Când planetele se aliniazã si Dumnezeu te iubeste
Încã nu mi-am revenit din acest vis în continuã desfãsurare deja de peste un an, si vreau sã-l captez în scris, pânã nu dispare brusc, asa cum a si început, tot spontan.
Începutul.
Liceul l-am fãcut la Timisoara. Pânã în clasa a 9-a inclusiv, am fãcut Liceul Eftimie Murgu, numit si Scoala medie Nr. 3, cu pedigri regal, fosta Carmen Silva. Acolo mi-a plãcut mult. Era aproape de casã, o plimbare mai vioaie de vreo 20 de minute. Exact cât timp îmi trebuia sã mã simt total trezit si gata de actiune. Dacã mã gândesc bine, principala atractie de a fi la acea scoalã era cã mã tinea cu putere în zona mea de confort. Asta însemna cã puteam sã rãmân cu relativã usurintã printre cei mai buni elevi din clasã, fãrã sã fac un efort deosebit. Pericolul acestei situatii era cã nefiind stimulat mental si intelectual la potentialul meu adevãrat, as fi putut cu usurintã sã alunec într-o relativã mediocritate, nu tocmai dezirabilã pentru un viitor profesional competitiv.
Toate astea s-au schimbat când în 1965, s-au înfiintat în România clasele speciale de fizicã. La Timisoara era doar o singurã clasã de acest fel, cu toate materiile ca la o scoalã medie obisnuitã, dar fizica si matematica se predau la nivel de universitate anul I, cu profesori universitari. Ideea era cã cei care plãnuiau sã-si continue studiile mergând la facultate ar fi ajuns mult mai bine pregãtiti, cu sanse superioare de a trece cu succes examenele de admitere. Candidatul concura cu media dintre nota finalã de la examenul de Bacalaureat si cea obtinutã la examenele de intrare la facultate. Ambele note erau influentate favorabil de pregãtirea avansatã de la clasa specialã de fizicã.
Eu eram relativ multumit cu situatia mea de la liceul obisnuit, dar tatãl meu a hotãrât sã aibã o convorbire serioasã cu mine.
Am fãcut o plimbare lungã si relaxantã împreunã, si totul a decurs ca o conversatie lejerã si prietenoasã, nu ca o “lectie” de la “babacu”. Fiule, mi-a spus, pentru binele si viitorul tãu nu te multumi cu statutul de “chior printre orbi”. Înscrie-te la clasa specialã de fizicã. O sã ai multã concurentã, dar ti se vor îmbunãtãti cunostintele, nivelul de pregãtire pentru facultate, ti se va ascuti mintea si o sã intri la facultate cu notã mai mare, mai onorabilã. Mândria si respectul pentru tine însuti vor creste, îti vei construi o carierã din care o sã trãiesti toatã viata, probabil foarte bine.
Am simtit cã tata are dreptate si în esentã, totul era spre binele meu. E adevãrat cã se va putea mândri si el, dar care fiu nu doreste ca tatãl lui sã fie mândru de el?
M-am hotãrât destul de rapid sã las ceva confort si lene de o parte. M-am înscris, am fost acceptat si am devenit unul din elevii clasei speciale de fizicã la Liceul 10 din Timisoara.
Programul dura doi ani, clasa X-a si a XI-a. Noi eram ultima generatie de liceu de 11 clase, dupã noi începea noul sistem de 12 clase de liceu. La liceul ãsta mai erau încã 4 clase paralele cu program normal. Programul nostru de fizicã si matematicã era într-adevãr special, dar mai aveam câteva lectii comune cu “nespecialii”, cred cã de educatie fizicã si unele limbi strãine.
Desi ochii mei erau concentrati pe învãtãturã, totusi le-am dat destulã libertate de privire ca sã observ cã în clasele “nespeciale” erau câteva fete foarte drãgute si speciale.
Mi-a atras atentie o anume elevã, cu numele de Pusa, dintr-o clasã a X-a paralelã, care în ochii mei se distingea prin niste calitãti foarte atractive. Avea pãr bogat, castaniu, cu usoare luciri roscate, pe care-l purta cu breton si codite, si uneori cãzând în spate, natural. Ochii ei erau foarte vii si expresivi, iar privirea ei emana inteligentã, bunãtate si inocentã. Ei erau cãprui, dar de douã nuante diferite, unul maro închis si celãlalt maro deschis. Asta îi dãdea un farmec deosebit si nicidecum nu m-am gândit la acest fapt ca la un “defect” de nastere, ci ca la o curiozitate care în cazul ei se adãuga la farmecul privirii ei.
Zâmbetul Pusei, era fermecãtor si buzele ei dezveleau niste dinti sãnãtosi, albi, foarte frumosi si perfect aliniati. Când era amuzatã, si cu mine era des, Pusa putea sã râdã si zgomotos în rafale de hohote, care erau foarte contagioase.
Avea un corp bine proportionat, suplu, cu mijlocel subtire, de staturã medie, sãnãtos, atrãgãtor, cu un piept de nota 10. Pe fata asta îti venea s-o ridici cu douã mâini, s-o îmbrãtisezi, s-o sãruti si pe obraji si pe buze, si sã-i spui ceva drãgãstos. Pusa era mai tot timpul foarte veselã, plinã de viatã si energie. Ceea ce impresiona pe multi care au cunoscut-o, era inteligenta ei deosebitã si iuteala de minte.
La scoalã, mai ales în pauza mare, ne întâlneam pe coridor, discutam si râdeam. Nici nu conta prea mult ce spuneam, cã plãcerea si emotia revederii era destul de mare si doar privindu-ne ne fãcea fericiti.
Profesorii nostrii au observat destul de repede cã aceste întâlniri de pauzã au o motivatie sentimentalã dar n-au fãcut nici o observatie, întrucât amândoi eram asa zisi “elevi buni” si nu pãrea cã performanta noastrã la învãtãturã sã fie afectatã negativ de aceastã relatie sentimentalã. Poate dimpotrivã. Oricum am devenit în scurt timp un cuplu cunoscut si simpatizat.
La un moment dat, un coleg de al nostru a organizat o petrecere la el acasã, unde am fost invitati si noi doi. Era muzicã bunã, dans, mâncare de calitate, si ne-am simtit extraordinar. Nu ne puteam lua ochii unul de la altul si simteam în timpul dansului o comunicare si transfer de energie eroticã de putere si profunzime adolescentinã. Acest eveniment social a marcat o nouã etapã a relatiei noastre care s-a consolidat dupã aceastã petrecere si eram deja îndrãgostiti unul de altul de-a binelea.
A urmat o viatã de cuplu stabil, cu plimbãri, excursii de tot felul si au început si vizite acasã. Am fost prezentati pãrintilor nostrii si pãrintii ne-au plãcut. Asta a usurat mult posibilitatea de a fi împreunã si pãrintii Pusei aveau totalã încredere în mine si în noi. Bineînteles cã ne mai întâlneam si pe furis, cã doar ca adulti nu trebuia si nu voiam sã împãrtãsim chiar totul cu pãrintii.
