Cãlãtorie în þara gheiºelor (III)
În acea sâmbãtã rãcoroasã de octombrie am pornit la drum din Hiroshima, dimineatã, devreme. Autobuzul ne-a dus la debarcader, de unde am ajuns cu feribotul în insula Miyajina. Acolo am admirat altarul plutitor Itsukushina despre care am povestit în „pagina” anterioarã de cãlãtorie. Ne-am întors cu feribotul în Hiroshima și am pornit într-o cãlãtorie de câteva ore cu autobuzul pânã la Himeji, unde urma sã vizitãm castelul Himeji, cunoscut ºi sub numele de „Castelul stârcului alb” sau „Castelul egretei albe” pentru turnul sãu înalt și pereții cu tencuialã albã, strãlucitoare.
Am privit prin fereastra autobuzului peisajele a cãror frumusețe nu a fost diminuatã de ploaia intermitentã și de lapovița care-și așeza lacrimile albe ºi reci pe copaci, iarbã ºi ºoseaua care rãmânea uscatã doar prin zecile de tunele construite la tot pasul. Treptat, soarele a luat în stãpânire peisajul, adãugându-i un plus de luminã și cãldurã. Dealurile și munții se întindeau în lanțuri paralele. Pãdurile creponau munții cu pliuri unde verdele domina, dar din loc în loc, monotonia era spartã de câte un pliu format din pâlcuri de copaci cu frunzele pictate în culorile înflãcãrate ale toamnei. Munții, indiferent de culoarea veșmintelor, pãstrau pe creștet coifuri cochete de zãpadã. Vântul trimitea mesajul cã era prezent, crengile copacilor rãspundeau cu mișcãri delicate sau viguroase, o energie cu care m-am simțit la unison, doar privindu-le. Unii copaci aveau crengile aproape goale și se aplecau grațios, închinându-se asemenea japonezilor, când dau binețe sau afirmã cã sunt de acord cu tine. Frunze uscate, purtate de vânt, se loveau de ferestrele autobuzului, aducând fragmente din pãdure extrem de aproape. Ken, ghidul nostru, ne-a furnizat câteva informații despre castelul spre care ne îndreptam și ne-a arãtat din nou imaginea samuraiului Toyotomi Hideyoshi, care a avut legãturi și cu istoria acestui castel.
Aerul rece ne-a întâmpinat neprietenos când am coborât din autubuzul cu temperatura atât de plãcutã, încât unii dintre turiști au moțãit, alții au tras mai mult decât un pui de somn… Alții, s-au ținut tare, cu ochii deschiși și mintea vioaie, observând peisajele expuse pe șevaletul toamnei, dar și atmosfera din transportul în comun. Soare, dar „cu dinþi”, temperatura în orașul Himeji fiind doar de patru grade Celsius. Pânã la intrarea în castel aveam de mers pe jos, o plimbare scurtã, de vreo 10-15 minute, dar o adevãratã binecuvântare dupã statul de câteva ore bune doar în capul oaselor.
Ken a fixat locul de întâlnire pe podul Sakuramon, un pod din lemn masiv, pe care trebuia sã mergem ca sã ajungem la poarta grandioasã, de culoare închisã care, parcã ne invita înauntru. Construitã din lemn, cu balamale masive din alamã sau din bronz, a fost una dintre porþile principale (otemon) ale castelului, folositã în istoria lui de lorzii care l-au deținut și de oaspeții lor de rang înalt.
Sangoku Moat, un imens iaz pãtrat, a fost creat strategic în fața zidului de apãrare și a servit atât ca element defensiv, cât și ca rezervor de apã al castelului.
Am privit cu atenție la forma grațioasã a zidului de apãrare, care arãta precum curba unui ventilator pliabil, doar dupã ce ghidul ne-a explicat cã acest design face peretele mult mai rezistent la cutremure, dar și deosebit de dificil de urcat.
