La teiul Domnului Mihai
Te salut, fratele meu Mihai. Sărut mâna îți zic, dacă vrei Dă-mi o frunză din tine și-m dai Lacrima ta izvorâtă în Tei.
Te credeam mai înalt...mai frumos, Cum te știu că prin vremuri erai. Iasca îți arde tulpina de jos, Iartă-mi privirile, Doamne Mihai!
Umbra ta, umbra ta-naltă, subțire, Cu-o palmă-n iarbă, cu-o rază-n sori, Printre mirese te-nalță mire Și n-ai cu cine să îți măsori
Nici întristarea frunte înaltă Și nici privirea...gânduri adânci. Muza la tine pe umăr tresaltă Când neodihna te strigă în stânci.
Doamne...de când te-ai dus dintre noi, Multe minuni am scris în uitare; Uneori am plecat la război, Rareori am sădit câte-o floare...
Doamne-Mihai, să mă ierți c-am venit. Dulcele târg are toamnele bete. Ți-am adus un ulcior și-un colac rumenit, Poate ți-e foame, poate-ți e sete...
...Dar iată, se face târziu și te las Singur în marele cerului plai, Cel fără-ntindere, cel fără glas; Iartă-mi privirile, Doamne-Mihai!
O
RĂMÎI
să nu mă ierți fratele meu, Mihai, că astăzi n-am venit la-nmormântare. tu știi Poete, pe terestrul plai, mortua est
pe nimeni nu-l mai doare. tu ai plecat
- noi suntem încă vii. ai fost ucis noi știm cine-s bandiții ; acei vampiri cu ochii prazalii, cei necreștini corciți în coaliții. Mihai, azi n-am venit lângă mormânt. m-am dus să-mi caut codrul meu de pâine. Tu iartă-mă Mihai al nostru sfânt, o să-ți aduc o păine caldă
mâine. c-așa sunt ei românii, chiar și eu : mințim cu lumânările în mână, sperînd c-o să ne ierte Dumnezeu chiar când la greu
nu suntem împreună. dar ce mă băsmuiesc cu scuze ? vai, îți spun Poete dus în rai celest : noi suntem păcătoși pe-al lumii plai. rămîi în cerul tău
mortua est
Unirea Neamului
Venim din timp, batuți de patru vânturi Și ne-am - oprit ca daci și ca romani Pe-un colț de rai cât inima de mare, Unde trudim de două mii de ani.
Am pus Carpații piept către vântoase. Tisa și Nistrul - leagăn de pământ. Ceahlăul demn veghează către Mare Iar plaiul l-am stropit cu mirul sfânt.
...Și curse Dromihete printre Crișuri, Iar Decebal s-a dus la zei - neviu, Gelu șu Glad...Monumerut , zidiră Cetăți de mărturii, spre mai târziu.
L-am dat pe Doja, împărat gheenei, Români, ca Horea, Cloșca și Crișan. Ștefan, Mihai și Țepeș ne-nduratul, Urcat-au demni pe-al timpului noian.
Pe Cuza l-am dorit, și-am vrut Regatul. Când Eminescu spunem - rostim steag. În Voronețul nostru cântă cerul Și e Bălcescu tunet - nu pribeag.
Toți stră-străbunii noștri-au ars în torțe Pe-altarul demnității de români. Noi nu cu arma crimei, sau cu intrigi Destinului de neam i-am fost stăpâni.
Dar n-au știut, sărmani...străbunii noștri Că s-or corci-ntre noi... progenituri, Care ne vând oricând, pe-arginții Iudei, Iudeo-democrații cei sperjuri.
De-o vreme Țara-și rostuie destinul. Cei bravi transpiră, lașii trag de sfori. De prin clopotniți Domnul cerne pacea Și-o vând la negru - foștii vânzători.
Chiar printre cei departe de obârșii Se poartă hâzi, români ce-au fost frumoși. Ei duc sărutul Iudei până-n cruce Și-i iartă lumea...pe acești leproși
Că și păcatu-i din Dumnezeire, Mileniu-acesta nou ne vrea de frați, Deci să ietrăm greșiților - greșeala, C-au fost cu semn sperjur, stigmatizați.
UNIREA oameni - crucea demnității, Ne face să-i fim Țării un prinos. Români rostim, livezi vedem, în pârguri; UNIREA noastră e UN VIS FRUMOS!
Menirea Neamului
scrisul este limba mea vorbită, iar vorbirea este scrisul meu; ca o mănăstire - ocrotită de priverghiul unui Dumnezeu.
limba-i cîntec -. cântecul e limbă. ambele se contopesc în grai, graiul e un înger ce se plimbă liber - pe al Țării noastre plai.
plaiul nostru - Eden de iubire, iar iubirea-i doină și e dor. dorul - un nucleu de fericire cum nu are-n lume alt popor.
și poporul...un buchet de oameni care trec prin viața lor - plăpânzi. oameni liberi, cu care te-asameni și la nuntă...și când sunt flămânzi.
...e flămândă, încă, omenirea. limba, dorul, scrisul - sunt vecii, iar vecia noastră e menirea de A FI - a mamei-ROMÂNII!
Montreal. George Filip
Graiul romanesc
dacă-ascultați un cântec dinspre Mare, sau murmur de poeme - nins din stele, nu vă mirați: ei sunt poeții care le duc la lume-n poartă...menestrele. când Dumnezeu a plămădit Pământul s-a dus pe la românii din Carpați și le-a rostit: -vă leg cu legământul să fiți poeți de-a pururi...să cîntați! de două mii de ani cîntăm întruna și prin furtună - și sub blândul Soare. noi ne-am legat ca Soarele și Luna să răsărim prin vremuri viitoare. în limba noastră botezăm sau plîngem Limba Română ne e mamă sfântă. sub imnul românesc ades ne strângem și cu stihia ne luăm la trântă. ...se-aude peste Țară o cântare spusă de magi...și de țărani...la stână; e graiul românesc - acela care în veci de veci va fi: LIMBA ROMÂNĂ!
Montreal George Filip
George Filip ( 22 martie, în anul 1939 Tuzla - 12 Ianuarie 2024 Montreal
|
George Filip 1/13/2024 |
Contact: |
|