Dialog la Antipozi cu doamna Valentina Teclici
George ROCA: Citindu-vă o fisă de autor am realizat că în curând, pe 21 ianuarie 2022, veti împlini frumoasa vârstă de 70 de ani. Aveti foarte multe realizări pe plan literar si social, fapt care m-a determinat să vă cer acest inteviu. Vă multumesc pentru accept! Cum vă puteti descrie până în prezent? Mă refer la sănătate, putere de muncă, relatii cu oamenii, în special cu cei de acasă, din România...
Valentina TECLICI: În privinta sănătătii, as putea să mă compar cu un acrobat mergând pe o sârmă la mare înăltime. O continuă concentrare si atentie să-mi mentin echilibrul. Partea bună este că, desi am avut ezitari, si chiar unele temeri puternice, am reusit să rămân acolo, sus. Este drept, că în ultimii ani am renuntat total la zahărul procesat, la carne, cu exceptia pestelui pe care-l mănânc foarte rar, beau cafea din când în când. Consum în schimb multe fructe si legume crude. Ce mai, dietă de iepure. Fac plimbări lungi pe dealurile din zona mea, gimnastică pentru încheieturi si spate, exercitii de meditatie, invit în mintea si sufletul meu pozitivitatea. Ei, puterea de muncă este cu suisuri si coborâsuri, dar mult mai echilibrată decât în tinerete, când cea mai mare parte era directionată către munca intelectuală. Îmi place să grădinăresc, să învăt lucruri noi, cum ar fi cântatul la pian si pictatul. Relatiile cu prietenii sunt armonioase, pentru că m-am înconjurat de oameni de calitate, cu crezuri si preocupări similare. Relatiile de familie sunt sănătoase, simtim tot timpul dragostea, respectul si ajutorul pe care ni-l acordăm când avem nevoie.
George ROCA: Tara dumneavoastră de adoptie este Noua Zeelandă. Ce v-a determinat să faceti un salt atât de mare până la Antipozi? Unde sunteti stabilită?
Valentina TECLICI: Sincer, dorinta de a trăi mai bine, într-un mediu mai putin poluat în toate sensurile. Iubesc tara mea nativă pentru că acolo îmi sunt rădăcinile si pentru că m-a înzestrat cu valori si abilităti pe care le-am folosit acolo câteva decenii bune, dar si în NZ în ultimii 19 ani de când am emigrat. Am locuit în Wellington timp de 9 ani, dar din ianuarie 2011, Robert, sotul meu si pisicile noastre, Lucky (din păcate a murit în noiembrie anul trecut) si Shadow, am decis să ne mutăm în Napier, Capitala Art Deco, la doar 3-4 ore de sofat până la Wellington. În Napier, clima este mult mai bună decât în capitala NZ, la fel ca si stilul de viată, totul este mai proaspăt si mai ieftin datorită fermelor de tot felul din împrejurimi, distantele mai rapid de parcurs.
George ROCA: Să ne reîntoarcem la matcă. Din ce parte a României proveniti? Unde ati făcut primii pasi la scoală, dar mai apoi cursurile liceale, si cele universitare?