Apogeul libertãtii noastre de a fi împreunã s-a întâmplat când ne-am dus împreunã într-o vacantã splendidã la Mamaia, la Marea Neagrã. Am pãstrat de acolo câteva poze alb-negru de la plajã, deosebit de frumoase, mãrturii ale tineretii, prospetimii si inocentei noastre la 19 ani.
Eu îmi petreceam parte din varã pe litoralul românesc, în calitate de ghid turistic la BJT si ONT, cu specialitate de organizarea vacantelor si programelor pentru turisti cehi, slovaci, polonezi, unguri, rusi si altii, pentru cã vorbeam bine acele limbi, si altele, si aveam licentã de ghid turistic. Asta a durat pe perioada verilor de liceu si a continuat si în verile de facultate. Retrospectiv, se pare cã aceste activitãti n-au fost perfect aliniate cu planuri foarte serioase de viitor împreunã, dar la vârsta respectivã savuram tot ce aveam frumos si unic, împreunã cu Pusa.
Când a venit timpul, amândoi am intrat la Facultate si am devenit colegi la Facultatea de Electrotehnicã.
Intensitatea relatiei noastre a continuat sã fie cu totul deosebitã, ceva care-ti dã resurse si amintiri extraordinare pe o viatã întreagã. Aceastã legãturã a tinut pânã în anul II de facultate.
În vara respectivã, când m-am întors de pe litoral, relatia a luat o pauzã si tot ce a fost unic pânã atunci a fost încapsulat ermetic în inimile noastre si pus la pãstrare pe o duratã indefinitã.
Vietile noastre au continuat în paralel si separat. La un moment dat, Pusa s-a mãritat si a rãmas mãritatã timp de multi ani.
Eu am plecat câtiva ani mai târziu din România în Olanda, apoi în Franta si apoi în Canada unde sunt deja de peste 40 de ani. M-am însurat si eu în Canada si am avut si eu o cãsnicie lungã si fericitã. Sotia, o lingvistã, scriitoare si muzicianã de renume în Croatia a venit si ea în Canada la începutul rãzboiului balcanic.
Si-a continuat cu succes, cariera universitarã la Toronto, mai ales în mitologie greacã si romanã, de care era foarte pasionatã si de medicinã alternativã, pe care a studiat-o deja în Croatia si a continuat-o si în Canada. Am avut o fiicã exceptional de frumoasã si multitalentatã care a devenit profesoarã de italianã si spaniolã, iar mai târziu o avocatã de mare succes. Am fost o familie strânsã, unitã prin dragoste, culturã europeanã, cu o multime de afinitãti pentru diverse lucruri si umor solid, alimentat în permanentã de referinte comune europene si canadiene. Se râdea la noi cu mare poftã si foarte des si astfel am putut sã trecem mai usor prin multe dificultãti. Dupã ce mi s-a nãscut si nepotica, fiica fiicei mele, s-a mai adãugat încã o dimensiune de fericire în familie, cum stiu toti cei care au copii si nepoti.
În toamna lui 2021, totul s-a schimbat brusc si extrem de brutal si dureros. Au plecat din viatã atât sotia cât si fiica mea, aproape simultan. E greu de imaginat anvergura si monstruozitatea acestei tragedii de neconceput. Am rãmas instantaneu fãrã sotia si fiica mea iubitã, persoanele cele mai valoroase din viata mea.
Nepotica, dulcea mea nepoticã, cu care am petrecut împreunã cu sotia mea 3 ani din viata noastrã, de facto crescând-o si educând-o, n-a mai fost nici ea disponibilã sau vizibilã. Ginerele meu a vândut casa lor în câteva zile si s-a mutat la pãrintii lui cu fiica sa care era si nepotica mea. Si asa a rãmas pânã azi. O tin în totalã izolare de mine si încearcã sã-i steargã memoriile din trecut. Amintirile despre mama, bunica si bunicul. Oare e posibil asa ceva? Am peste 6.000 de poze si video-uri fãcute în cei 3 ani, cât am stat la copii care documenteazã o viatã de familie si socialã foarte fericitã si bogatã. Cu asta mã consolez deocamdatã.
Dupã deces si izolare, am cãzut într-o mare depresie din care nu stiam cum sã ies. M-am consultat cu multi specialisti în materie de dinamicã si psihologia doliului si a pierderii ireversibile ale celor mai dragi, si asta m-a ajutat putin. Am vorbit si cu multi avocati, care mi-au deschis ochii la diferite optiuni cum sã obtin acces la nepoticã în conditii de ostilitate totalã din partea ginerelui si a familiei lui. Suma sumarum, am înteles totusi cã trebuie sã gãsesc în mine însumi puterea si întelepciunea de a trãi mai departe, sãnãtos, stabil, activ si productiv.
Am început sã mã concentrez din nou pe odihnã bunã, alimentatie sãnãtoasã, gânduri pozitive si sport. Am fost sportiv toatã viata, înotam mult si cu regularitate si fãceam plimbãri în aer liber si naturã. M-am înscris la un centru sportiv de clasã, cu niste bazine exceptionale si mergeam la înot de 3-4 ori pe sãptãmânã. Dupã exercitii mã simteam foarte bine, energizat si temporar optimist. Totusi, când veneau serile, mã simteam destul de izolat, singur, trist si mã întrebam despre rostul vietii, în general. Fãrã rãspunsuri foarte clare. Am devenit un recidivist, uitându-mã aproape în fiecare searã la acele poze de familie cu sotia, fiica, nepotica cu emotii extraordinare si tristete nespusã.
Unii specialisti au recomandat sã nu mã mai uit asa de mult la pozele acele de familie pierdutã, minunate dar foarte rãscolitoare. Cu timpul, asta ar putea deveni mental vãtãmãtor. Am reusit sã ascult în mare parte de acest sfat.
Din necesitate, am învãtat sã gãtesc, dar am folosit si serviciile unei doamne din România, care gãtea acasã la ea pe bani. Asa cã mã descurcam binisor si mergeam sã-mi aduc multã din mâncare, gãtitã de doamna Floricica. Ea avea vreo 70 de ani si a fost inginerã textilistã în tinerete.
A trecut timpul si pot sã zic cã în ciuda a tot ce am fãcut pentru propria mea sãnãtate si bunãstare, starea mea predominantã era de adâncã tristete si lipsã de motivatie mai pentru orice, chiar si pentru scris, care a fost o mare pasiune de a mea. Totul cam mirosea a depresie.
Prin martie 2022, am primit corespondentã de e-mail din România, anuntându-mã cã Facultatea de Electrotehnicã din Timisoara, pe care am absolvit-o si eu, organizeazã un mare banchet pentru celebrarea aniversãrii de 50 de ani de la terminarea facultãtii la care am fost invitat si eu.
