Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romïżœnii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivïżœ 2024
Articole Arhivïżœ 2023
Articole Arhivïżœ 2022
Articole Arhivïżœ 2021
Articole Arhivïżœ 2020
Articole Arhivïżœ 2019
Articole Arhivïżœ 2018
Articole Arhivïżœ 2017
Articole Arhivïżœ 2016
Articole Arhivïżœ 2015
Articole Arhivïżœ 2014
Articole Arhivïżœ 2013
Articole Arhivïżœ 2012
Articole Arhivïżœ 2011
Articole Arhivïżœ 2010
Articole Arhivïżœ 2009
Articole Arhivïżœ 2008
Articole Arhivïżœ 2007
Articole Arhivïżœ 2006
Articole Arhivïżœ 2005
Articole Arhivïżœ 2004
Articole Arhivïżœ 2003
Articole Arhivïżœ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Petre Tutea si reflectiile sale religioase asupra cunoasterii

▪ Esențele, constrînse de formă și legi. Istoricul, pierdut în diversitatea aparentă a lucrurilor

Se poate spune că forma coboară puritatea ideilor, care sînt modele eterne, transcendente, creații ale divinității și mijloace de lucru ale Demiurgului, la nivelul lumii sensibile, la calitatea iluzorie a spațiului empiric, neesențială. Simbolul, jocul cu simbolul, apropierea sau depărtarea de simbol îi stau la îndemînă și omului de știință, și metafizicianului, și teologului creștin. Țuțea afirmă c㠓omul de știință se deosebește prin speranță de poetul pesimist”. Dar nu amîndoi pot dispune cu aceeași libertate de categorii, fie ele antinomice sau universal-complementare? E drept că trăim sub legi, care pot fi resimțite atît de constrîngător încît Faust își încearcă salvarea în magie, ieșind din cercul lor de fier. Acolo însă se izbește de ficțiune, și aceasta îl ține în impas. Platon însă nu se salvează de la mirajul ficțiunii prin căderea în dogme, reușește acest lucru în calitate de om autonom.
Țuțea precizează că exactitatea științifică a filozofiei lui Husserl (“filozofia este o știintă exactă”) nu este posibilă, fiindcă exactitatea, spre diferență de precizie, este transcendentă în esență, conform teoriei ideilor, care reprezintă metafizica platonică a cunoașterii, întîlnirea zeului cu omul credincios avînd loc în lumea esențelor, în spațiul unui adevăr situat dincolo de natură. Opoziția eleatică dintre ființă și devenire a fost depășită numai de creștinism, și nu prin opțiune, ci prin împăcare, prin stăpînirea Absolutului. “Omul se mișcă între nevoia certitudinii ontologice a eficacității limitate a construcțiilor raționale, între dialectică și intuiția pură a realului”, afirmă exemplar Țuțea.
Între Bacon și înțeleptul Malebranche există marea diferență a neînțelegerii și înțelegerii naturii transcendente a adevărului, a intuiției platonice ruptă de lumea fenomenală. Adevărul istoric înseamnă devenire, și nu substanță eleată, și atunci Iorga “se îneac㒠efectiv în istorie, în diversitatea aparentă a lucrurilor, în care adevărul dispare. Faptele nu sînt decît pretexte ale gîndirii filozofice, ale viziunii supraistorice. Pluralitatea liniilor și simbolurilor, instabilitatea, creșterea și degradarea – toate acestea nu reclamă decît imperfecțiunea omului istoric, stăpînit de natură și de cosmos. “Marile spirite termină religios”, cum a arătat Pascal. Eternitatea definită de Goethe este “prezent pur”; a rămîne aici, în actualitatea instabilă, înseamnă a nu trăi în eternitate. Dar, deocamdată, sîntem siliți a o face, Domnule Țuțea, căci deocamdată trăim aici, pe pămînt, intuiția eternității, a stabilității pure și continue fiind doar un lux al cugetului cu valențe angelice.