Valentina TECLICI: Provin din Moldova lui Stefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir, a lui Eminescu, a lui Ioan Creangă... M-am născut în satul Brădicesti, comuna Dolhesti din judetul Iasi. Tatăl meu, Valentin, învătător calificat, era directorul scolii din acea comună, iar mama mea, Sofia, contabilă. Tatăl meu era pasionat mai mult de radiofonie decât de pedagogie, asa că a renuntat la cariera didactică si s-a calificat ca depanator de aparate de radio si televizoare. Părintii mei s-au mutat la Bicaz, unde au stat vreo 2 ani, apoi s-au stabilit în Husi, unde au rămas până la sfârsitul vietii. Asa că, tot ce este legat de educatie, de la grădinită, până la sfârsitul liceului, s-a petrecut în acel târgusor de provincie cu iz patriarhal, de unde am amintiri foarte frumoase despre străzile cu tei si castani, despre colegi, profesori, oameni de cultură (Mihai Cărăusu, Hera Steinberg, Ion Al Anghelus, Emil Pascal, Avram Tudose...) cât si prietenii care au devenit foarte trainice de-a lungul anilor, cum ar fi cea începută cu Ana Anton încă de la grădinită. Am urmat Facultatea de Istorie si Filosofie, sectia Filosofie, fără frecventă, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si am beneficiat de cursurile scrise ale unor renumiti profesori, cum ar fi Ernest Stere, Vasile Pavelcu, Stela Teodorescu, Titus Raveica, Petru Ioan, Adrian Neculau, Radu Negru, Tudor Ghideanu, cursuri pe care, ca un adevărat soarece de bibliotecă, le-am rontait până la ultima literă. Si, cum nimic nu este întâmplător în acestă lume si viată, de la începutul facultătii datează si prietenia mea cu scriitoarea Vasilica Grigoras.
George ROCA: După terminarea facultătii ati intrat în învătământ! Unde si ce ati predat?
Valentina TECLICI: Pentru că am făcut facultatea la fără frecventă, am lucrat chiar de la terminarea liceului, întâi ca educatoare, apoi profesor suplinitor. Ca să fac o selectie, am lucrat doi ani în Husi la Grădinita nr 3, chiar cea pe care o frecventasem în copilărie. Spre surprinderea mea, materialele folosite erau putine si aceleasi pe care le învătasem în urmă cu 15 ani, asa că am început să scriu poezii si scenete, care au fost folosite multi ani în mai multe grădinite din Husi. În aceeasi perioadă am scris piesa de teatru „Setea de alb”, regizată de Emil Pascal, directorul Casei de Cultură din Husi, jucată de două ori de un grup de medici stomatologi si tehnicieni dentari din urbea dintre vii. Am predat limba română în satul Pâhnesti, unde locuiau bunicii din partea tatălui meu si aveam unchi, mătusi, verisori, vreo trei dintre ei, devenind elevii mei. Am amintiri speciale, legate de un grup vocal pe care l-am initiat si coordonat, format din 12 eleve, cu care am participat si la câteva competitii, cât si despre piesa lui Vasile Alecsandri „Piatra din casă” pe care am regizat-o si care a fost jucată de câteva ori de un grup de elevi pe scena Căminului cultural, folosind pentru „actori” costume de epocă împrumutate de la Casa de Cultură din Husi. Am predat franceza în satul Cuca din judetul Galati. După ce am absolvit facultatea, am predat istorie la Liceul de muzică din Galati si stiinte sociale la Liceul de Constructii din Galati, unde am fost colegă cu Petru Iamandi, profesor de engleză, devenit mai târziu si un renumit traducător. În perioada comunistă, primeai repartitie în învătământ doar dacă absolveai o facultate la zi. Nu mi-a plăcut instabilitatea pe care o trăiam înainte de începutul fiecărui an scolar si am fost inspirată si norocoasă să găsesc un post de bibliotecar la Biblioteca UJCM Galati, unde se cereau studii superioare. Am lucrat acolo timp de zece ani si satisfactiile profesionale au fost pe măsura entuziasmului si dragostei mele pentru carte, scriitori si cititori.
George ROCA: De la profesorat, la bibliotecară, apoi redactor la o editură din Galati... Cum a fost posibil!? Care a fost motivatia acestor schimbări?