Dintr-o datã s-a deschis pentru mine perspectiva de a-mi schimba complet mediul depresiv în care trãiam, sã merg în orasul meu natal Timisoara, sã mã întâlnesc cu fosti colegi de facultate si prieteni, sã celebrez o aniversare rotundã si foarte semnificativã, sã mai explorez România si frumusetile ei, ceea ce eu nu am fãcut suficient când trãiam acolo. Pe lângã asta, puteam sã mai cãlãtoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot si sã fac ceva turism serios.
Totusi, aproape nemãrturisit, stiam cã poate mã voi putea vedea si cu Pusa, iubirea mea din tinerete care mi-a fost colegã si la scoalã si la facultate. Noi mai schimbam ocazional e-mail-uri mai ales de sãrbãtori si aniversãri si stiam în linii mari câte ceva despre viata fiecãruia. Oricum, eu eram într-o cãsnicie stabilã si fericitã, pe când ea era deja vãduvã de câtiva ani.
Când am primit lista de participanti, am vãzut cã si Pusa era pe listã. Asta mi-a dat o motivatie în plus, cã eram mai putin interesat sã mã vãd cu fostii mei colegi, dupã o pauzã de 50 de ani decât sã mã vãd cu Pusa.
Ea, de când a rãmas singurã ducea o viatã foarte rezervatã, cu socializare minimã. I-am scris s-o întreb dacã intentiona sã meargã la banchet, dar mi-a spus cã nu, si cã nu era de loc doritoare sã meargã acolo. A mai adãugat, cã dacã cumva eu doresc sã merg, poate ar veni si ea, altfel, nu. A devenit foarte clar cã aveam amândoi interese comune, mai ales sã ne vedem noi doi.
Am rugat-o sã se intereseze de niste hoteluri bune, chiar sã meargã sã le vadã. A fãcut-o si mi-a trimis si niste poze de la hotelul Continental, foarte bun, cu piscinã si un restaurant excelent. Am fãcut rezervãri pe o sãptãmânã si mi-am cumpãrat un bilet numai “dus”. Mã gândeam cã stau cât vreau în Europa si mã întorc când am chef.
Am sosit cu douã zile înainte de data banchetului. Pusa a apucat sã-mi scrie cã mã va astepta la aeroport, la Timisoara. Am sosit din München, unde am fãcut escalã venind din Toronto. Când am iesit din aeroport, la Timisoara, mã astepta Pusa, extrem de emotionatã, la fel ca si mine, de fapt. Ne-am îmbrãtisat strâns si am început sã ne îndreptãm spre parcare, doar la câtiva pasi, unde ne astepta limuzina cu sofer, cu care venise. A rezultat cã domnul cu limuzinã a fost soferul lui Pusa, când ea era într-o pozitie importantã la Întreprinderea de Retele Electrice. În masinã, sedeam pe bancheta din spate si ea se tot uita la mine asteptând sã-mi pun ochelarii pe nas. Dar asta nu s-a întâmplat. Apoi m-a întrebat dacã port ochelari. Care ochelari, dragã, am numai 73 de ani. A tras un zâmbet si a spus cã o prietenã de-a noastrã de la scoalã, Adi, i-a arãta niste poze unde cicã eram si eu dar cu ochelari si a încercat s-o convingã pe Pusa cã acela eram eu. Pusa nu s-a lãsat convinsã cã stia cã eu nu purtam ochelari, dar pe poza aceea anticã, alb negru, cel care purta ochelari de fapt nu eram eu. Poate Adi avea nevoie de ochelari.
Ne tineam de mânã în masinã si curând am ajuns la hotel, la Conti. Eu mi-am dus bagajele sus în camerã si am coborât curând în hol, unde mã astepta Pusa. Am invitat-o la prânz la restaurantul hotelui, care era foarte bun cu specialitãti românesti traditionale gãtite la perfectie. Bineînteles cã am început cu un aperitiv cu telemea si mãsline, urmat de o ciorbã de vãcutã, grozavã. Apoi un felul doi, cu pui fript, cartofi gratinati si salatã de rosii cu castraveti. Am vorbit relativ putin, cã eu eram obosit de drumul lung, dar ne uitam cu mult drag unul altul.
Când a venit si desertul, scânteia care s-a creat dintre noi de la sosirea mea, se transformase deja într-o flacãrã. Am mai vorbit niste banalitãti, dar fãrã atentie concentratã. Mai mult ne priveam si ne studiam, si parcã simteam în suflet cam tot ce încã nu ne spusesem. Era greu de crezut cã ne-am revãzut si aveam nevoie de ceva timp sã credem cã asta s-a întâmplat si sã putem si savura din plin. Plutea putinã nostalgie în aer, ca si cum urma sã ne despãrtim, nu sã ne reunim si sã continuãm saga noastrã dupã o jumãtate de secol.
Ciorba am înfulecat-o cu poftã si lãcomie, cã era foarte bunã si îmi era foame. În pauza de asteptare pentru felul doi, am continuat sã ne studiem si sã absorbim schimbãrile fizice petrecute în acesti 50 de ani, si rezultatul a fost uluitor.
Vocea, zâmbetul, privirea, tinuta, gesturile, parcã nu s-au schimbat de loc, iar ceea ce s-a schimbat, a devenit total transparent. Am simtit cum mi se reîncãlzea inima si sufletul si eram gata s-o accept si reîndrãgesc pe fata asta cu o nouã intensitate. Felul în care mã privea si asculta mi-a dat mari sperante cã aceastã întâlnire nu va fi doar una cu o veche prietenã din trecutul îndepãrtat.
Dupã prânz, ne-am înteles, mai ales la sugestia Pusei cã va fi bine sã mã odihnesc si sã iau o pauzã a doua zi, iar în dimineata banchetului, urma sã vinã la mine la hotel sã avem un mic dejun împreunã dupã care sã mergem sus în camerã sã ne “tragem la spitz “gata pentru banchet si sã plecãm de acolo cu un taxi, direct la banchet. Asa am si fãcut. Era sfârsitul lui mai si ziua banchetului era o zi ploioasã.
Am ajuns rapid la Facultatea de Electrotehnicã “nouã”. Când am absolvit, facultatea mai era în clãdirea fostului liceu al “Piaristilor”, exact în centrul orasului. Mai târziu, s-a mutat în locatia nouã, iar “Piaristii” au reintrat în posesia fostului lor sediu.
Nu eram familiar cu interiorul noii locatii, dar era si ea foarte centralã. Am fost întâmpinati de doi fosti colegi care au fãcut o carierã academicã de vârf si mai lucrau si acuma, la pensie, în calitate de consultanti si cercetãtori cu normã redusã. Unul din ei, Marius, a fost deosebit de bucuros sã mã vadã si extrem de prietenos. El m-a însotit la prima salã de întâlnire, în care deja sedeau câtiva colegi, care tocmai sosiserã si ei.
