Aforismele lui Talleyrand și o scurtă privire în istorie
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (1754-1838, născut și mort la Paris), pe scurt, Talleyrand a fost unul dintre cei mai mari (și longevivi) politicieni ai Franței din toată istoria sa bogată în mari oameni de stat : Ludovic al XIV-lea, Richelieu, Napoleon I, Charles de Gaulle etc. De-a lungul a opt ani, Talleyrand a fost al doilea om al imperiului napoleonian și, de departe, principalul său diplomat. Fusese deja o mare figură în două regimuri anterioare, l-a sprijinit pe Napoleon în ascensiunea sa și tot el a fost cel care l-a scos din istorie. Despre Talleyrand s-au scris sute de cărți. Omul rămâne un subiect aparte în toate studiile de politologie, administrație și, mai ales, diplomație. Vorbele lui de spirit despre secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, femei, Napoleon, conversație, revoluție, morală, guvernare etc. au făcut deliciul contemporanilor și continuă să încânte și astăzi prin luciditate, realism, inteligență, umor, paradox și pur cinism uneori. Talleyrand e și azi un fel de tată sau bunic al diplomaților de pretutindeni.
Am mai tradus câteva aforisme ale lui Talleyrand despre America de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, unde a fost refugiat (1794-1796). Dar opera sa de spirit, orală (colportată) și scrisă, este imensă. Iată acele aforisme :
Nu-mi mai vorbiți despre o țară (SUA n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.
Față de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă și să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America crește în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală și va veni un moment în care, având cu Europa comunicații mai ușoare grație unor noi descoperiri, ea va dori să-și spună cuvântul în treburile noastre și să se amestece în ele.
Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva.
Statele Americii fac o țară în care, dacă există 32 de religii, găsești doar un singur fel de mâncare, și acela prost (Talleyrand en verve mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).
Francezii au avut mari regi, împărați, comandanți de oști : Clovis I (domnie 481-511), care cucerește cea mai mare parte a Galiei și se convertește la creștinism ; Carol cel Mare (Charlemagne domnie 768-814), fiu al lui Pepin cel Scurt, mărește considerabil regatul francilor și este încoronat de Papa Leon al III-lea la Roma, la 25 decembrie 800, împărat al Occidentului ; Ludovic al IX-lea, zis Ludovic cel Sfânt (Saint Louis domnie 1226-1270), canonizat în 1297 ; Francisc I, părintele și restauratorul literelor (domnie 1515-1547), îi aduce în Franța pe Andrea del Sarto, Benvenuto Cellini și Leonardo da Vinci, pe care-l numește tatăl meu, și este considerat regele emblematic al Renașterii franceze ; Henric al IV-lea (domnie 1589-1610), primul rege al Franței din casa capețiană de Bourbon, pune capăt Războaielor Religioase de 30 de ani prin Edictul de Pacificare de la Nantes, care autorizează cultul protestant ; Ludovic al XIV-lea (Regele Soare, domnie 1643-1715) ridică Franța la rangul de mare putere ; Napoleon I (primul împărat al francezilor, domnie 1804-1814, după ce fusese prim consul 1799-1804, Micul caporal, Marele general) ; Napoleon III (președinte și împărat 1848-1870 primul președinte al Republicii ales prin vot universal masculin și ultimul împărat al francezilor 1852-1970) ; Charles de Gaulle (Salvatorul Franței în timpul celui de-al doilea război mondial) conduce Franța între 1944 și 1946, între 1985 și 1959, și este președinte între 1959 și 1969 ultimul mare om de stat francez. În secolul XX, Franța i-a mai avut pe Georges Clemenceau, Léon Blum, François Mitterrand și Philippe Séguin.
Francezii au avut și mari prim-miniștri, miniștri de Finanțe, mari diplomați. Talleyrand, de mai multe ori prim-ministru și ministru de Externe, este, alături de Richelieu, Mazarin sau Colbert, unul dintre cei mai mari și mai cunoscuți. Cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis de Richelieu, 1585-1642) a fost principalul ministru (nu se inventase încă titulatura de prim-ministru) al regelui Ludovic al XIII-lea între 1624 și 1642 și este considerat fondatorul statului francez modern. Cardinalul Richelieu a fost urmat direct de cardinalul Mazarin (Jules Raymond Mazarin Giulio Raimondo Mazzarino 1602-1661), care a fost principalul ministru (1643-1651) al Anei de Austria, mama și regenta regelui Ludovic al XIV-lea și, în continuare, până la moartea sa, principalul ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), secretar de stat al Casei Regale, controlor general de Finanțe și al treilea ministru principal al lui Ludovic al XIV-lea între 1661 și 1683, a fost creatorul intervenționismului și al mercantilismului în politica economică a statului, transformând Franța într-o mare putere politică, economică și militară.
