Tãcere
În toamnã-i sufletul hai-hui,
O frunzã dulce amãruie,
Șade în trenul poeziei
Treaptã cu treaptã ca sã suie.
Un râu de stele peste tot
Înalțã statui în copaci,
Cocarde vii puse în crengi
Sub crucea trenului, tu taci…
Cu steaua noastrã-n dinți
Destinul a fãcut așternut în inima mea,
Deschide-i ușa ușor și vei primi o stea,
Vom arde-n pojarul ei cu tente albastre
Pe câmpul ascuns în privirile noastre.
Te-oi sãruta pe-ascuns în pulbere de flori,
Vom bea cafea amarã din stele și cicori
Când primãvara va veni mai scurtã
Sub crucea Bobotezei înfiptã într-o turtã.
Mii de așteptãri ne vor culege clipa
Destinul își va pune în inimã aripa
Și va zbura cu steaua noastrã-n dinți
Cât mai profund în cerul pãrãsit de sfinți!
Sub aripi aprinse-n cruce
Sânii tãi cântã a stele,
Gura ta a albãstrele
Și frumoasã precum ești
Torni cenușã în povești,
Sã ne fie dor de munți
Pânã-om fi stejari cãrunți
Pe sub cerul de ruginã
Unde visul e luminã.
Cã în tot ce este dulce
Crește în iubire cruce
Și-n pacea-i dumnezeiascã
Știe sã ne ocroteascã,
Sã cânte sânii a stele
În rouã de micșunele
Din care sorb mierea dulce
Sub aripi aprinse-n cruce!
Aripi în statui de lut
De când, de când te-am cunoscut,
Zborul crește în statui de lut,
Visuri neîmplinite cresc în șoapte,
Te așez în pagini lungi de carte.
Sunt și voi rãmâne împietrit,
Cu veșnicii de tine sunt îndrãgostit
Și umbrele cãlcâiele-mi aprind,
De raza bucuriei sunt strivit.
Cãlãtoria finalã
Poeții închid lumina în suflet și pleacã
Într-o cãlãtorie promisã ambiguã ºi seacã.
În urmã rãmân tomuri de poezii ecou,
Între stațiile dintre stele nimic nu e nou.
Doar un înger ascuns într-o umbrã fecundã
Șterge ochii luminii terestre cu o fundã
Ochelarii nopții se poartã-n vecie
Calea neîntoarcerii citește poezie.
Pe muntele-i de cãrți rãsare negru soare
Lumina plânge în rime fãrã alinare.
Poetul a închis ceaslovul și-a plecat
În sânul cerului, la Domnu-Adevãrat.
La început de toamnã sã priviți spre cer,
O dungã de luminã ascunde un mister.
Este cãlãtoria prieteni, ambiguã și seacã,
Ce pune poezia sub a crucii teacã!
Imaginația omului pierdut pe calea cea dreaptã
Mi s-a deschis calea cea bunã și dreaptã,
Am încercat-o cu ochii deschiși și întredeschiși
De întunecate și încurcate vise
Încât m-am pierdut printre oameni liane
Topindu-mã printre ei…
Nimeni nu mi-a spus cum sunt
Și unde sunt,
Nici vântul, nici lumina, nici Domnul,
Doar propriul ecou râzând:
Ești pe calea cea bunã și dreaptã, ești singurul erou.
Visez. În întunericul morții, sunt eu?!
Blestem
Cine vinde strãinilor o palmã de pãmânt
Sã n-aibã parte de mormânt.
Cine vinde pãdurile de brazi sau stejar
Sã ardã în flãcãri și în jar.
Sã aibã ștreangul ca salbã la gât…
Acesta-i blestemul neamului sfânt
Care și-a rânduit osemintele,
Cu toate dorințele,
Din cer pe pãmânt!
Prinderea crucii în miros de tãmâie
Aripi de liliac atârnate de tavanul nopții
Șlefuiesc dinții pentru canaliile sorții.
Un dinte rãmâne rãsucit în venin,
Șarpele vieții ștranguleazã nãdejdea-n destin.