Valentina TECLICI: Prin intermediul cuvântului scris si publicat. În deceniul cât am lucrat ca bibliotecară am reusit să public la Editura „Ion Creangă”, două cărti de poezii (una binecuvântată cu un premiu national), o carte de povestiri, să iau mai multe premii si mentiuni pentru poezie, să am piese de teatru, povestiri si poezii publicate în antologii, să scriu dramatizări, unele în colaborare cu Vlad Vasiliu si Violeta Ionescu, să organizez actiuni cu scriitori si cititori la sediul bibliotecii sau în diferite sectii de lucru, să fiu parte activă din viata culturală a orasului Galati. Când am primit oferta să fiu redactor de carte la Editura „Porto-Franco”, n-am ezitat nici o clipă. Asta se întâmpla imediat după Revolutie si a fost parte din provocările si trasformările de atunci. La editura galăteană experienta mea s-a îmbogătit si cu munca de redactare a revistei pentru copii „Liliput” cât si cu cea de ziarist la cotidianul „Actiunea”.
George ROCA: De la Galati ati făcut în 1993 saltul spre Bucuresti. Ati lucrat la săptămânalul „Expres” si la revista „Femeia”. Care a fost rolul pe care l-ati avut la aceste două bine-cunoscute publicatii. Ati mai colaborat si cu alte reviste? Descrieti vă rog!
Valentina TECLICI: La revistele amintite am fost redactor si am scris în special articole cu caracter economic, cultural si social, dar am făcut si anchete sociale, am luat si multe interviuri. Am colaborat la revistele „Azi”, „Capitalul”, „Tinerama”, „Republica”...
George ROCA: În capitală, v-ati luat si un doctorat în Sociologie!? Care a fost motivatia acestui pas? Ce a urmat după aceea?
Valentina TECLICI: Am luat decizia de a face un doctorat, într-un moment de cumpănă. Săptămânalul „Expres” care era o revistă de opozitie, a dat faliment, cauza fiind, asa cum am fost informati, o actiune de sabotaj făcută prin cei de la difuzare. În acele momente, am decis să mă opresc si să gândesc ce doresc si e mai bine să fac pe plan profesional. Aveam 42 de ani. Munca de ziarist este extrem de intensă, trebuie să fii tot timpul alert, cu mintea si urechile deschise, să-ti creezi o retea bogată de persoane cu diferite functii si roluri ca să poti supravietui, să scrii bine, să fii apreciat. Nu stiu de unde am avut atât de multă energie fizică si putere mentală, dar pe lângă gazetărie, am făcut si muncă de voluntariat la trei organizatii non-guvernamentale, cărora mai târziu le-am coordonat proiecte. Asa am intrat în intimitatea copiilor străzii, un fenomen care a explodat după 1990. Am considerat acel moment de cumpănă o „binecuvântare deghizată” si am decis să încep călătoria unei cariere profesionale noi. În 1995 am participat la examenul de selectie pentru tezele de doctorat cu o temă despre copiii străzii. Am fost admisă, coordonatorul lucrării mele a fost academicianul Cătălin Zamfir. Tot în 1995 am aplicat pentru o bursă SOROS, care a fost aprobată pentru o perioadă de 2 ani si care mi-a permis să fac o cercetare comparativă pe problema copiilor străzii în România, Cehia, Germania si Franta. La sfârsitul cercetării, în 1998, am publicat cartea „Vina de a fi copil al străzii”, la editura „Oscar Print” din Bucuresti, unde am lucrat initial ca redactor, apoi ca redactor sef până la plecarea mea în Noua Zeelandă, si de unde mi-am câstigat o prietenă pe viată, pe Angelica Moldovan, directorul de atunci si de acum al editurii.
George ROCA: Ce alte proiecte ati coordonat în această privintă?