Kant rămîne neplatonic prin viziunea lui atotcuprinzătoare, unitară și virtuoasă asupra naturii, dar ordinea aparține pînă la capăt transcendentului, misticii trăind în ea, iar ceilalți căutînd-o, pierzîndu-se în devenire. În absența sentimentului religios, definitoriu pentru om, avem de-a face cu regres, cu schilodirea psihică și schilodirea spirituală. Platon, văzut creștin, reprezintă o afirmare a științei realului; depășirea dialecticii și formelor limitate ale gîndirii autonome, a formelor logice limitate, utile, gratuite sau nocive ale spiritului căutător, a ambițiilor sistemice, a palidei certitudini pe care o dă grupul, și nu insul. “Gîndirea trebuie văzută bipolar: cînd oglindește Susul este vehicul al realului, cînd oglindește josul este vehicul al aparenței”, subliniază Țuțea. Din treptele aparente ale cunoșterii izvorăsc “iluziile progresului” (Sorel).
Aparentele trepte ale cunoașterii – senzații, percepții, reprezentări, concepte, judecăți, raționamente, cu rădăcinile lor empirice sau în ipotezele de lucru, nu fac decît să trezească spiritul cercetător asupra lucrurilor, dar nerelevînd natura acestora. Afirmarea religioasă a unității divine în multiplicitate dă garanția unității lumii, indiferent dacă aceasta ține de inspirație sau de intuiție. Dialogul Parmenide dovedește ireductibilitatea omului absolut cu multiplicitatea lucrurilor, a ideilor, ca esențe pure, cu mișcarea, transformarea, apariția și dispariția caracteristice existenței, ireductibilitate care nu poate fi rezolvată dialectic, relația dintre etrn și trecător aparținînd misterului, a cărui formă de înțelegere este credința, nu știința. De aici, de la contactul cu misterul, derivă și validitatea formulării apofatice, negative a Absolutului. Este adevărat că Parmenide îi recomandă lui Socrate “exercițiile logice”, dar ele nu duc la adevăr. Dogma este cea care facilitează pătrunderea în paradoxala inexistență a Unului absolut, a nemișcării eleate, în “cîmpia adevărului”.
Numai cei stinși religios sînt neliniștiți de teama neantului, ei cred în vid și în neființă. Dialectica și concepția panteistă nu rezolvă problema relației dintre Dumnezeu și lume, relația dintre nepieritor și pieritor constituind un mister. “Formele logice ale gîndirii autonome sînt punctele neînsemnate în fluviul inform al sufletului omenesc.” Realitatea divinului activ transferă realitatea asupra a tot ceea ce se întîmplă în univers. Cheia unică a tuturor dezlegărilor îi aparține, de aceea, misticului, și nu miticului, magicului și raționalului. Gîndirea științifică plăsmuiește ipoteze utile sau nu, artele “se îneac㔠în sunete sau în imagini izolate sau combinate, în funcție de simțurile ori închipuirea care le oferă sau produce, ficțiunile plăsmuite de rațiunea umană autonomă, alături de pseudolegile din natură, constituind cadrul de manifestare, în joc, luptă și suferință a copiilor imperfecte. Zeul, cu lumea lui, este dincolo, nu aici.