Zgribuliți și curioși, ne uitam de jur împrejur, sã nu ne scape nimic și, ca sã fim și mai siguri, ne opream și fãceam poze. Castelul, cu albul lui stãlucitor, construit pe un deal, putea fi observat de la distanțã, înainte de a intra pe poarta principalã. Evident, a fost fotografiat din mai multe unghiuri, în drumul nostru. Împrejurimile castelului erau pline de copaci, unii încã cu frunzele colorate în nuanþele toamnei, alții cu crengile goale, dar și de bonsai tunși în mod estetic, blocuri mari de piatrã cu partea de deasupra lustruitã, pe care puteai sã te așezi, garduri vii din arbuºti scunzi, turiști vorbind în diferite limbi. Înainte de a intra în castel, am mai trecut pe sub câteva porți și, la un moment dat, ne-am ºi ciocnit unii de alții pe niște trepte când mai largi, când mai înguste, când cu unghiul schimbat, construite special sã fie greu de urcat și sã-i încetineascã pe cei care atacau castelul. Aceste trepte au fost pentru noi singurele provocãri. Cu certitudine, traseul pentru turiști a fost simplificat și fãcut ușor de parcurs. Inițial au fost 84 de porți în afara și în interiorul castelului, dar doar 21 supraviețuiesc astãzi. Cea mai vulnerabilã parte a oricãrui castel sunt porțile, dar la Castelul Himeji, acestea nu duc direct la ansamblurile castelului. Porțile trec printr-o serie de cãi în zig-zag, unde ar putea exista în cele din urmã o altã poartã sau ziduri cu un vârf fortificat de pe care apãrãtorii ar putea sã tragã asupra atacatorilor. Unele pasaje duc chiar la o fundãturã. La Himeji, atacatorii ar fi trebuit sã facã slalom printr-un labirint uriaș pornind de la poarta principalã exterioarã și sã treacã prin alte opt porți puternic fortificate înainte de a ajunge la fortificația castelului. La un moment dat, erau nevoiþi sã se întoarcã cu 180 de grade pentru a ajunge la urmãtoarea poartã și, de douã ori, ar fi trebuit sã treacã printr-o porțiune lungã ºi îngustã, unde zidurile de pe ambele pãrți le permiteau apãrãtorilor sã tragã în voie asupra atacatorilor, care puteau merge doar unul dupã altul, în ºir indian.
Construirea acestui labirint plin de strategii defensive a avut scopul de a deruta inamicul, dar și de a oferi „buzunare” de poziții ușor de apãrat din care sã poatã fi lansate contraatacuri pentru a recuceri acea zonã a castelului în care atacatorii se infiltraserã deja.
În interiorul castelului am intrat cu papucii de cârpã puși la dispoziție și cu pantofii noștri în sacoșã. Am fost întâmpinaþi de sãli imense cu podele, plafoane și scãri din lemn. Am urcat etaj cu etaj destul de repede, deoarece erau foarte puþine exponate, doar suporturi pentru arme, câteva suliþe ºi câteva arme de foc. Turnul central al castelului, la peste 45 de metri înãlțime, este unul dintre cele mai înalte donjonuri din lemn construite vreodatã în Japonia. Interesant de mentionat cã, din exterior, donjonul pare sã aibã doar cinci etaje, dar în interior existã șapte etaje. De la ultimul etaj al turnului principal, care avea ferestrele cu zãbrele exterioare, am privit panorama orașului Himeji.
Castelul Himeji, ca și alte castele medievale, a funcționat ca o reședințã privatã, o garnizoanã pentru trupe, o armãrie, un centru administrativ și politic, un loc în care artele puteau fi create și apreciate și ca simbol al puterii și prestigiului lordului rezident.
Castelul „Stârcului Alb” sau al „Egretei able”, o capodoperã a arhitecturii tradiționale japoneze, din lemn și piatrã, este cea mai mare și cel mai bine conservatã fortificație de samurai din Japonia și este atât o comoarã naționalã oficialã a acestei þãri, cât și un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Statisticile spun despre el cã este cel mai vizitat castel din Japonia.
Personal cred cã acest castel este si unul binecuvântat, deoarece nu a fost niciodatã asediat, bombardat sau ars și mai multe dintre clãdirile lui componente au supraviețuit pânã în prezent.În ultimele fotografii, fãcute când ne întorceam la punctul de întâlnire, lumina soarelui care se pregãtea de asfinþit, a colorat întreg palatul in auriu ºi imaginea lui din pozele pe care le-am trimis unor prieteni nu s-a mai potrivit deloc cu numele de „Egreta albã” sau „Stârc alb”, dar nimeni nu m-a întrebat de ce.
