Realitatea actuală a României este si istoria ei
La 12 decembrie 2024 s-a desfășurat la Casa della Memoria e della Storia, de la Roma, sub organizarea Ambasadei României în Republica Italiană, conferința “A 35 anni dalla caduta del regime comunista in Romania (1989-2024). La dittatura e la resistenza in patria e all'estero”, unde am avut deosebita onoare de a vorbi alături de domnul Francesco Guida, profesor emerit la Università Roma Tre și faimos specialist în Istoria Europei de Est, despre represiunea comunistă, dar și despre rezistența desfășurată în țară și în exil.
Instaurarea regimului comunist, comunizarea României, sovietizarea și apoi consolidarea dictaturii a însemnat nu doar promovarea ideologiei comuniste, mai întâi staliniste, iar în timp a comunismului naționalist, ci și a unui regim politic bazat pe instituirea unor instituții, practici și metode de control și subordonare a populației, de încălcare a drepturilor și libertăților, privări de libertate, condamnări politice, arestări, torturi, presiuni, azile de psihiatrie politică și medicină criminală; despre mașinăria represivă a statului totalitar comunist, putându-se vorbi și în anii ‘70-‘80, chiar dacă cu alte intensități.
Este adevărat, Raportul Comisiei Prezidențiale din 2006 a condamnat public regimul instaurat în România după 6 martie 1945 drept “ilegitim și criminal” și a considerat că s-a constituit ca un sistem totalitar de la înființare la prăbușire, centrat pe încălcarea drepturilor omului, pe monopolul unui grup restrâns de indivizi, pe metode de represiune, intimidare, instituții represive începând cu structurile PCR, miliție, trupele de Securitate, procuratură, armată și grăniceri, epurări, concedieri pe motive politice, arestări, domiciliu obligatoriu (Rubla, satul din Bărăgan “înființat în 16 iulie 1951 și abandonat în vara anului 1964”, fiind un adevărat Gulag românesc), decimare a elitei politice și culturale a României, colectivizare și în general lichidare a proprietății private, distrugerea partidelor politice, îndoctrinare a populației, destructurarea societății civile, depersonalizare, tratamente psihiatrice cu scop represiv, criminalizare a oricărei forme de opoziție, genocid, “schelete libere”...
Dar, regimul comunist trebuie condamnat în continuare cu toate dovezile formelor sale opresive, utilitatea, rostul și nevoia de a vorbi despre dictatura comunistă, venind tocmai dinspre acea realitate dură, memoria realității și nevoia de a nu se mai repeta.
Toată această abordare a conferinței a însemnat, într-un mod particular, și o formă de omagiu și recunoștință pentru deținuții politici și exilații care au înfruntat regimul, dintre care pe unii, personalități marcante, am avut ocazia să îi cunosc de-a lungul anilor cu emoție și considerație unică. De altfel, îndemnul actual al exilaților, trebuie transmis cu multă convingere: “Din păcate, condamnarea comunismului nu s-a făcut suficient și cu destulă fermitate; nu trebuie să fie nici o ezitare în a-l condamna, iar ceea ce s-a făcut a fost încet și târziu și nu destul, față de foștii securiști și pentru ca aceștia să răspundă pentru faptele lor”. În acest sens, vreau să amintesc că mai există doar 601 deținuți politici, care mai pot depune mărturie...
Pentru România, în interior, dar mai ales în Lumea Liberă, în România alternativă, instaurarea brutală și represivă a comunismului a condus și la forme de rezistență în fața dictaturii și a totalitarismului, prin rezistența în munți, acțiuni de opoziție și de continuitate, inclusiv a credinței și inclusiv în catacombe, iar în anii ‘70-‘80 prin disidenți. Trebuie vorbit despre persecuția disidenților, a lui Paul Goma și a Mișcării lui în 1977, a Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Nicu Stăncescu despre care se discuta în Clubul de Gândire și Acțiune Liberală de la Paris din anii ‘80, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Ion Vianu, apoi de reprimarea grevei muncitorilor mineri din 1977, a revoltei muncitorilor de la Brașov din 1987 și a altora, mulți, care au pătimit de pe urma regimului comunist, adică a peste 11% din populația țării.
Desigur, că în exil, Securitatea, principala instituție opresivă și represivă a statului român, a operat în străinătate altfel decât în ţară tocmai pentru că reprimarea fizică, teroarea, arestările nu puteau fi posibile în lumea democratică, cu excepţia unor cazuri destul de particulare, dar grave de violență fizică și răpiri (Aurel Decei, Oliviu Beldeanu, Puiu Traian, Vasile Leu); soluţia fiind aceea a unor mijloace mai subtile, dar cu consecinţe la fel de distructive, menite să dezbine exilul. Marea dramă a exilului românesc, trecând dincolo de orgolii sau disensiuni a fost aceea a înfiltrării exilului românesc cu ofițeri ai Securității și cu surse ale rețelei informative formată din informatori, colaboratori, surse de influență; toate metodele de destructurare cu care a operat Securitatea în exil, de la discreditare, la diversiune sau dezinformare și altele fiind cauzatoare de teamă și traumă
Exilul nu a fost unitar, dar care a fost unic și impresionant prin formele de rezistență politică, culturală, religioasă prin Biserica Greco-Catolică, cea Ortodoxă de la Vatra Românească din SUA și cea de la Paris, prin diferitele structuri politice sau culturale: comitete, ligi, consilii, uniuni, asociații și societăți culturale, fundații (Fundația Iuliu Maniu din SUA sau Carol I de la Paris) inclusiv edituri; imaginea lui Remus Radina și Cicerone Ionițoiu apărând în lanțuri la Trocadero pentru a demonstra contra comunismului și pentru a sensibiliza Occidentul în problema abuzurilor din România, neputând fi uitată.
Profesorul Francesco Guida, istoric reputat și specialist în Istoria Europei de Est, a accentuat asupra poziției strategice a României în raport cu Estul, ceea ce a făcut și face ca țara să fie un adevărat laborator politic. De fapt, au fost fenomene istorice și politice pe care nu toate statele Estului european le-au cunoscut... Profesorul Francesco Guida invită ca situația României și a Estului European să fie urmărită cu mare atenție, mai ales că realitatea României de azi este evident și istoria sa, pe care, de altfel, în parte, o explică.
Departe de a putea vorbi despre idei și idealuri, regimul comunist atunci când a fost pus în practică, în Est, în România îndeosebi, a dat ceea ce memoria istoriei nu trebuie să lase să fie uitat.
Perspectiva și retorica momentului nu poate fi decât una singură, aceea a adevărului, a memoriei, a construcției democratice și neapărat a libertății.
Conf. univ. dr. Anca Stângaciu, UBB Cluj
|
Anca Stângaciu 12/27/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.