▪ Ideile platonice, suverane perisabilei predicații logice a lumii

Petre Țuțea consideră că idealismul, naturalismul și materialismul sînt unificate prin legarea lor de către om și natură, idealiștii căutînd adevărul, binele și frumosul în ei înșiși – roadele căutării dîndu-le iluzia de cuceritori –, naturaliștii căutînd totul în natură și în conformitatea cu așa-zisele ei legi – aceasta făcîndu-i să se creadă înțelepți –, iar materialismul reducînd omul la el însuși, nerealizînd perfecțiunea la care aspiră omul religios. Precum poziția omului kantian, care are “finalitate în el însuși”, materialismul este opus misticismului, fiind etern depărtat de Absolut. Lumea ideilor înseamnă ieșirea de sub stăpînirea conceptelor lumii sensibile, golite de Dumnezeu, cine o înțelege nu are nici cea mai mică ezitare în înțelegerea religioasă a platonismului. “Intuiția platonică a transcendenței este un mod filozofic grecesc de înțelegere a realului, a exactității, a certitudinii dogmatice și de depășire a îndoielii legate de aparenț㠖 mintea omului, acest sediu al aproximărilor, al ficțiunilor al părerilor și erorilor, atingînd precizia utilă”, afirmă Țuțea.
Construcția omului are loc înăuntrul naturii, acolo are loc formarea omului “util statului” (Stenzel), caracterul lui nu poate fi format decît plecînd de la natură, pe virtuți morale rezultate din “curgerea permanentă, cuprinzătoare a lui și a statului” (Stenzel). Modele geometrice precum linia, unghiul, triunghiul, sfera, percepute ca niște copii ale unor esențe implicate în demonstrațiile matematice, nu exprimă ideile platonice. Ideile lui Palton sînt pur și simplu, există în afara omului și naturii, impunînd participarea la ele. Ideile platonice nu pot fi formulate logic, știinta lui Platon fiind ontologică, încercarea care s-a făcut, după model aristotelic, căzînd în eșec. Platon evită inducția și deducția logică aristotelică prin legarea ideilor, ca modele primordiale, arhetipale, de lucrurile sensibile, trecătoare și imperfecte (Goblot). Prezentarea lor nu înseamnă perisabila predicație a lumii lucrurilor, progresele gîndirii nu sînt necesare, raționamentul inductiv și deductiv rămînînd instrumente metodologice utile într-o logică științifică de tip aristotelic. Stagiritul leagă forma de materie (substanță), ori acest lucru nu se potrivește cu lumea platonică, cu absolutul concret din eshatologia creștină.
Permanente rămîn în gîndirea lui Platon afirmarea transcendenței realului, sufletul nemuritor (formă a omului etern), ideile și zeii – toate dimpreună. În sens platonic esențele pot fi contemplate de spiritele pure dincolo, iar aici, trăite ca amintiri ale altei vieți – anamnesis. Întoarcerea filozofului în grotă este o acțiune de ordin ontologic, nu este determinată de vreo dialectică a inducție și deducției, a grotescului și universalului, a singularului și generalului.

▪ De la ficțiunea nietzscheană a lumii la metafizica cunoașterii. Sau, mai degrabă, invers...