Când am intrat, lumea s-a sculat de pe scaune, a venit spre mine si ne-am îmbrãtisat cu cãldurã, ca prieteni vechi. Urma sã conversãm si sã ne refamiliarizãm unul cu altul. Cineva a propus sã trecem prin acest proces adresându-ne întregului grup. Cei care doreau sã se adreseze audientei amintindu-i de cine sunt ei si ce au fãcut în viatã, puteau sã vinã în fatã la catedrã, unde era si un microfon.
Eu nu am fãcut nici un fel de pregãtiri si nici n-aveam o ciornã cu însemnãri în fata mea, dar am simtit cã pot vorbi liber si mult despre lucruri interesante. Am venit în fatã si s-a fãcut tãcere destul de repede. Toti se uitau cu interes la mine si le-am spus:
Dragi colegi, sunt foarte bucuros cã am putut de data asta sã vin, sã mã revãd cu voi si sã ne amintim împreunã de anii frumosi de studentie. Vorbim despre asta mai târziu, la o cafea. Acum as vrea sã vã vorbesc despre experienta mea canadianã. Cum am ajuns acolo, din Franta, cum mi-au fost începuturile, cum mi-a progresat cariera, ce împliniri si realizãri profesionale am avut, prin ce dificultãti am trecut, cum le-am învins, cum am ajuns sã fiu respectat si apreciat, ce rol a jucat faptul cã am studiat si trãit în România, în ce întreprinderi internationale am lucrat, cum m-am pensionat pânã la urmã si câte sfaturi utile as putea da celor care au copii care deja au ajuns în Canada si vor sã-si facã acolo un rost.
Într-adevãr multi dintre fostii mei colegi au vrut la timpul sãu sã meargã în Canada, dar fie cã le-a fost teamã sau alte circumstante personale au fost adverse pentru asa o mutare si provocare majorã. Aici eram eu, un coleg care a studiat umãr la umãr cu toti cei din salã, si care ca român, a plecat în strãinãtate si a fãcut o carierã de succes. Important e cã am observat cã mã ascultau cu mare atentie si cu interes sincer. Orice vorbitor public îsi alege vizual, din audientã, unul sau mai multe repere si îsi calibreazã prezentarea în functie de expresia facialã a persoanelor de reper.
Eu am observat imediat, cã Pusa se uita la mine cu un interes foarte stimulator si mã simteam ca un profesor privit de o studentã îndrãgostitã. Atunci m-am gândit cã mi s-a ivit un prilej unic sã continui prezentarea cât mai interesant, cu informatii importante, relevante si folositoare dar sã si includ o multime de elemente foarte personale care sã mã punã într-o luminã demnã de admiratie, respect si poate si ceva invidie. Am dorit ca prezentarea mea sã fie un mare succes, fãrã sã se observe cã o fac si pentru Pusa, pe care voiam s-o impresionez cât mai mult posibil.
Acest episod a reusit din plin, si a completat multe lacune din cunostintele Pusei despre viata mea dupã ce ne-am despãrtit.
În timp, mai ales dacã nu îmbãtrânesti împreunã, farmecele si atractia fizicã se mai “modificã” si ele si e important sã-ti reînnoiesti profilul cu suplimente de realizãri personale, profesionale, experientã de viatã si întelepciune care îti pot da din nou mult farmec. Pusa se uita la mine din nou “în sus” si nu numai, pentru cã era mult mai scundã decât mine.
Dupã ce s-au terminat câteva prezentãri, urma sã luãm o pauzã si sã ne întâlnim cu câteva ore mai târziu în sala banchetului propriu-zis, unde se servea o masã gustoasã si bãuturi, se prezentau diapozitive vechi, videouri mai noi despre participanti, la care ne uitam în timp ce mâncam. Apoi era si muzicã din timpurile noastre si muzicã modernã, dupã gustul fiecãruia care era acolo si un disk-jokey care avea la îndemânã o colectie bogatã de muzicã de ascultat si de dans. Am dansat destul de mult, mai ales cu Pusa. Organizatorii au aflat foarte repede cã noi doi voiam sã fim împreunã si au si aranjat locurile la masã ca eu sã stau lângã Pusa.
S-au fãcut o multime de poze, s-au filmat videouri, am plecat de la banchet încãrcati cu amintiri exceptionale pentru restul vietii. Am si schimbat cu multi adrese si numere de telefon, cu intentia sã stãm în legãturã.
Ne-am dus înapoi la hotelul meu ca Pusa sã se schimbe din nou într-un alt rând de haine frumoase dar “post-banchet”. Apoi am coborât la bazinul de afarã lângã restaurant si ne-am asezat la o mãsutã izolatã si linistitã ca sã continuãm sã mai vorbim la o cafelutã si un pahar de vin. Evident nimeni nu mai înota iar de cinat, se cina înãuntru. Ne-am tinut de mânã, ne mai uitam la pozele fãcute cu telefoanele noastre si aveam amândoi satisfactia cã a fost un banchet foarte reusit, cã ne-am simtit extraordinar de bine si cã ce idee minunatã a fost sã venim amândoi la banchet.
Apoi, dupã un moment de tãcere si contemplare, Pusa m-a întrebat ce planuri aveam mai departe. M-am gândit putin si i-am spus cã eu am venit în România doar cu un bilet “dus”, nu si întors, si pot face ce vreau si sã stau cât vreau dar din motive de asigurare, nu pot stat mai mult de 6 luni în afara Canadei.
Mai concret, voiam sã “dau o fugã’’ în Israel la prieteni si rude si mai aveam invitatii si în Croatia, Germania, Elvetia, Franta si Olanda si voiam sã si cãlãtoresc prin România, pe care niciodatã n-am ajuns s-o cunosc ca lumea. Planul cu Israelul a cãzut relativ repede, pentru cã formalitãtile birocratice erau destul de complicate din cauza pandemiei si eu venisem în România si Europa sã mã relaxez, nu sã mã stresez. Dar n-aveam nici o grabã sã merg înapoi în Canada, cã trebuia sã-mi “ling rãnile” dupã decesul brutal al familiei mele, cât mai departe de casã, care devenise prea goalã ca sã mai fie o casã.( un cãmin)
Apoi Pusa m-a întrebat când vreau sã încep sã fac aceste cãlãtorii, si eu chiar cã nu aveam încã nici un plan concret. Rezervarea mea de hotel era pe încã o sãptãmânã, dar prelungitul nu ar fost de loc o problemã.
Atunci Pusa mi-a spus ceva care a schimbat tot cursul si durata vacantei, posibil si a vietii si m-a rãscolit complect.
