Cele două Românii
Nu cunosc nici un alt episod din istoria recentă a țării în care românii să fi fost atât de divizați cum sunt astăzi, la câteva săptămâni după alegerile pa-rțial eșuate și regruparea de forțe în cele două ta-bere: pro-europeni și auto-proclamați suveraniști. Nici măcar dilema anilor ’90, când se produsese schisma dintre Iliescu și Roman, iar lumea se gră-bea să adere la una dintre tabere, nu stârnise atâ-tea pasiuni.
Fiecare dintre noi alege acum una dintre cele două Românii. E greu, chiar imposibil, să stai pe margine. Mărturisesc că ultimele săptămâni din politica românească m-au trecut prin furcile caudine ale democrației reprezentative și m-au îndurerat peste măsură. Vor curge râuri de vorbe, dar și analize serioase despre cauzalitatea ace-stui fenomen electoral atât de bipolar.
De ce mulți români preferă o formă de populism naționalist, în timp ce o altă parte vrea să rămână pe direcția europeană?
De ce comentarii inepte sau, în cel mai fericit caz, incorecte stârnesc valuri de exaltare colectivă, în care atât de mulți se regăsesc?
Nu îmi propun să mă aplec asupra eșecului clasei politice sau asupra votului negativ. Deși aceste analize sunt corecte, ele oferă doar o parte a expli-cației sociale. Cred că este esențial să analizăm acest comportament de vot printr-o lentilă mai sensibilă, care să ia în considerare atât alterarea sistemului de valori, cât și criza educației publice.
Când maestrul Socrate moșea definiția adevărului în mediul intelectual atenian – și proclama că „adevărul este ceea ce chiar este” – nu-și imagina, probabil, că peste veacuri același adevăr va ajunge să fie ceea ce fiecare vrea să fie.
El susținea că trebuie să fim mereu în căutarea adevărului prin lupta de idei, dar și că adevărul este absolut și unic. Mai mult, și probabil esențial, Socrate consi-\dera că adevărul ne face mai virtuoși, pentru că de-venim raționali și construim o lume mai bună. Adevărul nu mai pare să fie regele cunoașterii. Ultimii ani au fost marcați de explozia digitală, care a creat o imensă cantitate de produs mediatic de calitate mediocră, ușor accesibil, digerabil și, mai ales, atractiv, cu efect aproape euforic.
Sunt anii în care teoriile conspirației au devenit normă de gândire. În loc să fie aruncate la gunoi, aceste teorii au devenit mainstream. Milioane de oameni sunt conectați la „țeava” conspiraționistă și au câte o teorie pentru orice, de la venirea marțienilor până la chipurile din vaccin prin care am fi controlați de „oculta mondială”. De aici până la nanochip-urile din Pepsi nu este decât un pas destul de mic pentru umanitate. Ultimii cinci ani au amplificat aceste tendințe, pe fondul crizei generate de pandemia generalizată.
Când, în România, candidatul Georgescu a încă-lecat murgul iluzionist, zburdând pe câmpuri de apă, hrană și energie, el a oferit practic un răspuns pentru toți cei care nu s-au simțit reprezentați. Georgescu a vorbit despre o lume ideală – dar să nu uităm o lecție a istoriei: aproape toate dictaturile au cochetat cu utopia. Proferând dictoane și ineptitudini cu dicție, el a reușit nu doar să aglutineze o grupare, ci să o și mobilizeze, pentru că vorbește despre „conspirația Europei”, care ar fi furat demnitatea românească, resursele și ar fi im-pus valori de neacceptat.
Iluzia elitismului și excepționalismului românesc - iată un drog social greu de controlat.
În opoziție, datele statistice – deci elemente măsurabile – arată precis că progresul general al României ca membru al UE este indubitabil. Pentru cei care nu cred că „adevărul este ceea ce chiar este”, acest lucru nu are nici o importanță.
Conspirațiile sunt de departe mai atractive. Nu este deloc întâmplător că sentimentul anti-european s-a logodit cu cel naționalist.
Pe acest fundal, eroul devine personajul definit remarcabil de Andrei Pleșu – omul fără dileme. Omul care are doar convingeri. Educația publică este responsabilă pentru crearea gândirii critice, însă și educația șchioapătă tot mai rău.
Deși este un fenomen nefericit cu extindere globală, România se remarcă printr-o statistică îngrijoră-toare, ocupând locuri jalnic de scăzute la rata de educație, la numărul mic de tineri în universități și la numărul redus al celor care citesc.
Din nou, acestea sunt date măsurabile, cantitative, nu improvizații.Nu este întâmplător că se remarcă o corelație între creșterea îngrijorătoare a gânditorilor conspira-ționiști și descreșterea numărului celor educați formal cu succes. Fenomenul este critic și major, iar pentru o țară ca România poate avea un efect devastator.
Indiferent cine va conduce țara, va trebui să implementeze un program de educație solid. Educația formală și gândirea critică sunt elemente esențiale în formarea unui individ care va avea șanse să își croiască un viitor propriu și să nu cadă în capcana extremismului sau a căutării de „cai verzi pe pereți”.
Vorbesc cu ceva autoritate epistemică în acest domeniu, având mulți ani de experiență în educația formală și pregătirea de programe școlare în Canada. Învățământul este cu adevărat o resursă națională.
Ca să folosesc o comparație în limbajul la modă în aceste zile postelectorale, recolta de pe glie va fi direct proporțională cu hărnicia țăranului. Nu ignor alți factori care au creat tutu-ror românilor decenii de iluzii și deziluzii.
Despre asta s-a scris enorm si legitim.
Mai mult, am ales să emigrez acum peste două zeci de ani. Totuși, mă opresc asupra acelor elemente de importanță absolut critică, pentru că au efecte pe termen mediu și lung. Educația, gândirea critică, onestitatea intelectuală – sunt valori absolute si devin motorul progresului. Pentru că, repet, adevărul nu poate fi decât ceea ce chiar este.
Așa cred ca putem uni cele două Românii.
Luiza Mureșeanu, Toronto
|
Luiza Mureșeanu 12/16/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.