Adevărul suprem este exprimat de Platon astfel: “Dumnezeu este bun, lipsit de invidie, și ceea ce a facut El a făcut cel mai bine posibil” (M. Chauvet). Nietzsche afirmă c㠓s-ar putea ca lumea să fie o ficțiune”. Toți oamenii și toate categoriile au sens, perisabil ori peren, iluzoriu ori cert, fiindcă sînt sub puterea lui Dumnezeu. Semnele aleatorii, a căror eficacitate produce iluzia adevărului, sînt rezultatul mișcării spiritului autonom între senzorial și predicativ. Ideile sînt oglindite de lucruri, dar nu sînt incluse în ele – ideile care sînt obiectul conceptelor. Imaginea obiectelor, reflectată de către simțuri, nu surprinde decît un adevăr exterior lor; imaginea nu a surprins și nu surprinde niciodată esența profundă a lucrurilor. De aceea, adevărata știință este știința ideilor, viziunea gnoseologică kantiană nu se potrivește cu spiritualismul platonic, căci numai interpretarea ontologică este adecvată naturii transcendente a ideilor. Pedagogia platonică, statul său educator sînt potențate de puterea spirituală a templelor. Pedagogicul însă, la Platon, este subordonat ontologicului (și nu invers) vieții și lumii, zeilor, sufletului nemuritor, adevărului cuprins în știința ideilor. Prezentarea ideilor, din “Republica”, ne arată natura lor transcendentă și socratismul lui Platon, faptul că Absolutul nu poate fi explicat teoretic în forma clarului cartezian: “Nu știu – se adresează Socrate lui Glaucon – dacă poți înțelege, eu exprim adevărul fără imagine și pildă. Există o știință care cercetează esența oricărui lucru, este superioră tuturor științelor practice și teoretice” (Republica, Cartea a II-a). Cea către care se îndreaptă gîndirea socratică nu este deci obiectivitatea științifică, ci “metafizica cunoașterii” – așa cum se exprima Henri Bergson. Este greșit a se suspecta, ba mai mult, a se face greșeala confundării “căutării naturi lucrurilor” a lui Socrate cu vreo interpretare logic-inductivă a realului. Și aceasta din simplul motiv al absolutizării ideilor provenite din dialoguri ca rezultate dialectice ale gîndirii umane, ca raționamente desfășurate în discuții, fapt care le-ar transforma în simple concepte care nu exprimă natura lucruilor. Filozofia, în fond, este un mod pozitivist de înțelegere a platonismului. Logicienii moderni, în genere, sînt cei care consider㠓conceptele ca expresii esențiale ale lucrurilor, deci ale unității reale a acestora, acesta fiind scopul cercetării” (Sigvart). Natura lucrurilor nu se caută cu ajutorul unei pseudoștiințe utile și vaste, căutatorul nu devine astfel posesor al adevărului, transcendent în esenț㠖, ci se primește prin inspirație sau se intuiește.
Deși platonismul nu răspunde la întrebarea filozofică dacă perfecțiunea coincide cu completitudinea sau nu, creștinismul, prin integralismul mistic, prin dogma eshatologică a învierii răspunde afirmativ. Binele suprem nu poate fi atins dialectic, prin rezultate utile statului educator și individului educat, și deși Stenzel consideră că există o conștiintă teoretică în sens științific, ca “expresie a acordului între personalitate și lumea exterioară”, privind socratic-platonic, adevărul nu este expresia celor doi termeni legați logic, interioritate și exterioritate, ci acesta reprezintă o viziune aristotelică, precursoare a concretului nominalist și, mai departe, a empirismului și pozitivismului. Gîndirea autonomă a omului și știința aferentă ei se arată a fi neputincioase în afara încercării de analiză a adevărului din părticele sectare sau sectoriale, adevărul căutat neavînd sediul în ea. Dar acest lucru un trebuie absolutizat sau blamat, căci filozofia, religia și știința trebuie să meargă mînă în mînă în lucrarea de căutare, de atingere a adevărului, științei rămînîndu-i efortul și încrederea (acestea fiind ustensilele ei), iar filozofiei și religiei, înțelepciunea, intuiția și, mai ales, credința.