Uite, zicea Pusa, poate cã nu vrei neapãrat sã continui sã stai singur la hotel, cã poate ti-ar face mai bine o companie cu cineva mai apropiat, poate un prieten foarte bun care ar fi si el confortabil în compania ta. Cineva cu care poti vorbi când ai chef si nevoie. Deci, dacã vrei, pot sã stai la mine. Apoi a tãcut ceva timp în care nici unul din noi n-a mai spus nimic, dar continua sã se uite la mine.
Am simtit cã era o propunere sincerã si serioasã din partea ei, dar nu eram pregãtit sã aud asta si am rãmas si eu amutit de aceastã surprizã. Apoi, ca sã mai câstig putin timp de gândire, am rãspuns retoric, si am întrebat-o dacã asta era o propunere serioasã si dacã s-a gândit bine la ea. Mi-a rãspuns cã nu, nu s-a gândit prea mult la ea, era destul de spontanã dar în mod clar, era si sincerã si serioasã. Caracterul foarte mãgulitor al acestei propuneri, m-a fãcut sã zâmbesc de plãcere si am rãspuns cã da, cred cã era o idee grozavã.
Pusa a spus ”Dar asta nu-i totul, dragã Ghiuri, mai sunt câteva conditii pe care trebuie sã ti le spun. Dacã accepti, nu îti dau o limitã de timp, poti sta cât vrei, o sã ai cheia ta si poti sã vii si sã pleci când vrei, sã te întâlnesti cu cine vrei, sã-ti faci programul tãu asa cum îti convine, si dacã pleci pe mai multe zile, doar sã-mi spui cã sã stiu.”
Am ascultat atent tot ce a spus Pusa si am început sã râd. Pusa era putin miratã de reactia mea si m-a întrebat de ce râd. I-am spus cã dintr-o cauzã pe care ea n-are cum s-o bãnuiasca, fiindcã nu are nici o legãturã cu ce a spus, de altfel o propunere minunatã si pe care o accept. Am râs de “cum” a spus. Mai precis mi s-a adresat cu “Ghiuri” care e pronuntia româneascã a lui Gyuri, mai neobisnuitã si mai dificilã pentru nevorbitorii de limbã maghiarã. Gyuri e numele unguresc familiar pentru Gheorghe. Apoi am întrebat-o cum ar reactiona, dacã comportamentul meu ar fi exact ca la un musafir de hotel, si ce ar zice, dacã eu de fapt as prefera sã petrec mult mai mult timp cu ea decât cu alti prieteni. Mi-a rãspuns foarte întelept cã asta nu trebuie sã stabilim acum, cã “om trãi si om vedea”.
Am mai confirmat încã odatã cã da, mã voi muta la ea. Am anuntat hotelul cã în douã zile voi face un “check-out”. Într-adevãr, în douã zile am iesit din hotel si m-am mutat la ea. Ãsta era un lucru destul de mare, cãci Pusa avea o reputatie impecabilã de doamnã foarte rezervatã si serioasã, si de când era vãduvã de 14 ani, n-a existat la ea nici un vizitator care a venit la ea cu douã valize. Ce pot sã zic, decât cã aveam si eu o reputatie impecabilã, dar era de acum jumãtate de secol, si nu s-a ivit nicio ocazie pentru “re-acreditare”.
Avea un apartament frumos, foarte curat si bine organizat dar cam o treime din suprafata pe care trãiam la mine, laToronto.
Totusi, am înteles foarte repede si foarte clar cã nu suprafata conteazã ci persoana cu care o împarti. Pusa emana atâta cãldurã si prietenie, m-am simtit imediat în largul meu. Locuinta avea un dormitor frumos cu un pat mare cu noptiere si o camerã de zi cu niste fotolii si sofa confortabile, din piele. A venit seara si la un moment dat si timpul de culcare. Pusa si-a aranjat foarte repede sofaua, cu pernã, cearceaf si pãturã si mi-a spus cã parte din ospitalitatea care mi-o oferea era sã-mi ofere mie dormitorul. I-am spus cã mã simt cam “nesimtit” sã las gazda sã doarmã pe o sofa, si “musafirul” sã se “lãfãie” în dormitor. Totusi, considerând cã a trecut jumãtate de secol de când am fost împreunã, voi respecta dorinta ei cã sã începem prin a ne simti confortabil amândoi.
A doua zi dimineata, cum ea era cam matinalã de felul ei, când m-am sculat si eu, micul dejun era deja pregãtit cu gust si totul era pe masã, în afarã de ceea trebuia fãcut si încãlzit, cum ar fi cafeluta. Ceea ce nu stiam si am aflat si asta repede e cã Pusa stia sã gãteascã foarte bine si repede si era rapidã si eficientã în tot ce fãcea. În plus, avea niste idei cam arhaice, cum cã bãrbatul n-are ce cãuta în bucãtãrie. Eu care am trãit deja de zeci de ani în paradisul feminist canadian, am învãtat cã bãrbatii sunt doar un instrument ocazional folosit pentru procreere, dar cã membrii cei mai utili si respectati în societate, sunt bineînteles femeile.
Cel putin am râs bine de asta, si de multe alte lucruri, din categoria fãcând “haz de necaz”, cã doar am crescut si eu în România.
Pe scurt, sejurul meu cu Pusa a început cu dreptul si am înteles amândoi cã lucrurile între noi au potentialul sã evolueze rapid si foarte bine. Mai era încã un lucru foarte delicat, cã eu eram relativ proaspãt în faza de recuperare psihicã si emotionalã dupã pierderea bruscã si brutalã a familie mele si Pusa avea o inteligentã emotionalã superioarã si a reusit sã mã mentinã foarte bine pe linia de plutire, mai bine decât o armatã de psihoterapeuti. Influenta ei a fost extraordinarã, dar îmi pãrea rãu s-o las sã absoarbã si problemele mele. Dar ea a rezolvat si aceastã dilemã, spunând cã oricum ea considera problemele mele ca fiind si problemele ei, asa cã dacã pot accepta, ea va continua sã-mi dea sprijin si în continuare. Acest talent al ei s-a dovedit a fi o investitie grozavã pentru ca amândoi sã ne putem apropia unul de altul mult mai repede, si asa s-a si întâmplat.
Dacã vizita mea era doar o vacantã, dinamica relatiei ar fi fost diferitã. Probabil cã ne-am fi mobilizat pentru “optimizarea” timpului spre a concentra cât mai multe activitãti turistice si de distractie într-un timp limitat. Dar timpul nostru nu era limitat si am început sã savurãm plãcerile de a face activitãti cotidiene la un tempo confortabil, fãrã grabã. Atunci, cumpãrãturile, gãtitul si chiar si curãtatul sau spãlatul de vase oferea ocazii de apropiere si comunicare intimã, cum poate avea loc doar între oameni care se bucurã si îsi savureazã reciproc compania. Mã gândeam deseori, cã atunci când eram mai tânãr si pasionat dupã ski alpin, mãsuram succesul vacantei de o sãptãmânã, bazat pe câte coborâri apucam sã fac într-o zi. Eram la lift sau gondolã printre primii si coboram printre ultimii. Mai târziu, cu o filozofie mai maturã de cum trebuie savurat ceva, fãceam mai putine coborâri si mai multe opriri de admirat natura. Adevãrul e cã la vârsta de 65-70 si genunchii mei si-au cam fãcut norma.