Valentina TECLICI: Amintesc proiectul „Realitatea fără spectacol” derulat de Casa Deschisă (1998-1999), care a avut ca scop principal informarea opiniei publice, a persoanelor cu rol de decizie în protectia copilui, a mass-media că nici un copil nu-si alege destinul de copil al străzii de bună voie, ci este o victimă a unor politici gresite si a unor deficiente familiale si sociale. În cadrul proiectului am organizat si conferinta natională „Copiii străzii – prezent si perspective”, în Bucuresti, noiembrie 1998, la care au participat peste 60 de persoane, reprezentanti ai ONG-urilor din tară, ai institutiilor guvernamentale, ai unor institutii de protectie a copilului si ziaristi. Un alt proiect în care m-am implicat si care mi-a influentat cumva activitatea profesională din Noua Zeelandă, a fost „Împreună pentru un alt drum – Sprijin pentru reinsertia socială a minorilor delincventi” (2001-2002), finantat de Programul PHARE ACCESS, realizat de Centrul Român pentru Educatie si Dezvoltare Umană, în Centrele de Reeducare Găesti si Tichilesti si în Penitenciarul pentru Minori si Tineri Craiova. În cadrul acestui proiect foarte complex, implementat de o echipă multidisciplinară (asistenti sociali, psihologi, sociologi, profesori) au fost organizate lectii demonstrative si ateliere de lucru cu educatorii din centrele de reeducare si cu tinerii delincventi (unii dintre ei proveniti din copiii străzii), o conferintă internatională si s-au creat si tipărit materiale informative, pliante, ghiduri si manuale. Eu am scris „Ghidul de educatie pentru sănătate” (2002, 2004) care a urmărit în primul rând să cultive sănătatea prin prevenirea bolilor si riscurilor care ne pot afecta starea de sănătate fizică, mentală, emotională, socială.
George ROCA: În perioada 2001-2002 ati lucrat si ca evaluator de proiecte la Fondul Român de Dezvoltarea Socială (FRDS). Cu ce v-ati ocupat si care a fost menirea dvs. acolo? Puteti să faceti putină lumină?
Valentina TECLICI: Rolul meu a fost să evaluez proiecte sociale cu principalul obiectiv de a creste calitatea serviciilor în centrele de zi pentru copiii defavorizati, propuse de diferite ONG-uri din tară si finantate de Banca Mondială. Criteriile de acceptare a proiectelor erau specifice si riguroase, ca si criteriile de implementare după ce proiectul era aprobat. În prima fază, se făcea evaluarea de birou a proiectelor, apoi se mergea pe teren pentru o altă evaluare, după care proiectul era propus pentru aprobare. Fiecare proiect era monitorizat si făceam 2-4 vizite pentru a verifica stadiul lucrărilor, pentru a putea solicita următoarea transă de bani. Deci în rolul meu de evaluator verificam stadiul si modul de implementare al proiectelor, scriam rapoarte după fiecare vizită si eram liantul dintre beneficiari si FRDS.
George ROCA: Si totusi, în culmea gloriei profesionale, ati plecat din România... ajungând în Noua Zeelandă. Motivatia? Cum v-ati acomodat cu noua tară, cu oamenii, cu obiceiurile de acolo. Ati suferit de socul emigrantului?
Valentina TECLICI: Personal, n-am gândit si simtit că eram în „culmea gloriei profesionale”. Cert era că munceam extrem de mult, în 2-3 locuri în acelasi timp, si asta a fost posibil pentru că lucram cu termene, nu cu program într-un birou de la 8 am la 5 pm si... eram mai tânără. Aveam satisfactii, dar si o stare permanentă de oboseală si, probabil, din acest motiv, o tolerantă scăzută fată de ceea ce observam că se întâmpla în jurul meu, în special dominarea coruptiei la nivel politic, accentuarea sărăciei si deteriorarea valorilor. Asa cum am spus la începutul interviului, motivatia sinceră a fost „dorinta de a trăi mai bine, într-un mediu mai putin poluat în toate sensurile”. Nu pot spune că a lua viata de la început a fost foarte usor, dar n-am suferit „socul emigrantului”. Am venit aici cu o atitudine pozitivă si dorinta acerbă de a reusi. A fost un proces si am fost constientă că trebuia să-l parcurg pas cu pas, observând oamenii cu mintea deschisă ca să le înteleg valorile, obiceiurile, diferentele si similitudile culturale, să învăt, să reflectez, să asimilez, să mă bucur de noile investitii mentale si spirituale. În călătoria mea de emigrant am descoperit noi valente ale personalitătii mele si m-am îmbogătit cu prieteni noi si o nouă limbă de comunicare.