▪ Divinul și sufletul, sau calea circulară spre nemurire

În Fedru, Socrate, profesorul lui Platon, afirmă lucruri excepționale. Pentru cei care au citit dialogurile platoniciene, dar și pentru cei mai puțin initiați, care nu au făcut-o, este extrem de utilă și justificată lecturarea și analiza acestora, textele stînd practic la baza gîndirii platonice. Din acest punct de vedere, Țuțea face un scurt excurs esențializat și deosebit de valoros. În cele ce urmează vom analiza succint texte filozofice de bază, fără de care gîndirea platonică, în intuiția ei transcendentă excepțională, și, ulterior, în viziunea și interpretarea creștină, nu poate fi înțeleasă la adevărata ei dimensiune. Dorința instinctivă a plăcerii și gustul reflectat al binelui sînt considerate de către Socrate cele două principii care îl conduc pe om, și al căror impuls îi determină acestuia acțiunea și natura. Amîndouă, împreună, nu sînt însă în stare a-l determina pe acesta să își dorescă a cunoaște esența lucrurilor, ci s-o ignore. Înțelepciunea nu este altceva decît înclinare spre bine, inspirată de rațiune, care pune stăpînire pe suflet, ea situîndu-se la pol opus de dorința necugetată care tinde spre plăcerea dominatoare și care poartă numele de necumpătare.
Mișcarea (manifestarea) singură a sufletului nu poate să impună, în mod necesar, decît că sufletul nu are nici început și nici sfîrșit, adică faptul că este nemuritor. Definirea sufletului fiind capacitatea unei științe divine, nu ne rămîn la îndemînă decît cele cîteva cuvinte cu care putem opera comparații, analogii. Căderea sufletului universal din statutul lui ceresc în haina solidă a timpului individual terestru, care nu îl determină deci, ci doar îl găzduiește, reprezintă una dintre caracteristicile gîndirii platonice, mult controversată și contrazisă ulterior, acerb, în cadrul filozofiei creștine medievale, începînd chiar cu formele ei incipiente. Divinul este cel care asigură circulația sufletului, în varianta lui universală, deci existențială, în sferele superioare, de asemenea slăbirea, “ofilirea” urîțeniei și răului. Absoluta forță ordonatoare supraveghează totul. Viziunea cosmogonică, mitică, trebuie înțeleasă și înterpretată corect, între zei care se mișcă în spațiul transcendenței – acest lucru fiind fertil judecății contemporane –, al absolutului esențializat, al ideilor arhetipale.
Nu îmbrăcămintea mesajului contează astăzi, ci substanța esențializată, folositoare unor demersuri analitie superioare, a conținutului. Muritorii devin nemuritori prin urcarea sufletului la cer (analogie cu viziunea și mesajul religios creștin, tributară, și ea, în bună măsură, feluritelor inserții, este impresionantă). Spațializarea și geometrizarea descriptivă a mișcării sufletelor în cadrul bolții cerești nu trebuie înțeleasă, corect, decît în înțelesul ei determinist-energetic. “Căci dacă trebuie întotdeauna a spune adevărul, sîntem totdeauna obligați, cînd vorbim despre adevăr”. Și atunci: esența fără culoare, fără formă, impalpabilă un poate fi contemplată decît prin ghidul sufletului, inteligența în jurul esenței rămînînd a fi sediul acelei științe perfecte, care cuprinde adevărul întreg. O mișcare circulară, vede Socrate prin Platon, a gîndirii zeilor, care, hrănindu-se din gîndire și din știință, fiindu-i admisă contemplarea Ființei absolute, se adapă cu Adevărul și este cufundată în extaz pînă cînd ajunge din nou în punctul de unde a plecat. O mișcare de revoluție, desigur, în care ea contemplă justiția în sine, înțelepciunea în sine, știința, dar nu știința parțială, fragmentară a lucrului și omenescului, individualizată după obiecte și muritori, ci știința nesupusă schimbării, știința care are ca unic obiect Ființa ființelor.
Conform legii Adrasteiei (nimfa care l-a hrănit pe Zeus în peșteră cu laptele caprei Amaltheea), orice suflet care a putut să urmeze sufletul divin și să contemple cu el vreo esență să fie apărat de orice rău, iar dacă elanul său nu slăbește – în eventualitatea unor alte călătorii (reîncarnare) –, el nu va cunoaște vreodată suferința. Uitarea și viciul corup sufletul, îl fac impur, îl îngreunează, sufletul cade atunci pe pămînt și nu poate însufleți corpul niciunui animal. La pol opus, sufletul care a văzut cel mai bine esențele și adevărul va locui în- și va forma un om care se va consacra înțelepciunii, frumuseții, muzelor, iubirii. Unitatea rațională impune înțelegerea generalului, aceasta plecînd, firește, de la multiplicitatea senzațiilor. Această facultate este amintire, resimțirea celor văzute de suflet în călătorile alături de sufletul divin. Pe acest drum, desconsiderarea existențelor înseamnă contemplarea existenței reale. Dar filozofii posedă gîndirea care se poate lega, pe cît posibil, de amintire, de esențele “cărora însuși Dumnezeu le datorează întreaga divinitate”. Aceste reminiscențe însuflețesc omul capabil de misterele perfecțiunii infinite, capabil de a ajunge la perfecțiune. Desigur că mulți, bîntuiți de griji, angoase și alte năclăieli, nu îl înțeleg, îl consideră nebun și chiar vor să-l vindece de nebunie. El își dă seama de tot ce se întîmplă în jurul lui și cu el. Cea mai pură dintre lumi conține întrînsa esențele perfecte, simple, pline de calm și beatitudine. Omul hărăzit, contemplîndu-le, va deveni pur, liber, detașat de propriul mormînt al corpului, de închisoarea pe care o purtăm cu noi.