Am aplicat cu mare plãcere arta observatului si când eram cu Pusa, doar ca sã mã delectez de cât era de ordonatã, organizatã si disciplinatã în a mentine locuinta perfect primitoare din toate punctele de vedere. În acest proces destul de solicitant, Pusa îsi mentinea grozav sensul umorului, atât ca recipientã cât si ca producãtoare de umor. Am început din nou sã o îndrãgesc enorm si am recunoscut multe din trãsãturile de fire, caracter, comportament si gândire care mi-au cucerit inima si cu o jumãtate de secol înainte.
Au trecut multe sãptãmâni de viatã în comun si mi-am dat seama cã desi încã nu cãutam pe nimeni, soarta mi-a luat-o înainte si mi-a oferit o bijuterie de partener, om si femeie cu care în mod cert vreau sã rãmân. Validarea dorintei mele s-a întâmplat când Pusa mi-a spus explicit cã si ea doreste acelasi lucru, cu pasiune. Avea o cãldurã vibrantã si contagioasã pe aceeasi frecventã ca a mea si eram la unison, cã altfel s-ar fi anulat reciproc, în termeni stricti de fizicã.
Planurile mele de a vizita prieteni care m-au invitat în Germania, Elvetia, Franta, Israel au fost puse pe planul doi, partial si din cauza pandemiei dar mai ales din motivul cã am simtit cã vreau sã petrec cât mai mult timp cu Pusa. Prezenta ei era foarte beneficã pentru mine si în mod clar era un sentiment reciproc.
Am avut si dorinta si posibilitatea sã ne mai condimentãm viata cu niste cãlãtorii scurte care au iesit grozav toate. Eu care n-am apucat sã cunosc destul de bine România, am fost atras si de sansa de a mai cãlãtori si pe meleagurile natale. Am fost în câteva locuri cu masina lui Pusa si în câteva excursii cu autocarul, foarte bine organizate, de la Timisoara. Printre altele, am fost la Cluj, la CâmpiaTurzii si la faimoasa Salina Turda, la Dunãre si Clisura Dunãrii, cu vaporasul într-o turã splendidã, la un complex pe malul Dunãrii cu cãsute individuale pentru 2 persoane unde am stat câteva zile. Am trecut si în Serbia, tot la Dunãre sã mâncãm cea mai bunã ciorbã de peste pe care am mâncat-o.
Un fost coleg de înot, Sandu care era inginer mecanic si trãieste în Germania, a venit si el la Timisoara pentru o aniversare identicã cu a mea, si împreunã cu doi prieteni de ai lui, a organizat o excursie cu masina lor, în Apuseni. A fost o cãlãtorie memorabilã.
Am îndrãgit mult si Ungaria. Ne-am dus cu Pusa la Bekescsaba la Festivalul de Cârnati, si la Szeged, un oras nemaipomenit.
Prima noastrã iesire în strãinãtate, doar la câteva zile dupã ce m-am mutat la Pusa, a fost la Gyula, cu faimoasele bãi termale. Ajungeam cu masina acolo în mai putin de 2 ore. A fost un experiment de “hai sã ne cunoastem mai bine” pe teren neutru si a fost asa de bine cã ne-am mai dus de câteva ori si mai târziu. Acolo, la Gyula am relaxat regulile de dormit în încãperi si paturi separate si când ne-am întors la Timisoara, lucrurile s-au “revizuit” cu total confort reciproc.
Orãselul e foarte înverzit, linistit, frumos, cu restaurante si cofetãrii exceptionale, pe care le frecventam dupã o zi de baie si înot. Era ca o lunã de miere, fãrã griji ci doar cu rãsfãturi pure. Ne-am simtit foarte bine. Si uite asa, au trecut zilele si am beneficiat de o experientã dublã de mare succes. Am vãzut cum e sã trãiesti împreunã acasã în aceeasi gospodãrie si cum te potrivesti cu un partener luând o vacantã împreunã. Totusi astea sunt lucruri destul de diferite. Le-am trecut cu succes pe amândouã.
Ne-am dezmeticit din aceastã feerie dupã 5 luni. Deci am stat împreunã 5 luni. Cine ar fi crezut? Poate cã experienta cea mai semnificativã a fost cã am putut sã vorbim, conversãm, sã ne ascultãm cu atentie deosebitã si fãrã nici o distragere. Nu rude, nu interferente, nu sfaturi nesolicitate. Multe cupluri petrec timp îndelungat împreunã, dar îsi dau seama la un moment dat cã de fapt n-au ajuns sã se cunoascã mai bine. Pentru a gãsi plãcere si atractie în a-ti asculta partenerul, cel putin la fel de mult cât ne place sã fim ascultati, e nevoie de o compatibilitate solidã si noi am gãsit-o. Era ca un interviu permanent, o investitie de timp pe care e usor s-o faci dacã simti cã relatia are viitor. Timpul petrecut împreunã ne-a apropiat tot mai mult pe zi ce trecea. De mare ajutor a fost si limba comunã, cultura si educatia comunã, umor si jocuri de cuvinte bazate pe referinte si conotatii care ne veneau natural.
Dintr-o inspiratie romanticã, într-o zi am cumpãrat un lacãt mare lucios din alamã, l-am dus la gravat cu douã initiale “G” si “P” si ne-am dus cu Pusa la un parc în care ne plimbam des si care avea o pasarelã, un pod îngust pietonal peste râul Bega. Acolo am gãsit un loc perfect ca sã atasãm si încuiem lacãtul, ca simbol peren al relatiei si uniunii noastre, asa cum fac îndrãgostitii de toate vârstele. Erau acolo multe lacãte.
Cum eu nu puteam sã stau în afara Canadei mai mult de 6 luni, pentru cã riscam sã-mi pierd asigurarea de sãnãtate în Canada, a trebuit sã mã gândesc cã lunile de “miere” se apropie de sfârsit si trebuie sã-mi cumpãr bilet de avion înapoi în Canada. Pusa era si ea stresatã cã simtea la fel ca si mine cã relatia noastrã, asa cum a ajuns, nu poate sã fie întreruptã.
Atunci dupã ceva gândire, dar nu foarte multã, am luat-o pe Pusa în brate si am întrebat-o direct, pe sleau, dacã vrea sã vinã cu mine în Canada. Ea a rãmas înmãrmuritã de acest soc pozitiv si n-a rãspuns imediat. Eu am simtit cã vroia si ea foarte mult, dar nu era în firea ei sã se invite singurã. Ca s-o mai destind putin, am întrebat-o ce credea despre aceastã aberatie inumanã ca eu sã fiu în Canada si ea sã rãmânã în România? Rãspunsul ei a venit la scurt timp dupã asta si s-a manifestat prin îmbrãtisãri si sãrutãri multiple si viguroase. Aveam o cunostintã foarte prietenoasã si profesionistã, sefa unei agentii de voiaj si am pus-o pe alertã sã gãseascã un zbor confortabil, cu o singurã escalã si locuri de stat împreunã.