Dar să revenim la opera aforistică a lui Talleyrand din care cităm în continuare :
Există trei feluri de a ști : a ști propriu-zis, a ști să trăiești și a ști să faci. Ultimele două te dispensează, în general, de primul.
Cuvintele Republică, Libertate, Egalitate, Fraternitate erau scrise pe toate zidurile, dar lucrurile pe care le exprimă ele nu erau nicăieri.
Toată tinerețea mea a fost orientată către o profesiune (clericală n.n.) pentru care nu aveam nici o chemare.
L-am iubit pe Napoleon. M-am atașat chiar de persoana lui, în ciuda defectelor pe care le avea. La început, m-am apropiat de el grație acelei atracții irezistibile pe care o exercită orice adevărat geniu. Faptele lui bune au născut în mine o sinceră recunoștință. De ce m-aș teme s-o spun ? M-am bucurat de gloria lui și de reflexele pe care le aruncă ea asupra celor care îl ajutau în nobila sa minsiune. Pot și să mărturisesc că l-am slujit cu devotament și, atât cât a depins de mine, cu un devotament luminat. Pe vremea în care putea să audă adevărul, i-l spuneam cu toată loialitatea mea. I l-am spus și mai târziu, atunci când trebuia să te folosești de menajamente pentru a-l face să-i parvină. Dizgrația pe care mi-a cauzat-o franchețea justifică, în fața conștiinței mele, faptul că m-am despărțit de politica lui mai întâi și apoi de persoana lui, atunci când ajunsese în punctul în care punea în pericol destinul patriei mele.
O spun și o repet cu fruntea sus : n-a existat niciodată vreun conspirator primejdios împotriva lui (Napoleon n.n.) altul decât el însuși. Cu toate astea, a făcut să se exercite asupra mea cea mai odioasă supraveghere în ultimii ani ai domniei sale. Aproape că aș putea aduce această supraveghere ca probă a imposibilității în care m-aș fi găsit de a conspira chiar dacă mi-aș fi dorit s-o fac.
Sunt întotdeauna vorbit ori prea de bine, ori prea de rău : mă bucur de onoarea exagerării.
N-am conspirat în viață decât în epocile în care aveam complice majoritatea Franței și în care încercam, dimpreună cu ea, să-mi salvez patria.
Am ieșit din treburile statului numai atunci când ele nu mai existau.
O bibliotecă bună e de ajutor la toate stările sufletești.
Fericirea unui bărbat îndrăgostit e extremă pentru că se bazează pe o realitate aflată în domeniul imaginației.
Am în mine ceva inexplicabil care poartă ghinion guvernelor care mă neglijează.
O monarhie trebuie să fie guvernată cu democrați, iar o republică, cu aristocrați.
Oamenii merituoși au adesea nenorocul de a nu găsi ocazia de a se face cunoscuți. Dar proștii sunt mult mai nefericiți, căci ocazia nu le lipsește niciodată.
Mijlocul cel mai onest de a-ți repara greșelile este să ai curajul de a le recunoaște.
Fără libertatea presei nu există regim reprezentativ.
Financiarii nu-și fac bine afacerile decât atunci când statul le face prost pe ale lui.
E mai rău decât o crimă, e o greșeală. (În legătură cu asasinarea ducelui dEnghien)
Politicii îi va fi foarte greu să devină o știință.
Domnilor, sunt poate singurul care nu cere nimic. Un mare respect, iată tot ce vreau eu pentru Franța. Ea e destul de puternică prin resursele ei, prin întinderea ei, prin numărul și mintea locuitorilor ei, prin provinciile ei care se continuă, prin administrația ei unitară, prin mijloacele de apărare cu care natura și meșteșugul i-au garantat frontierele. Eu nu vreau nimic, vă repet. Și vă aduc imens. (Cuvântul de deschidere la Congresul de la Viena din 1815)(op. cit.)
Cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, România a fost francofonă și francofilă. Marea dinastie românească a Brătienilor și prietenul ei, celebrul Eugeniu Carada, au avut neîntrerupt sprijinul Franței. În a doua jumătate a secolului XX am fost vrând-nevrând aliații sovieticilor. Astăzi, românii au devenit anglofoni și americanofili, și nu jură decât pe economia germană. Conviețuirea cu Imperiul Otoman ne-a învățat să fim mereu cu cei mai puternici. Tabloul politic planetar e în așteptarea unui mare cutremur, cu războaie și catastrofe de tot felul. Pe cine se vor sprijini mâine oamenii politici români și România ?
Petru Romoșan
|
Petru Romoșan 1/1/2022 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.