▪ Neputința cunoasțerii simultane a calității și a esenței lucrurilor

Fragmentul filozofic din Scrisoarea a VII-a debutează cu o clarificare, în sensul în care Platon nu garantează siguranța sursei externe, a celor care afirmă că ar fi preluat principiile platoniene din chiar gura lui Platon. El infirmă existența vreunei așezări într-o formă ordonată, metodică, scolastică a principiilor sale, fiindcă această știinta nu se transmite prin cuvinte (facem aici o paranteză și specificăm că toate traducerile în română făcute de Țuțea și corecturile exegeților și editorilor întreprinse ulterior au fost realizate conform traducerii în franceză din ediția Saisset. Fragmentul din Fedru este în volumul Platon, Oeuvres Complete, vol. II). Platon nu își asumă această cea mai nobilă întreprindere care ar fi putut fi, dacă acest lucru ar fi fost posibil, piscul vieții lui: dezvăluirea secretelor naturii (lucrurilor). Platon consideră că numai un mic număr de inițiați și de capabili a le descoperi în ei înșiși merită să primească aceste învățături (pedagogia platoniciană). În rest, asupra celorlalți nu s-ar abate decît un dispreț injust ori o zadarnică înfumurare.
Pe de altă parte, există un motiv temeinic, care se opune oricărei tentații de a scrie asupra acestei materii. Știința se poate aplica asupra oricărui obiect în trei condiții necesare. A patra condiție este știința însăși. A cincea condiție este reprezentată de însuși țelul demersului cunoașterii, care este adevărul în sine. Aceste aspect este verificat plecînd chiar de la cele mai simple lucruri ori simboluri – figurile geometrice, care, după cum am spus anterior, reprezintă ele însele niște esențe. Cercul, bunăoară: are nume, definiție – substantive și verbe –, apoi o imagine, un desen aferent, care se trasează și se poate și șterge, distrugînd complet figura în sine. Al patrulea lucru este știința, inteligența, opinia adevărată, relativă la cerc. De cel de-al cincilea lucru, adevărul, cel mai mult se apropie inteligența, celelalte lucruri se îndepărtează de el. La fel, putem lua în discuție orice alt obiect, figură, culoare, apoi categorii, precum binele, frumosul, justul, specii de animale, acțiuni, pasiuni, obiecte naturale sau realizate de mîna omenească, modul de a fi al sufletelor.
Neputinta rațiunii omului, pierdut între efortul de a cunoaște atît calitățile lucrurilor, cît și esența lor, îl va împiedica pe acesta de la coordonarea gîndurilor sale într-un sistem nepervertibil. Chiar și cercul, în toată perfectiunea lui tangentă în fiecare punct la o linie dreaptă, conține întrînsul elemente care îl așează în poziție de contradicție cu adevărul. Asumător definiției, care deși are pretenția finității, a imuabilității, este compusă din nume și din verbe care nu sînt fixe. De aceea, cum am mai spus, căutarea atît a esenței, cît și a calității în același timp duce la contradicții evidente, plasează în spațiul omului mii de îndoieli, mii de neclarități. De obicei, omul se mulțumește cu prima imagine a lucrurilor și respinge aceste patru elemente – lucru motivat, în bună măsură, de proasta noastră educație sau de teama căderii în ridicolul interogațiilor nesfîrșite. Din naștere, sufletele locuiesc naturi vicioase și nepregătite în privința cunoașterii și moravurilor, ele însele corupte, ceea ce face ca atingerea nivelului științei să poată fi posibil abia la capăt de drum, pe un fundament al lucrurilor și spiritului bine rînduite. Fără afinitatea cu obiectul de cunoscut, inteligenta și memoria nu reprezintă nimic. De aceea, posesorii de inteligență și memorie bună, dar care nu au afintatea naturală cu justul si frumosul, și nici cei care posedă aceeași afinitate, dar sînt lipsiți de inteligență și memorie, nu vor putea pătrunde niciodată adevărul virtuții și viciului, căci esența etalează spre cunoaștere atît falsul, cît și adevărul în același timp, pătrunderea lor simultană fiind dificilă, necesitînd multă muncă și mult timp. După raportarea lucrurilor unele la altele, după percepții, senzații, discuții, după invidii, întrebări și răspunsuri, abia atunci lumina înțelepciunii luminează obiectele și ne permite să ajungem pînă la limita puterii umane.