Ca oricare castel din lume, ºi acesta are istoria ºi poveștile lui. Am ales povestea bazatã pe evenimente reale din viaþa prințesei Sen, o faimoasã rezidentã a castelului:
„A fost o datã ca niciodatã o prințesã frumoasã ºi gingașã, nãscutã în 1597, pe care o chema Sen. La vârsta de doar șase ani, când încã se juca cu pãpușile, pãrinții ei au cãsãtorit-o cu, Toyotomi Hideyori, fiul samuraiului Toyotomi Hideyoshi (cel din imaginea pe care Ken ne-a arãtat-o de câteva ori), care a unificat Japonia și a cãrui moarte a lãsat un vid de putere. Hideyori era doar cu patru anișori mai mare decât soția sa, Sen. La vârsta lor, acesta cãsãtorie, a fost un „joc”, un aranjament politic menit sã uneascã puternicele clanuri Toyotomi ºi Tokugawa, dar pacea pe care a asigurat-o a fost de scurtã duratã. În 1615, Ieyasu, conducãtorul unui clan rival, a intrat în rãzboi cu Hideyori, soțul prințesei Sen, cucerind fortãreața din Osaka și arzând-o pânã la temelie. Prințesa Sen a fost salvatã în timp ce cetatea a cãzut, dar Hideyori, în vârstã de 22 de ani, a ales sã se sinucidã pentru a-și pãstra onoarea. Prințesa Sen, a înțeles și acceptat alegerea fãcutã de soțul ei, dar a fost tristã și a plâns, pentru cã l-a iubit din fragedã copilãrie. Un an mai târziu, la vârsta de nouãsprezece ani, prințesa Sen s-a cãsãtorit pentru a douã oarã cu Honda Tadatoki și s-a mutat la Himeji ca sã locuiascã împreunã cu soțul ei într-una din clãdirile foarte frumoase ale castelului. Primãvara, putea privi de la ferestre cireșii înfloriți și adesea chiar se plimba printre copacii încãrcați de flori roz, inspirând mireasma lor suavã. Povestea mai spune cã prințesa a fost foarte fericitã cu soțul ei, care i-a dãruit o fiica, Katsu, și un bãiat, Kōchiyo. Dar fericirea prințesei Sen a fost scurtã, deoarece soarta a fost crudã cu feciorul ei, care s-a îmbolnãvit și a murit când avea doi ani, iar tatãl pruncului a murit și el doar câțiva ani mai târziu. Îndureratã, prințesa Sen, s-a întors în capitala Edo (acum Tokyo) și a devenit o cãlugãrițã budistã. Dar, ca o prințesã autenticã, și-a jelit soții și pruncul cu discreție, în tainele sufletului, pânã la moartea ei, la vârsta de 69 de ani. ªi-am încãlecat pe-o ºa…”
În Japonia, în noiembrie, se însereazã devreme, pe la 5 dupã-amiazã. Dupã ce am coborât treptele istoriei japoneze, am rãsfoit pagini scrise în urmã cu mai bine de 600 de ani și-am depãnat și o poveste, ne-am îndreptat sub lumina palidã a crepusculului spre gara modernã și sofisticatã din Himeji. Urma sã cãlãtorim spre Osaka, cu Sinkansen, un tren a cãrui vitezã ajunge la 400 de km pe orã, un transport de cãlãtorie imposibil de imaginat de prințesa Sen și chiar și de cei mai temerari și de temut samurai.
Douã zile mai târziu, când ploaia și soarele se jucau din nou de-a v-ați ascunselea, am cãlãtorit cu autobuzul din Kanazaua spre Matsumoto, ca sã vizitãm castelul cu același nume. În drumul nostru, am vizitat sãtucul istoric al Shirakawa-go, situat în Alpii Japonezi și aflat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, am fãcut o pauzã de douã ore în orașul tradițional Takayama, aflat la poalele muntelui Hida, pentru prânz și pentru o plimbare pe strãzile cu clãdiri vechi din lemn, pline de caracter și de o frumusețe cu patinã veche, restaurante și locuri destinate sã bei sake din cupe speciale.