Neîmplinite rãmân zborurile-n țipete stinse,
Iubirile de doruri s-aprinse.
În pragul verdeții netezite de noi
Cresc fulgere scãldate în ploi.
Crucea din deal își face o cruce
Mare cât cerul ce-n brațe o duce.
Domnul o prinde în miros de tãmâie,
Suferința, în cristelnița nopþii, recitã poezie!
Fior
O prind în pragul înserãrii,
O pun în piept ca rugãciune.
Sirena n-a cãlcat pãmântul,
Închipuirea mea-i minune.
Cum sã meargã fãrã picioare
Într-o iubire pãmânteanã,
Unde sub stele și sub soare,
Și visul doarme, sub sprinceanã.
Te las , Sirena mea, în lumea
Ce te-a scãldat în dor strãin,
Gândește în profund genunea
Ce ne desparte în destin
Tu înotând în spuma mãrii,
Eu pe uscat sã te ador
Și cine știe-n pragul serii
Sã poarte-al visului fior?
Inima iubirii ne-aleargã din urmã
La mânãstirea ziditã în munți,
Inima vrei sã-mi asculți…
Duhovnicul slujește în stranã,
Credința e leacul pe ranã…
Inima-i tãmãduitã-n tãcere,
Mãicuțele cântã-n plãcere…
Iubirile ard în clipa târzie,
Amintirea se scaldã-n poezie…
Zâmbim când dorul ne scurmã,
Iubirea aleargã din urmã…
Am ajuns pe coama unui val
Am ajuns cu bine pe coama unui val,
Spumegã oceanul într-un rãrunchi de cal…
În ochii lui de Pegas am urcat o razã
Nechez în iubire ca o statuie treazã…
Lumea ne privește cum ardem ca un rug,
Trecând iubirea sfântã cu razele-n amurg!
În versul tãu sunt rima fericitã!...
Te-am regãsit, nebunele, în vis
Erai fierbinte, de iubiri aprins...
Cãlãreai pe-o buza de întuneric,
Dorul tãu de mine era sferic...
Se rostogolea în cosmosul banal
Cum în viațã trece-orice semnal...
Nici acum nu sunt dezmeticitã,
În versul tãu sunt rima fericitã!...
Sacralitate
În scorbura vieții unde, câlțos, universul
Se vede ca o razã profundã de speranțã
Trãiesc în fructul ce întregește versul,
Sãmânțã omeneascã nãscutã pentru viațã.
E-o cosmicã mișcare în visul meu de om,
Tu-n capãtul luminii țeși flãcãri de iubire,
Sacralitatea dulce în scorburã de pom,
Unde ascund în rouã robia-mi împlinire.
În partea cea opusã m-așteaptã vama grea,
O învelesc în frunze și-i dau un anotimp
Care s-o preschimbe într-un vârtej de stea
Pe care s-o ating la încheieturi de timp.
Îndemn
Sã uitãm de vorbe netrãite-n fapte,
Sã ne umplem viața cu miere și cu lapte,
Sã ne umplem trupul cu ramurã de stea,
Sã ardem în iubire pe puf de catifea.
Sã înfrãțim fãptura cu marea, cu munții,
Sã dãltuim gândirea în crețurile frunții,
Sã ne avem oricând iubiți ca-n poezie
Pe-o aripã de vis cu zbor în veșnicie.
Sã fim urmașii Evei dar și ai lui Adam,
Sã nu cârnim în vânturi vela nici un dram,
Sã mergem înainte cu frunțile în soare,
Sã uitãm ranchiuna chiar de ranchiuna doare.
Sã fim cinstiți cu gândul, cu faptele oricând,
Sã umblãm atenți cu cei ce-s în mormânt,
Sã fim pioși când sunã în lume-al tarii imn,
Tricolorul sfânt prin fapte sã-l sfințim.
Sã fim așa cum spune vorba din strãbuni,
Acasã și în lume vitejii, demni, români,
Sã uitãm de vorbe, sã trãim în fapte,
Sã ne umplem viața cu miere și cu lapte.
De dragul tãu
Au rãmas mujicii în opinci,
Sapa de lemn o duc în spate,
Eu de dragul tãu scriu poezii,
Te iubesc luminã de departe.
Am rãmas același de-o vecie,
Bogații toți parvin din sãrãcie,
Sãracii duc mereu țara în spate,
Pentru tine eu scriu poezie.
Lumea toata mișcã precum valul
În marea fãrã margini, fãrã zare,
Tu ești lumina mea îndepãrtatã,
Te iubesc petala mea de soare.
Viața de rãmâne-așa cum este,
Cu greutãți, puține bucurii,
Eu te sãrut pe-aripi imaginare,
De dragul tãu scriu mii de poezii.
Sub o cruce
Sub o cruce mã boteazã
Îngerul cu idealuri,
Cerul se zbate în mine
Pe partea care viseazã.
Timpul curge argintiu
Prin furtunile de fluturi,
Dragostea cu sânge scriu
Viselor cu graiul viu.
Tablou pictat
Caii popii-n ape vii
Sãgeteazã printre maluri
În tabloul ce-i pictat
În retina ta cu valuri.
Pescuiesc sirena nopții
Și-o dosesc în curcubeu
Unde stele cuibãresc
Merele și dorul meu.
Și la cumpãna fântânii
Luna lãcrimeazã mutã,
Caii popii zboarã-n jur
Speriind un pui de ciutã
El în salt, revarsã-n ochi
Doar iubirea mult visatã,
Eu am vrut sã sângerezi,
Tu mi-ai spus râzând: odatã!
Un sãrut, un strâns la piept,
Contopirea pe vecie,
E-un tablou pictat în ochi,
Ochi superbi de poezie!
Eșarfa de luminã
Muza mea-ºi trãiește clipa,
Mã cuprinde-n vraja ei,
E sensibilã, nu-i sfântã,
Azi sunt hulubașul ei.
O urmez în joc o noapte,
Dulce iubire realã,
Intrã grãbitã în pat,
Și adoarme-n visuri goalã.
Prin sãrut i-aduc viațã,
Se înroșește de emoții
Cum e mãrul plin de roade
Pe care l-ar fura hoții.
Îmi termin cu dânsa visul,
Cu frumoasa mea-n retinã,
Apoi, ca sã sar pârleazul,
Pun eșarfa de luminã!
Dragoste înfocatã
Printre umbrele vieții te strecori ușor , ușor,
Intri-n visul meu de veghe, mã frãmânți cu un fior,
Nu dispari pânã la ziuã, visul nu se mai terminã,
Te transformi în bulb de floare și-n petale de luminã.
Eu rãmân sã-mi petrec veacul la cafeaua aburindã,
Printre umbrele vieții gândul vrea sã te cuprindã,
Dar amarul negru vine când te vãd trecând pe stradã
Fericitã, parfumatã, vrei ca lumea sã te vadã.
Îți fac semn pe ocolite, jumãtatea mea e-acasã,
Cum sã împãrțim cafeaua stând tustrei la pusa masã.
Tu pricepi, intri pe poartã, te îndrepți cu pași sublimi,
O saluți, eu te invit sã te-admir fãrã heruvimi.
Aburul fierbinte urcã înspre noi cu-arome dulci,
Mã calci c-un picior sub masã, doar odatã și te duci,
Înțeleg, caut motivul de-a pleca la vânãtoare,
Mã aștepți în miezul zilei ca o floare vorbitoare.
Visul meu se împlinește rostind șoaptã dupã șoaptã,
Nu rãspundem. Jumãtatea bate cu pumnii în poartã,
S-a gândit sã îmi ia urma pe ulița întortocheatã,
Bãnuiește cã între noi dragostea este înfocatã?
Descântec
Te descânt de mine-n mine
Și la rãu dar și la bine
Pe cinci pietre de rubine,
Pe cinci vieți dulci și senine.
Te descânt pe tine-n mine,
Inimile sã se-aline,
Și smerite sã se închine
La un fagure de-albine.
Te descântã vârcolacul
Ce îl cântã pitpalacul,
Umplu cu iubire veacul,
În el se ascunde leacul.
MARIN MOSCU,
|
Marin Moscu 12/14/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.