▪ Empirism, nominalism, inducție, deducție – sau dialectica din afara adevărului

În Fedru,lungimea citatelor este motivată de diversitatea punctelor de vedere privind purul real – ideea de esenț㠖, ceea ce arată imperfecțiunea limbajului uman, mai ales în forma predicației. Socrate prezintă doctrina esențelor nesigur, acestea fiind “simple, fără formă și culoare”, deși “strălucesc ca viziuni în jurul celei mai pure lumini”. Destinul și zeul purtător de lumină, pedepsitor al omului răspunzător pentru faptele sale, adică trăitor în libertatea “imperiului necesității”, stăpînesc ordinea etico-religioasă. Imaginile sînt forme iluzorii ale lumii aparente, nepotrivite cu esențele platonice, forma devenind reală la Aristotel și apoi la creștini. Generalul, ca rezultat al reamintirii și nu al abstractizării, pleacă aparent de la senzații, în cadrul lui nefiind vorba de logică a faptelor, de inducție propriu-zisă, generalizarea nefiind calea spre esențe. Mozaicul empiric util și orientator, un duce la unități reale, ci formale, nesigure: empirism, nominalism, inducție, deducție – toate aparțin dialecticii legate de filozofie și concret, deschisă și limitată, situată în afara adevărului, acesta existînd în “imperiul esențelor”.Ceea ce ne stă la dispoziție este o lume dedusă din logica realului, situată deasupra puterii rațiunii umane, cu ipotezele și sintezele ei ospitaliere. Esențele nu țin de natura subiectului cunoscător, de aceea, limbajul socratic, greșit interpretat drept “ineism” (“ineism socratic”), merită corecta interpretare de amestec de metempsihoză, anamnesis, abstractizare ca expresie a gîndirii active, observație sau funcție trezitoare a simțurilor. Corpul – mormîntul înțeleptului inspirat, aflat pe poziție dialectică conflictuală cu mulțimea care îl consideră nebun –, această rămășiță orfică, depășită de integralismul creștin. Prostia și ignoranța sînt, de fapt, sub imperiul destinului, al necesității – spațiu în care răspunderea nu poate funcționa, de aceeea, viziunea socratică se pare că greșește acuzîndu-l pe prost și pe ignorant că sînt vinovați pentru neștiința lor.

“Spiritul căutător al omului împins de nevoi se întîlnește cu cel contemplativ, cel din urmă fiind setos de adevăr, de știința esențelor oferită de inspirație, reamintirea fiind un dar ceresc. În jocul vieții și al morții, existența și nonexistența nu pot fi legate dialectic – în sens hegelian -, ci mistic, unitățile fiind simple și transcendente”.
Petre Țuțea





Dragoș Niculescu    4/15/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian