Eminescului mărire - poeme
Motto
„Tu, făcut-ai din cuvinte /Giuvaeruri și potire,
Să te ținem veșnic minte, /Vremurilor în rotire”.
-
Ochiul meu când mi se-mchide
Peste-a dumitale carte,
Universul v-oi cuprinde
Și pe tine, dus departe,
-
Te-oi căta prin ceruri vaste
Să mă-nclin că te-am văzut,
Tu, Luceafăr între astre,
Vis divin, și-al nost’ durut.
-
Că, înconjurat de iele
Din clipita-ți de-nceput,
Fost-ai îndrăgit de ele,
Pământean, cu chip de lut.
-
Cu-a ta limbă îndulcită
Mărgelată într-un vers,
Mi-ești icoană drumuită
Pe cărări de univers.
-
Fală pentru timp ce vine,
Liniște mângâietoare,
Sterpi am fi fără de tine,
Limbă făr’ de-nfiorare.
*
Acum seara stă să vină
Peste noi și lumea toată,
Eu, căta-te-oi după cină
Sus pe bolta înstelată,
-
Și când m-o cuprinde somnul,
Și-mi va face pleoapa grea,
Cum mereu îmi vrut-a Domnul
Te-o aprinde într-o stea.
-
Tu, mi-i priveghea din ‘nalturi
Huma asta pământească,
Și pe-a noastre toate neamuri,
Ce-s din viță, românească.
*
Azi, un muc de lumânare
Pe altar de pământesc,
Voi aprinde-n lăcrimare,
Pentru tine, cel ceresc.
***
Doamne, cum aș vrea să fie
Oare ce-ar fi ca odată,
Într-o ziuă neuitată,
Tu, Mărite Eminesc
Să cobori din cel ceresc
În ținutul românesc,
La o sfântă sărbătoare
Cum de mult n-a fost sub soare?
Și din suflet să ne spui
,,DOINA,, ta cum alta nu-i,
Și-un ,,LUCEAFĂR,, nestemat
Din cel gându-ți preacurat,
Și o vorbă-mbărbătată
Cum nu fost-a niciodată,
Și-ncă ,,CE-ȚI DORESC EU ȚIE
DULCEA NOASTRĂ ROMÂNIE,,
Ca din noi să faci bărbați
Luptători adevărați,
Care să putem da vamă
Țării ăstei, dragă mamă,
Jertfitori să fim în toate
Pentru sfânta LIBERTATE.
-
Și-apoi leac ne fii pe rană
Când visăm la cea codană
Ce ne-amobocit iubirea
Când pierdutu-ne-am cu firea,
Lângă șipotul ce-ngână
Când luatu-ne-am de mână
Într-o zi de primăvară,
Noi copii, fără prihană.
*
Dacă asta ne vei face,
Du-te dară-n sfântă pace
Din străvechiul pământesc
Pe întinsul tău ceresc,
Unde fii Luceafăr blând
Din înaltu-ți priveghind
Peste nația-ți română,
Peste stâna cea bătrână
Veșnicită-n cela deal
Din străbunul meu, Ardeal.
***
La steaua care-a răsărit
Eminescului cu drag
Gândul meu il fac șirag.
-
Drumuit-ai Căi Lactee cu-a ta minte visătoare,
Să ne spui ce e pe-acolo, ce e dincolo de soare,
Cât departe e de-aicea pân’ atingem altă stea,
Și când dacă ne-om întoarce, pe-aici ce vom vedea?
-
Fericiți noi vom pleca-vom pe cărări necunoscute,
Fi-vom învățații lumii, genii care ști-vor multe,
Dar n-apoi mi s-or întoarce doar nepoți de strănepoții,
Ce pe-aicea ce vedea-vor, nici gândi-vei tu că poți.
-
Lasă-mi dară cei luceferi pironiți pe cerul nopții
Fiincă ei nu-s cei de-acuma, ci mi-s chipul vag al morții,
Ce s-au stins prin lumi nebune în mari hăuri de genuni
După ce au fost o vreme, lucitori prin alte lumi.
*
De-asta zic, că de pleca-vom spre vre-o stea din depărtare,
Ea de-acuma-i o himeră, ce s-a stins îl larga zare,
Iar în locul ei mai alte îmi venit-au rând la rând,
Ce-or lucii pe cerul nostru, nici nu știm cât de curând.
**
Hai mai bine și-nfioară sufletele noastre sterpe,
Cu-ale tale dulci cuvinte ce-s ca strunele de harpe,
Lasă cerul facă-și rostul dup-a sale aspre legi,
Chiar așa cum tu ne spus-ai: Eși nebun de le-nțelegi!
