naționaliste. Dar toate trebuie plasate în contextul epocii, adică în ambianța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când nu existau nici „Declarația universală a drepturilor omului”, nici rezoluții ferme de protecție a minorităților și când marile puteri luptau pe față pentru o nouă împărțire a lumii, când se mai vorbea de „popoare cu istorie” și de „popoare fără istorie” și când discriminările erau statuate prin legi interne și tratate internaționale. De exemplu, în chestiunea „împământenirii” străinilor în România, Eminescu a avut o poziție nuanțată, fiind de părere că trebuie să se țină seamă de vechimea, de situația și de atitudinea față de țară a celor care urmau să primească cetățenia română. Azi, la mai bine de un secol de atunci, se discută cam în aceiași termeni pe coridoarele și în birourile de la Bruxelles și Strasbourg, din moment ce unii membri ai UE propun să fie statuate trei tipuri de minorități (istorice, recente și de imigrație), cu drepturi aferente diferențiate, proporționale cu vechimea și rolul lor în noua Europă. Cu alte cuvinte, unii sunt propuși să aibă drepturi depline și alții mai puține, iar alții aproape deloc.
Eminescu nu a exprimat idei nici conservatoare și nici liberale, nu a fost nici dacist (dacopat) și nici latinist (exagerat), nu a fost nici român contra Europei și nici autohtonist îndreptat contra modernității. El a apărat anumite puncte de vedere partizane pe scena politică de atunci, dar a avut mereu grija echilibrului omului de cultură înaltă, grija românului integrat în Europa și susținător al intereselor poporului său.
Mihai Eminescu a gândit România și Europa viitorului înainte de a exista teoretizarea elementelor lor componente de către specialiști, înainte de discuțiile din secolul al XX-lea despre globalizare și integraționism. El a fost între cei dintâi gânditori europeni capabili să găsească o cumpănire între națiuni și continent, excluzând rolul malefic al imperiilor multinaționale, al puterilor cu tendințe dominatoare. S-a spus că Eminescu nu a fost atât de mare gazetar pe cât poet, ceea ce este relativ. Gazetăria nu te face celebru, în durata lungă, precum te pot face poezia sau literatura în general. Cel mai mare jurnalist al lumii – daca el există – nu va atinge niciodată faima lui Shakespeare, a lui Dante, a lui Cervantes sau a lui Goethe și nici cel mai mare jurnalist român nu va fi cunoscut precum Eminescu, Blaga, Caragiale sau Arghezi. Gazetăria este, în general, o meserie de circumstanță, produsele sale fiind perisabile, ancorate într-un timp precis, în anumite conjuncturi, discursul său fiind ocazional. Trecând ocazia, trece și interesul. Și totuși, Eminescu s-a ridicat și în gazetărie deasupra momentului trăit și a trimis lumii și țării mesaje perene. Presa secolului al XIX-lea românesc, alături de școală, a consolidat coeziunea națiunii române și a pregătit țara generică românească atemporală pentru unitatea sa politică, realizată între 1848 și 1918. În acest context, Mihai Eminescu a exprimat cel mai bine scopul națiunii române, acela de a-și făuri statul unitar, într-o Europă a națiunilor. În epoca eminesciană nu erau în prim planul gândirii înaintate nici universalismele imperiale, catolice sau panslaviste, nici supunerea popoarelor mici de către cele mari, nici ideea de globalizare, nici protecția mediului ambiant. Cea mai progresistă idee politică era ideea națională, adică emanciparea națiunilor din asuprirea lor multiseculară, lupta pentru destrămarea a imperiilor, pentru emanciparea națiunilor (părților de națiuni, naționalităților) și constituirea statelor naționale unitare. Eminescu s-a identificat prin toate fibrele ființei sale cu această idee, vibrând pentru România, țara sa. De aceea, a și scris, pe când avea doar 17 ani, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor…”, poezie pe care a publicat-o și răspândit-o mai întâi în celălalt „colț de Românie”, în Transilvania, cu mult înainte ca România să fie întreagă pe hartă. Poetul vedea toate „gloriile” trecute ale țării sale, dar avea și „dorul” unității ce urma, cu siguranță, să vină. Eminescu a fost un visător, dar unul ale cărui vise pentru Țară s-au împlinit în mare parte. Eminescu este actual și pentru că mai avem multe de împlinit din visul său, ca să merităm Țara și ca să o putem lăsa cu demnitate urmașilor.
Ioan-Aurel Pop
|
Ioan-Aurel Pop 1/17/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.