Cãutãri - Timișoara, mon amour
Pânã sã emigrez, cãlãtoria avea sens doar în mãsura în care exista un loc în care sã mã întorc, un acasã al stabilitãții, siguranței și permanenței în care sã îmi adun experiențele, încercãrile, suvenirurile; un spațiu clar al apartenenței. Orice drum era circular și ducea în final, instinctiv, la apartamentul pãrintesc din B. Orașul dintre dealuri, liniștit și fermecãtor, cel al copilãriei și al adolescenței mele. Doar cã centrul meu magnetic a fost dintotdeauna altul. Un oraș îndepãrtat, la marginea țãrii, efervescent, șarmant, pe care îl visam dupã povestirile încântãtoare ale mamei mele. Orașul în care mã nãscusem, de altfel, pãrãsindu-l însã înainte de a avea amintiri conștiente.
În micul burg ardelean, eu mã imaginam eroina descinsã dintr-o metropolã legendarã și nimic nu îmi fãcea mai mare plãcere decât sã spun unde m-am nãscut ca și cum ar fi fost un merit deosebit pentru care trebuia sã fiu pe deplin admiratã. Veneam, dupã spusele mamei, dintr-o lume cu nume halucinante: Piața Lahovari, cartierul Elisabetin, Iosefin, Bastionul Maria Theresia, Piața Traian, Maria ori 700, Palatul Brück, Bãile Neptun, Biserica Sfânta Rita, podurile de peste Bega ce purtau nume, Parcul Rozelor, Kandia și câte altele.
Târșâiam în fața oglinzii pantofii de Guban ai mamei, eleganți și indestructibili; mã vedeam în rochii de mãtase naturalã, cum era moda pe atunci, la cafea și dulceațã cu Sidonia și Greta, proprietãresele casei în care au locuit pãrinții mei și pe care mama le pomenea cu multã afecțiune. Bãtrânele șvãboaice care, în graiul lor aproape incomprehensibil la început pentru biata mea mamã, i-au explicat misterele unei bune gospodine și femei de casã și au modelat din ea una fãrã pereche. Am crescut cu deliciile iscusinței ei, dar și cu tristețea, e drept mai degrabã melancolicã, de a fi lãsat în urmã un loc în care (cred cã) a fost fericitã.
Am înțeles-o deplin când, dintr-o purã întâmplare (sau poate nu), am ajuns studentã la Timișoara. A fost dragoste la prima vedere.
Eram cu sufletul și cu ochii deschiși a uimire într-un oraș înfloritor și surâzãtor sub soarele de septembrie, într-o mare de tineri inundând Complexul studențesc și Universitatea. Orașul viselor mele depãșea imaginația de copilandrã și mã lãsam înghițitã cu lumea mea mãruntã cu tot de iureșul lui vibrant, fãrã sã știu, în ciuda entuziasmului, dacã și cât îi voi putea face fațã.
13 ani. Ai tinereții, cum fuseserã și ai mamei mele. Într-un fel cei mai frumoși ai vieții, sau mai exact cei fundamentali ai formãrii, ai aspirațiilor, încercãrilor, speranțelor, ai energiilor nelimitate de a învãța, de a lucra, de a crea, de a iubi. Nu i-aș da și nu i-aș schimba pentru nimic în lume, în ciuda eșecurilor, a deziluziilor, a înfrângerilor, a prafului și pulberii ce s-a ales din mai toate, poate pentru cã aș fi regretat mult mai mult dacã nu aș fi încercat. Nu toate iubirile se împlinesc, asta nu înseamnã cã sunt mai puțin profunde ori adevãrate. Mã gândesc cã au fost doar «not meant to be».
Dupã aproape 25 de ani ca imigrantã am desigur un alt punct de întoarcere. Iar cum cel din copilãrie nici mãcar nu mai existã, Acasã-le devine tot mai neechivoc. Mã bucurã însã cã polul magnetic e încã acolo, atrãgãtor, chiar dacã din cu totul alt motiv. Orașul în sine a devenit secundar prieteniilor din el. Nu mai am primordial curiozitatea de a vedea ce a devenit orașul în absența mea, cât ce s-a întâmplat cu oamenii mei dragi din el. Oare își lasã firele albe la vedere sau le vopsesc? Oare ne vom simți ca și cum nu ne-ar despãrți un ocean sau o grãmadã de ani? Oare sunt sãnãtoși? Oare mai avem aceleași valori, îngrijorãri, reflecții, speranțe? Oare cum mai aratã copiii lor mari? Oare mai râdem la aceleași glume? Oare mã mai prețuiesc? Oare le e la fel de dor?
33 de ani de când am stat împreunã cu prietenele mele ultima oarã pe banca din fața Cãminului 13. Acum, acolo un alt grup de studente se uitã la noi cu stupoare: șase (doar aparent nu așa de) tinere înșirate în fața intrãrii, cu zâmbetul întins pe toatã fața, pozând dezinvolte ca actrițele de cinema. În realitate, femei în toatã firea împrãștiate prin lume, cu povești demne de romane sau mãcar de telenovele, redevenite, pentru câteva zile de grație, prietenele nedespãrțite ce înfruntau pentru prima oarã lumea departe de casã. Îmi pare un vis, o iluzie cã suntem acolo în carne și oase. Ori poate suntem emoție, nostalgie, drag nesfârșit, îmbrãțișare discretã de destine.
Colindãm împreunã prin partea cunoscutã de oraș, peste urmele pașilor de atunci, reconstituind tablouri din fragmente de amintiri, pictând în ultimã instanțã unul nou, și tot ce conteazã este cã suntem o silabã, o literã mãcar din marea poveste a unui oraș fascinant care ne-a adus laolaltã (din nou) și pe care îl vom iubi pentru asta pentru totdeauna.
Lãcrãmioara Varga Oprea
Toronto
|
Lãcrãmioara Varga Oprea 9/10/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.