Realitatea actualã a României este si istoria ei
La 12 decembrie 2024 s-a desfãșurat la Casa della Memoria e della Storia, de la Roma, sub organizarea Ambasadei României în Republica Italianã, conferința “A 35 anni dalla caduta del regime comunista in Romania (1989-2024). La dittatura e la resistenza in patria e all'estero”, unde am avut deosebita onoare de a vorbi alãturi de domnul Francesco Guida, profesor emerit la Università Roma Tre și faimos specialist în Istoria Europei de Est, despre represiunea comunistã, dar și despre rezistența desfãșuratã în țarã și în exil.
Instaurarea regimului comunist, comunizarea României, sovietizarea și apoi consolidarea dictaturii a însemnat nu doar promovarea ideologiei comuniste, mai întâi staliniste, iar în timp a comunismului naționalist, ci și a unui regim politic bazat pe instituirea unor instituții, practici și metode de control și subordonare a populației, de încãlcare a drepturilor și libertãților, privãri de libertate, condamnãri politice, arestãri, torturi, presiuni, azile de psihiatrie politicã și medicinã criminalã; despre mașinãria represivã a statului totalitar comunist, putându-se vorbi și în anii ‘70-‘80, chiar dacã cu alte intensitãți.
Este adevãrat, Raportul Comisiei Prezidențiale din 2006 a condamnat public regimul instaurat în România dupã 6 martie 1945 drept “ilegitim și criminal” și a considerat cã s-a constituit ca un sistem totalitar de la înființare la prãbușire, centrat pe încãlcarea drepturilor omului, pe monopolul unui grup restrâns de indivizi, pe metode de represiune, intimidare, instituții represive începând cu structurile PCR, miliție, trupele de Securitate, procuraturã, armatã și grãniceri, epurãri, concedieri pe motive politice, arestãri, domiciliu obligatoriu (Rubla, satul din Bãrãgan “înființat în 16 iulie 1951 și abandonat în vara anului 1964”, fiind un adevãrat Gulag românesc), decimare a elitei politice și culturale a României, colectivizare și în general lichidare a proprietãții private, distrugerea partidelor politice, îndoctrinare a populației, destructurarea societãții civile, depersonalizare, tratamente psihiatrice cu scop represiv, criminalizare a oricãrei forme de opoziție, genocid, “schelete libere”...
Dar, regimul comunist trebuie condamnat în continuare cu toate dovezile formelor sale opresive, utilitatea, rostul și nevoia de a vorbi despre dictatura comunistã, venind tocmai dinspre acea realitate durã, memoria realitãții și nevoia de a nu se mai repeta.
Toatã aceastã abordare a conferinței a însemnat, într-un mod particular, și o formã de omagiu și recunoștințã pentru deținuții politici și exilații care au înfruntat regimul, dintre care pe unii, personalitãți marcante, am avut ocazia sã îi cunosc de-a lungul anilor cu emoție și considerație unicã. De altfel, îndemnul actual al exilaților, trebuie transmis cu multã convingere: “Din pãcate, condamnarea comunismului nu s-a fãcut suficient și cu destulã fermitate; nu trebuie sã fie nici o ezitare în a-l condamna, iar ceea ce s-a fãcut a fost încet și târziu și nu destul, fațã de foștii securiști și pentru ca aceștia sã rãspundã pentru faptele lor”. În acest sens, vreau sã amintesc cã mai existã doar 601 deținuți politici, care mai pot depune mãrturie...
Pentru România, în interior, dar mai ales în Lumea Liberã, în România alternativã, instaurarea brutalã și represivã a comunismului a condus și la forme de rezistențã în fața dictaturii și a totalitarismului, prin rezistența în munți, acțiuni de opoziție și de continuitate, inclusiv a credinței și inclusiv în catacombe, iar în anii ‘70-‘80 prin disidenți. Trebuie vorbit despre persecuția disidenților, a lui Paul Goma și a Mișcãrii lui în 1977, a Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Nicu Stãncescu despre care se discuta în Clubul de Gândire și Acțiune Liberalã de la Paris din anii ‘80, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Ion Vianu, apoi de reprimarea grevei muncitorilor mineri din 1977, a revoltei muncitorilor de la Brașov din 1987 și a altora, mulți, care au pãtimit de pe urma regimului comunist, adicã a peste 11% din populația țãrii.
Desigur, cã în exil, Securitatea, principala instituție opresivã și represivã a statului român, a operat în strãinãtate altfel decât în þarã tocmai pentru cã reprimarea fizicã, teroarea, arestãrile nu puteau fi posibile în lumea democraticã, cu excepþia unor cazuri destul de particulare, dar grave de violențã fizicã și rãpiri (Aurel Decei, Oliviu Beldeanu, Puiu Traian, Vasile Leu); soluþia fiind aceea a unor mijloace mai subtile, dar cu consecinþe la fel de distructive, menite sã dezbine exilul. Marea dramã a exilului românesc, trecând dincolo de orgolii sau disensiuni a fost aceea a înfiltrãrii exilului românesc cu ofițeri ai Securitãții și cu surse ale rețelei informative formatã din informatori, colaboratori, surse de influențã; toate metodele de destructurare cu care a operat Securitatea în exil, de la discreditare, la diversiune sau dezinformare și altele fiind cauzatoare de teamã și traumã
Exilul nu a fost unitar, dar care a fost unic și impresionant prin formele de rezistențã politicã, culturalã, religioasã prin Biserica Greco-Catolicã, cea Ortodoxã de la Vatra Româneascã din SUA și cea de la Paris, prin diferitele structuri politice sau culturale: comitete, ligi, consilii, uniuni, asociații și societãți culturale, fundații (Fundația Iuliu Maniu din SUA sau Carol I de la Paris) inclusiv edituri; imaginea lui Remus Radina și Cicerone Ionițoiu apãrând în lanțuri la Trocadero pentru a demonstra contra comunismului și pentru a sensibiliza Occidentul în problema abuzurilor din România, neputând fi uitatã.
Profesorul Francesco Guida, istoric reputat și specialist în Istoria Europei de Est, a accentuat asupra poziției strategice a României în raport cu Estul, ceea ce a fãcut și face ca țara sã fie un adevãrat laborator politic. De fapt, au fost fenomene istorice și politice pe care nu toate statele Estului european le-au cunoscut... Profesorul Francesco Guida invitã ca situația României și a Estului European sã fie urmãritã cu mare atenție, mai ales cã realitatea României de azi este evident și istoria sa, pe care, de altfel, în parte, o explicã.
Departe de a putea vorbi despre idei și idealuri, regimul comunist atunci când a fost pus în practicã, în Est, în România îndeosebi, a dat ceea ce memoria istoriei nu trebuie sã lase sã fie uitat.
Perspectiva și retorica momentului nu poate fi decât una singurã, aceea a adevãrului, a memoriei, a construcției democratice și neapãrat a libertãții.
Conf. univ. dr. Anca Stângaciu, UBB Cluj
|
Anca Stângaciu 12/27/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.