Am ajuns în orașul Matsumoto înainte de cinã, dupã ce mi-am hrãnit întâi sufletul cu alternanța peisajelor. Cea mai mare parte din drum am admirat paleta toamnei cu amestecul de verde, ruginiu, galben, roºu, cãrãmiziu.
Cam la trei sferturi din drum, serpentinele au devenit mai stânse ºi foarte frecvente, pe ºoseaua care continua sã urce, ºi dintr-o datã, peisajul s-a schimbat radical, de parcã iarna îºi intrase deplin în drepturi. Albul zãpezii Alpilor japonezi te umplea de extaz cu strãlucirea lui, crengile împodobite în nea, spuneau povești care mã duceau cu gândul la copilãria petrecutã la bunici, pe dealurile și în pãdurea Dobrina, de lângã Huºi. Atmosfera din autobuz a devenit animatã, cei care moþãiserã s-au trezit la auzul exclamaþiilor de uimire și admirație sau… au fost înghiontiþi de partenerii lor sã se trezeascã,
Dar cu vreo jumãtate de orã înainte de-a ajunge la destinație, peisajul s-a schimbat din nou, confirmându-ne cã toamna se þinea încã tare pe baricade. Ghidul nostru ne-a aratat din nou pagina laminatã cu imaginea samuraiului, și noi, ca la comandã, am fredonat, cu zâmbetul de triumf elevilor care au învãþat lecþia temeinic, „Toyotomi Hideyoshi”.
Hotelul la care am fost cazați era la vreo 10 minute de mers pe jos pânã la castelul Matsumoto. Ken ne-a spus cã merita sã mergem sã vedem castelul care era luminat pânã la miezul nopții. Zis și fãcut. Dupã ce am cinat, am luat telefoanele cu noi și am pornit sã-i spunem castelului „Noapte bunã!” Și chiar cã a meritat. Castelul, cunoscut și sub numele de „Castelul Corbului” datoritã exteriorului sãu tuciuriu era înveșmântat în luminã și-și oglindea silueta maiestoasã în apa șanțului imens construit în jurul lui. Culoarea închisã de la exteriorul castelului Matsumoto se crede cã a fost aleasã ca un semn de respect al Lordului Ishikawa (sub domnia cãruia a fost finalizat castelul) pentru Hideyoshi Toyotomi, samuraiul cel mult pomenit în cãlãtoria noastrã, al cãrui castel din Osaka a avut în acel timp exteriorul de culoare închisã. Culoarea aleasã iniþial a fost pãstratã pentru motive practice ºi strategice. Vopseaua neagrã a protejat lemnul de incendii, fiind ºi mai greu de observat de potenþialii atacatori în timpul nopþii.
Ne-am plimbat prin parcul amenajat în fața șantului (de fapt un iaz, plin de koi multicolori - crapul japonez (care simbolizeazã dragostea ºi prietenia!), raþe, lebede ºi alte vieþuitoare) care era accesibil publicului la orice orã și am facut fotografii castelului.
A doua zi dimineațã, ne-am întors cu întregul grup, ca sã vizitãm castelul. Era rece, dar calm, soarele strãlucea pe cerul senin și, în depãrtare, Alpii japonezi își prezentau, cu gradoarea cu crestele luminate de albul zãpezii. Castelul, cu fundație masivã de piatrã, cu o siluetã asemãnãtoare cu a castelul Himeji, dar de dimensiuni mai reduse, își expunea zidurile întunecate cu demnitate. Lângã poarta mare de la intrare, am fost întâmpinați de doi bãrbați înalți, bine fãcuți, îmbrãcãți în costume de ninja, o invitație directã de-a pãtrunde în atmosfera castelului. De ce personaje ninja ºi nu de samurai? m-am întrebat. Dilemã rezolvatã simplu de infomațiile furnizate de Ken ºi de pliantul primit. Stãpânii castelului Matsumoto au fost serviți de ninja din familia Akutagawa începând cu anii 1600. Clanul Akutagawa a fost afiliat stilului Koga (Koka) de shinobi-no-jutsu (denumit acum ninjutsu), unul dintre cele mai faimoase stiluri din lumea ninja. Ei considerau tehnicile lor ca fiind moºtenite de la zei ºi, prin urmare, divine.