Fiul Pusei, un doctor tânãr si deja bine cunoscut, chirurg specialist în reconstructie plasticã dupã accidente, a fost întotdeauna foarte aproape de mama lui, si de la bun început, i-a plãcut de mine si sprijinea total relatia noastrã. Asta era foarte important pentru confortul relatiei noastre.
Pusa luase deja hotãrârea sã vinã cu mine când i-a spus fiului ce avea de gând sã facã, dar Mircea, fiul, când a auzit, s-a entuziasmat total si i-a spus: “Mamã, ce frumos, Gyuri te-a invitat sã mergi cu el în Canada? Asta e tare bine, mã bucur mult si nu cumva sã te gândesti sã nu mergi! “ Evident, Pusa nu s-a gândit sã nu meargã. De fapt, când se apropia termenul de plecare si aveam deja biletele, s-a hotãrât sã comunice noutatea la câteva prietene bune.
Reactiile au fost în general foarte pozitive, unele chiar pline de o invidie naturalã, si netoxicã. Una din prietene care a fost si ea foarte mult timp singurã, a început sã plângã de bucurie, spunându-i Pusei cã nu credea cã se mai întâmplã pe lume astfel de minuni, si cã ceea ce i s-a întâmplat ei dã sperantã femeilor trecute de prima sau chiar de a doua tinerete. Zvonurile mai sarcastice printre anumite cunostinte erau de genul: uite ce isteatã e Pusa, cã l-a prins pe “Canadian”. Oare ce farmece i-a fãcut?”
Multe din aceste persoane nu stiau cã “farmecele” au fost implantate adânc si cu multã dibãcie în sufletul si memoria mea acum 55 de ani. Similar cu o capsulã spatialã în care se pun seminte de plante si articole unice, tipice pentru civilizatia noastrã de acum, care se vor pãstra pe vecie, nealterate si reactivabile, pentru dacã si când va fi nevoie pentru civilizatiile urmãtoare.
Cam asta s-a întâmplat si cu noi, când tot ce era frumos, atrãgãtor si unic era conservat în douã capsule, una în mine si una în Pusa, care aveau potentialul sã se reuneascã simbiotic si sã se reactiveze cu pasiune. Codul de activare era transmis reciproc prin cuvinte, priviri si contact fizic, care aducea vremea înapoi, fãcea sã disparã timpul trecut si crea o continuitate pur si simplu miraculoasã.
Soarta a umplut generos perioada de timp cât am fost despãrtiti cu o cãsnicie lungã si foarte frumoasã la amândoi, care s-a terminat prin plecare finalã din lumea asta, atât a sotiei mele cât si a sotului ei. A trebuit sã adopt, pentru consolare, o vorbã folositã în credinta crestinã: “Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.
E greu sã reconciliezi o mare suferintã cauzatã de pierderea partenerului de viatã cu binecuvântarea Domnului care a permis ca pierderea sã se întâmple. Totusi, se pare cã Domnul mai avea si alte planuri, necunoscute si nebãnuite de noi. El a hotãrât sã ne ofere circumstantele si un cadou de nepretuit ca sã putem sã ne reunim si sã decidem noi ce si cum sã facem mai departe.
Asta îmi aduce aminte de o glumã despre un om foarte sãrac ce se ruga lui Dumnezeu sã-l ajute sã câstige o sumã mare de bani la loterie. Dupã ani si ani de rugãciuni, omul a avut un vis în care Domnul l-a întrebat: “Dar tu ai cumpãrat vreodatã în viata ta un bilet de loterie?’’ Cred cã biletul meu de loterie a fost biletul cu care am zburat la Timisoara si m-am dus la banchetul de aniversare, unde m-am reîntâlnit cu Pusa, care avea si ea un bilet pentru banchet.
Ne-am luat biletele pentru Canada de la agentia de voiaj si amabila de Severina, a gãsit exact ceea ce am cerut. Ziua idealã, ore de zbor optime. Eram amândoi foarte bucurosi si bine înteles putin nervosi. Totusi, pentru Pusa, Canada era foarte îndepãrtatã, necunoscutã si oarecum misterioasã. Am anuntat venirea noastrã familiei mele si le-am spus când vin dar mai ales cã nu vin singur. Reactia a fost de mare bucurie. Toatã lumea stia cine era Pusa si putin din istoria noastrã. Stiau cã am fost la Timisoara timp îndelungat, cã eram multumit si fericit si faptul cã am hotãrât s-o invit pe Pusa la mine era un semn foarte bun.
Sosirea la Toronto a fost la timp si fãrã probleme. Familia fratelui meu Andrei, ne-a fãcut si o surprizã extraordinarã, mi-au umplut frigiderul si au gãtit si cumpãrat mâncare pe cel putin 3 zile care ne astepta acasã. Locuinta era proaspãt curãtitã si pusã la punct, asa cum am aranjat cu o vecinã foarte cumsecade care avea un set de chei de la apartamentul meu.
Desi eram obositi dupã cãlãtoria lungã, totusi Pusa s-a pãstrat alertã si a admirat din taxi drumul spre casã, autostrada cu 6 benzi, masini mari si multe... Pusa a cãlãtorit mult în Europa de vest, asa cã nu era la prima ei iesire în lumea mare, totusi Toronto, începând cu aterizarea la care vedea sute de mii de lumini la case, strãzi si autostrãzi, i s-a pãrut fascinant. La fel si vederea de pe balconul meu de la etajul 12, avea o perspectivã foarte interesantã. Orientarea era spre sud, si se vedea la vreo distantã de 22 de km lacul Ontario si CN Tower, care are 554m înãltime.
Totul a început foarte bine. Bucãtãria era foarte bine echipatã, am 2 bãi complete, TV si în dormitor si camera de zi, patul în dormitorul mare era de dimensiune “King”, în care pot dormi 4 persoane, dar evident nu s-a pus problema. Condo-ul are 4 lifturi rapide. La fiecare etaj existã un “Garbage Chute” (ghenã de gunoi, un tobogan pentru aruncarea gunoiului). Garajul e subteran si încãlzit. Masina mea e mare, silentioasã si spatioasã. Cu alte cuvinte, aveam conditii excelente sã ne continuãm Odiseea în confort maxim. Pusa m-a ajutat enorm sã mai organizez bucãtãria cu dulapurile pline de borcane, cutii si ceaiuri, multe din ele expirate. La fel si mii de fotografii, documente, obiecte pe care le sorta cu mult tact, întelegând cã multe din acele lucruri aveau valoare sentimentalã pentru mine. Am si adoptat un termen excelent pentru lucruri care au fost desemnate si aprobate pentru aruncare la gunoi. Termenul era sã le dãm “vânt”, care s-a abreviat si mai mult la simplul “vânt”.