George ROCA: Ce ati lucrat/lucrati în Noua Zeelandă si cum v-ati acomodat cu limba?
Valentina TECLICI: O să încep cu partea a doua a întrebării. Acomodarea cu limba engleză a fost o adevărată provocare după ce am aterizat în NZ. Am început să învăt limba lui Shakespeare în salturi, din 1994 si nivelul meu de engleză a fost suficient ca să trec examenul IELTS necesar la dosarul pentru obtinerea vizei de rezidentă permanentă. Dar când m-am confruntat cu realitatea comunicării cu oamenii locului sau cu alti emigranti cu accent străin ori ciudat (ca si al meu!), am realizat că aveam mult de lucru, mai ales la partea de conversatie si vocabular. Unele persoane vorbeau foarte repede, mâncând practic din cuvinte, altele foloseau limbajul trivial, nou pentru mine, ori expresii si jocuri de cuvinte cu subtilitătile de rigoare. Prin muncă independentă, citit, si, mai ales, expunere (ascultat radio, TV, socializare cu vorbitorii de engleză) mi-am îmbunătătit engleza zi de zi si... încă pot spune că este un proces în progres. Am început cu munca de voluntariat la Chelsea Club, lucrând cu persoane în vârstă afectate de Alzheimer, si la Citizens Advice Bureau unde trebuia să „deschid urechea bine” mai ales când vorbeam la telefon. Am lucrat în primii doi ani si ca profesor suplinitor (aici educatoarele, învătătorii, profesorii sunt numiti „teachers”) la diferite grădinite si scoli din Wellington, ceea ce m-a ajutat foarte mult la îmbogătirea vocabularului, comunicare, dar si la întelegerea sistemului educational din NZ. Din 2005 si până la pensionare, care s-a întâmplat la sfârsitul lui octombrie 2020, am lucrat cu persoane dependente de droguri, jocuri de noroc, comportament anti-social în comunitate si în închisorile din Wellington si Hawke’s Bay. Titlurile avute au fost Programme Facilitator, AOD Counsellor, Clinical Team Leader, Seniour Addictions Counsellor. În aceste roluri am avut privilegiul să-mi folosesc creativitatea, dar si experienta acumulată în România. Astfel am creat si pus în practică programe psiho-terapeutice, care aveau ca obiectiv să provoace, să influenteze si să schimbe gândirea, atitudinea si comportamentul detinutilor si al celor dependenti de droguri. Am fost mentorul studentilor în practică si al colegilor proaspăt angajati, am coordonat proiecte cum ar fi implicarea detinutilor în crearea a trei cărti de poezie si implicarea colegilor în crearea materialelor folosite în activitătile individuale si de grup, cât si a unor materiale pentru dezvoltarea profesională.
George ROCA: Să înteleg că ati „invitat” poezia în închisorile unde ati lucrat?