Dupã ce am intrat în curte, am observat, la o mãsuțã, cum un cuplu tânãr din grup, punea într-un caiet amprenta sigiliului castelului. Mi-au arãtat câteva pagini cu imagini de sigilii, în culori albastru, roșu, violet, dupã cum a fost culoarea din tușierã. Impresionant! Și eu, care credeam cã nu mi-a scãpat nimic! M-am gândit cã nepoților mei le-ar fi plãcut sã vadã sigilii de la castele și temple, dar am primit lecția cam târziu. Eram deja în a 12-a zi a cãlãtorie noastre.
Grãdina castelului era imensã, frumoasã, bine întreținutã și am parcurs-o pe aleile destinate turiștilor. Când ne-am apropiat de castel, am mers prin cordoane de panglici pânã la intrare.
Era ora 9 dimineațã, dar turiști cât frunzã și iarbã. Aceeasi poveste: ne-am încãlþat cu papucii de cârpã pentru turiºti ºi-am început sã urcãm scãrile. De-a lungul primului etaj au fost constuite, la intervale, rafturi (ishiotoshi) proiectate pentru pietrele care erau aruncate asupra inamicilor care încercau sã escaladeze zidurile castelului.
Fiecare etaj este prevãzut cu gãuri pentru tragerea cu arme în inamicul atacator. Gãurile dreptunghiulare lungi, numite „yazama” erau pentru tragerea cu sãgeți. Cele pãtrate, numite „teppozama”, erau pentru tragerea de muschete. Înainte de introducerea armelor de foc din Europa, numai yazama a fost folosit în construcția castelului. Dupã introducerea armelor de foc, au fost folosite ambele, în combinație. Existã 60 de yazama și 55 de teppozama. Un trãgãtor priceput, ar fi putut lovi o țintã de pânã la 300 de metri distanțã.
Acoperișul castelelor și templelor din Japonia este ondulat la margini. Castelele Himeji și castelul Matsumoto au avut ornamente și statui atașate de acoperiș, ca elemente cu puteri magice care le protejau împotriva focului. Etalate în vitrine, am putut vedea de aproape douã exemple de Shachi care sunt creaturi marine mitice, având capul unui tigru sau dragon și corpul unui pește. În caz de incendiu, se credea cã aceste creaturi scoteau prin gurã un jet de apã pentru a proteja clãdirea. Statuile Shachi erau întotdeauna în perechi, peste un metru înãlțime. Exemplarele Shaki din vitrine au împodobit acoperișurile castelului Corbului pânã la restaurarea perioadei Showa (1950-1955).
Într-o altã vitrinã, am vãzut un kabura-gegyo (placã decorativã de fronton) original, care a fost folosit pentru a împodobi un fronton sub un acoperiș kara-hafu. Scândurile de frontoane gegyo au fost inițial în formã de pește pentru a alunga focul, dar de-a lungul timpului au fost introduse diferite modele, cum ar fi piesa în formã de lalea care era expusã.
Vizita noastrã s-a încheiat cu câteva fotografii de grup și cu o orã program de voie. Am rãsfoit pliantul și am aflat cã în timpul epocii Sengoku (1467-1615), au fost fortificate castelele vechi și construite castele în tot arhipelagul japonez, rezultând aproximativ 5.000 de fortificații individuale. La ora actualã în Japonia existã mai mult de 100 de castele, dar cele mai multe sunt reconstrucții moderne. Din unele castele s-au pãstrat doar ruine. Din cauza bombardamentelor din cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, a incendiilor, a edictelor de dãrâmare a castelelor etc., doar 12 dintre castelele Japoniei sunt considerate a fi originale, printre care și castelele Himeji și Matsumoto.
În autobuz, în drumul nostru spre muntele Fuji, mã gândeam plinã de recunoștințã la oportunitatea avutã de a vizita douã dintre castelele originale dar și dintre cele mai frumoase din câte au supraviețuit în țara care a fost odatã a samurailor și a gheișelor.
Valentina Teclici
Napier, Noua Zeelandã
Martie 2024
|
Valentina Teclici 3/24/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.