Asa cã Pusa a creat foarte mult “vânt” si ca urmare si spatiu. În acest proces destul de laborios dar delicat, ne-am apropiat si mai mult. Pusa s-a dovedit foarte rapidã, bine organizatã, creativã, cu multã initiativã de rearanjare si decorare, exact ce-mi trebuia mie în starea mea de partialã derutã si doliu. Nu numai cã Pusa a trecut prin asta când a rãmas si ea vãduvã, dar avea enorm de multã inteligentã emotionalã, bun simt si tact pe care le-a folosit în toate aceste activitãti comune.
Am reusit sã mai facem si câteva iesiri de distractie care i-au plãcut tare mult. Ne-am dus sã vedem câteva parcuri exceptional de frumoase, între care si un parc botanic imens (Prince Edward’s Gardens) în care se organizau ceremonii luxoase de nuntã în aer liber. Ne-am dus si la clubul meu de caiac pe lacul Wilcox care era atunci deja înghetat si am admirat patinatorii si plansele cu patine si pânze, ghidate cu multã dibãcie de cei care nu cãdeau de pe ele. Am condus mult si în centru si am fãcut un tur ghidat al orasului, ne-am dus la un spectacol de teatru la JCC (Jewish Community Center). Ne-am dus la câteva restaurante foarte bune cu profil etnic.
Crãciunul si Anul Nou le-am fãcut în familie si asa Pusa a cunoscut-o si pe sora mea Judit, pe fratele meu Andrei, pe sotia lui, Carmen, nepotul meu Mark (fiul surorii mele) cu prietena lui Lia (o româncã) si pe Sebastian, celãlalt nepot, fiul fratelui meu. Peste tot a fost primitã cu multã cãldurã si prietenie, nu numai pentru cã era cu mine, dar si pe merit propriu, cã toti vedeau si simteau cã ea era foarte “îndrãgibilã” si ne potriveam tare bine.
De când am sosit în Canada, Pusa era preocupatã sã-mi gãseascã un nume, o poreclã de alintare, ceva care sã aibã caracter si demnitate, potrivit cu felul în care mã vedea ea si sã fie si pe placul meu. Se afla într-un mediu natural, climatic si geografic nou, si poate si influentatã de folosirea omniprezentã a unor simboluri tipic canadiene, a inventat pânã la urmã un “Alter Ego” spectaculos, pe care l-am acceptat cu mult drag, bucurie si amuzament. Am devenit “Ursul Polar”. Ursul “meu” polar. Mare, alb, frumos, puternic si cu ochi albastri. Cu o blanã extraordinar de albã. Evident, aceastã imagine reflecta simbolic felul în care mã vedea si o spunea deseori cu un zâmbet de admiratie si dragoste. Eu am gãsit pentru ea, deja în primul episod al relatiei noastre de acum 50 de ani ceva care mi s-a pãrut perfect pentru ea. O numeam “Cãrãbus”. Cãrãbusul Brun. Pusa era mignonã, delicatã, finã, foarte drãgutã si jucãusã. Exact calitãti care faciliteazã nevoia de ocrotire si tandrete pentru orice bãrbat iubitor. La asta s-a mai adãugat faptul cã îsi folosea micile antene de “cãrãbus” ca sã mã asculte, sã fie pe receptie si în general sã-i placã mai tot ce auzea de la mine. Dupã venirea în Canada, si-a dat seama cã era si foarte transportabilã si cã se putea adãposti oriunde în “blana” mea albã, pentru protectie, dormit si jucat. Asa cã ea a rãmas un Cãrãbus, acum cãrãbusul meu.
Au trecut, zile, sãptãmâni si luni. În perfectã armonie. Aveam câteodatã si dispute, care ne-au testat adaptabilitatea reciprocã. A rezultat cã amândoi puteam sã ne oprim din vorbit si sã ascultãm complet, aproape neîntrerupt pe celãlalt. În mod clar, aceste episoade destul de rare ne-au apropiat si mai mult, în loc sã se acumuleze în sacul de negativitãti. Am învãtat cu mare surprindere cã dacã ne fortãm atentia la ascultat sincer pe celãlalt, se vor întâmpla cel putin douã lucruri. Unul, cã avem o sansã mare sã fim ascultati pânã la capãt si noi, când ne vine rândul, si în al doilea rând sã întelegem când si unde am gresit si cã si partenerul poate avea dreptate.
Poate cã cea mai valoroasã experientã din statul împreunã, atât la Timisoara cât si în Canada, a fost faptul cã rutina zilnicã de cumpãrãturi, gãtit, servit, fãcut ordine si curãtenie prin casã etc., etc., exact lucrurile de la care oamenii fug si se duc într-o vacantã, erau cele care ne-au apropiat si mai mult si ne-au ajutat sã ne cunoastem mult mai bine. Eu am trecut-o pe Pusa cu nota 10, si am înteles cã si ea a fost fericitã stând împreunã cu mine.
Bineînteles cã am apreciat si savurat si escapadele noastre “turistice”.
Din pãcate, Pusa avea o limitã de pânã la 6 luni cât putea sã stea în Canada si mai si avea si o multime de lucruri de rezolvat acasã la ea, asa cã am început sã ne pregãtim pentru plecarea ei, dupã ce au trecut 5 luni de stat împreunã aici, la Toronto.
Toate aranjamentele au mers bine si la aeroport am mai avut timp sã vorbim si sã bem o cafelutã. Pusa a ajuns cu bine la Timisoara, a asteptat-o Mircea, fiul ei model si lucrurile au reintrat în normal. Dar faptul cã eram separati, nu ni s-a mai pãrut normal; dar timpul de separare l-am folosit amândoi pentru rezolvarea unor probleme personale care cereau ca sã fim fiecare în tara lui.
Trebuie sã-mi exprim satisfactia imensã pentru faptul cã tehnologia modernã ne-a permis sã vorbim la telefon, si cu video, dacã doream (pe Whatsapp) zilnic, mai precis de douã ori pe zi.
Dacã lucrurile merg bine, cred cã voi fi din nou la Timisoara în octombrie 2023, plãnuind sã ne întoarcem la Toronto împreunã poate prin martie 2024.
În încheiere, cred cã povestea noastrã este o parafrazã a legii conservãrii energiei:
“Dragostea nu se pierde, nu se câstigã, doar se transformã”
În cazul nostru s-a transformat într-o altã dragoste, mai maturã, pretioasã ca o vioarã veche, care sper sã ne aducã fericire si la bãtrânete.
Gyuri Kun, Sept. 2023
Toronto
|
Gyuri Kun 9/20/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.