Trăim sub a ta umbră
Trăim sub a ta umbră mărite Eminesc,
Tu veghetorul nostru, de-acolo din ceresc
Unde ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,
Punând în noi smeritul, cuvânt de miere-n șoapte.
-
Tu ești acela care, știut-ai să ghicești
Ce taină-ascund în ele bătrânele povești,
Ce ne-au făcut divină copilăria noastră,
În gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.
-
Și-apoi, ca nimeni altul, frumoasa tinerețe
Cu muguri de iubire ce ne dădeau binețe,
Tu pusu-ai pe toată în dulcele fior,
De ea în veci purure ne fie veșnic dor.
-
Iar pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,
De ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe,
C-au fost în fala lumii în vremea cea bătrână,
Când toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.
-
Și-n seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,
Ne-nfioreze taine din Căile Lactee,
Să știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,
Din ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.
-
Apoi, ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,
Să vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,
Boboc de fetișcană cu buze dulci și moi
Ce își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .
-
Ea, tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,
Cu vorba lui mieroasă, amirosind melin,
În schimb la Universul ce fostu-i-a promis
Cu tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.
-
Săgalnic paj cu plete, nebunul pus pe glume,
Ce mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,
A vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,
Le piară-n urmă pașii, vecie de vecie.
-
Urechii tale însuși, eu cred că ți-a șoptit
Din ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit,
Să-l pui în poezia-ți divină ce-nfioară
Smerelnicul nost’ suflet, ca struna de vioară.
**
De tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,
Pe când din astă lume noi încă ne-om fi stins,
Cel ce-o citi vre-odată acestea, mai cândva,
O ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.
***
E greu fără de tine aicea-n pământesc,
Dar știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,
Te simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,
C-a-tale vise toate, pe pleoape să-mi apună.
-
În schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare,
În tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare,
Pe pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,
Știindu-te acolo, că veșnicești cu ele.
Preasmerită plecăciune
motto
„Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,
Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,
Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,
Ce-s un cer cu mii de stele, din afunduri necuprinse.”
Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,
Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,
Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,
Ale sale porți de aur, să treci pragu-n Paradis,
Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,
Toate cele ce le scris-ai, în poeme și povești.
-
Ia cu tine, cel Luceafăr să străbateți infinituri,
Ce cuprisu-le-ai odată în eresuri și în mituri,
Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești,
Când în nopți neadormite colindai cărări lumești,
Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,
Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.
- *
Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit,
Când erai pe a ta tină în lumescul nevoit,
Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,
Unde dulcea ta codană inima ți-a fulgerat
Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,
Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.
**
Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit,
Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,
Obosit de toate celea, pe o rază îmi coboară,
Și îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,
Iar de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,
Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,
Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,
Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.
***
Noi, ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,
Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,
Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,
Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,
Din Homerice poeme, din a noastre Legi Bătrâne
Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,
Afle lumea ce noi fost-am într-o vreme de-altădată,
Ce acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.
El, al nostru Eminesc
Ce-are-n el, poetul nostru de atât îl preamărim?
Harul ? Vorba-i unsă-n miere? Adevărul care-l știm?
Și pe care el, Mihaiul, veșnicitu-l-a-ntr-un vers,
Ca tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,
Iar la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,
La cel dor de neam și țară, plâns la soarta care-o are,
La cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători
Un blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți dă fiori,
-
De-asta el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,
E de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie
De pătrundem cele taine din cerescul necuprins,
Ce acum de-abia le naștem în căușul unui vis,
De cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești
Ce-s înscrise-n legi și taine, ne-nțelese, nefirești,
Și la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru sfânt
Veghetor va fi la toate, câte-n lumea noastră sunt.
**
Va veni cândva-ntr-o vreme, timpul cela, dragii mei,
Când, din cer or să coboare strămoșești noștri zei,
Moși bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’ la cină
Printre oameni de-acuma, din a Maicii cea Grădină,
Așteptat e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,
Și-apoi până-n miez de noapte, când pe gene somnul vine,
Să mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de povești,
Poezii înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,
Să îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,
E poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.
Eminescu e cu noi
După sfințirea bustului Eminescului
de la Mănăstirea din orașul Sărmaș,
Jud.Mureș
2023
Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape,
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte,
La sfânta mănăstire cu toții împreună,
Și cântece cânta-am ținându-ne de mână,
Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,
La masa noastră-ntinsă, chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui,
Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui,
Și cu-n pahar în față, din vinul bun, popesc,
Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
*
Și-apoi, când cele stele au scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins.
-
Noi, am rămas în noapte, la un pahar de vin,
Să tot hulim cea viață de-amar, ca de pelin,
Să mai privim cea boltă de el străluminată,
Ne fie din cerescuri, o clipă-nfiorată.
--------------------------
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mures, 15 Ianuarie 2025
|
Mircea Dorin Istrate 1/13/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.