Valentina TECLICI: Da, asa s-a întâmplat, în Hawke’s Bay Regional Prison. De fapt, poezia era acolo, în sufletele multora dintre cei încarcerati. Unii dintre ei, habar nu aveau ce comoară de sensibilitate si creativitate ascundeau în interiorul fiintei. Ideea primei cărti a pornit de la un exercitiu pe care l-am făcut cu un grup de 12 participanti într-o sedintă de educatie în cadrul programului din comunitatea terapeutică, după ce am discutat valorile morale Tika, Pono si Aroha, care înseamnă drept/corect, onest si dragoste neconditionată. Apoi le-am dat câte o foaie de hârtie si le-am spus că au la dispozitie zece minute să scrie o scurtă poezie folosind la alegere una sau mai multe dintre valorile discutate. E drept, 2-3 dintre ei au opus initial rezistentă, că e imposibil pentru ei să se exprime în formă poetică. I-am încurajat să încerce si, după scurgerea celor zece minute, unii comiseseră câteva versuri, altii au umplut pagina. Când i-am invitat să citească ce-au scris, au fost momente de uimire personală si generală. Spun cu mâna pe inimă că si eu am fost impresionată de frumusetea si profunzimea unora dintre versuri. În aceeasi sedintă le-am propus să alcătuim împreună o carte de versuri si, ce credeti, au fost de acord. Le-am sugerat câteva teme, dar i-am îndemnat să se gândescă singuri la alte subiecte pro-sociale. Am invitat si colegii consilieri să scrie poezii si să fie parte din proiect si patru-cinci dintre ei s-au si pus pe treabă. Prima colectie de poezie s-a numit „Whanaungatanga, Together as one”. Au urmat cărtile de poezie, „Poems of Recovery” si „Diversity, Love and Miracles” cu alte două grupuri. Sunt constientă că imaginea opiniei publice despre cei care comit activităti criminale si ajung si în închisoare este extrem de negativă. Si este de înteles pentru că faptele lor cauzează frică, durere, victime si traume, uneori pe termen lung. În procesul de realibitare, li se oferă multe oportunităti, cum ar fi să-si exploreze trecutul si comportamentul, să înteleagă diferenta dintre bine si rău, cunoasterea de sine, să se conecteze cu propria cultură, să devină constienti de tipul de gândire pe care îl întretin si despre efectele distructive ale gândirii negative, să-si crească încrederea de sine prin propunerea si atingerea unor teluri pro-sociale, să înceapă să trăiască prin valorile morale apreciate de societate, să devină constienti că puterea de alegere este intrinsecă si că ei sunt responsabili pentru orice decizie si actiune. După crearea primei cărti de versuri, care a fost ilustrată cu desenele unora dintre ei si care a fost un adevărat succes în mediul penitenciar, am dorit să fie mediatizate si faptele pozitive ale celor de după gratii si am creat un afis (de 2 metri lungime) ilustrat cu poezii si desene din carte. Afisul, pe care l-am numit „The power of healing and empowering through poetry” a fost selectat să fie prezentat în 2019 la Conferinta internatională „Cutting Edge”, organizată de „Dapaanz”[1] la Auckland. Imaginea si continutul afisului au fost apoi mediatizate în „The Addiction Standard” magazine. Doresc să adaug că la Graduation (festivitatea de încheiere a programului), toti colaboratorii la cărtile de poezie amintite au primit câte două exemplare (imprimate color, pe hârtie de calitate), să le aibă în proprietatea lor si să le arate celor din familie.
George ROCA: Ati făcut muncă voluntară în România si în primii ani de adaptare în Noua Zeelandă. Ati mai fost interesată de acest fel de muncă?
Valentina Teclici: Da, fac parte de câtiva ani din comitetul cenaclului „Hawkes Bay Live Poets Society” (HBLPS) si sunt secretarul acestui grup, cu munca de scriptologie pe care o presupune rolul. Si cu initiativele personale, dintre care amintesc cele trei colectii de poezie ( „Chocolate Fish Night”, aprilie 2020; „Favourite Poems”, mai 2020 si „Let’s Stay Connected”, septembrie 2021) pe care le-am alcătuit în timpul perioadelor de „lockdown”/carantină de aici. Am distribuit apoi colectiile salvate în document pdf, atasate la emailul tuturor poetilor colaboratori si altor poeti din zona Hawke’s Bay.
George ROCA: Sunteti (ati fost!) membră a mai multor societăti literare atât din România cât si din Noua Zeelandă. Câteva cuvinte vă rog...
Valentina TECLICI: Am fost membră a Asociatiei Ziaristilor Români (1993-2002). Când am locuit în Wellington am frecventat timp de câtiva ani cenaclul „Poetry Café”. Sunt membră a Uniunii Scriitorilor Români, filiala Bucuresti, Sectia pentru copii si tineret (1993) si a Societătii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Sunt o membră activă a cenaclului „Hawkes Bay Live Poets Society” din octombrie 2013, cât si a cenaclului „Napier Life Poets”, din 2017.
George ROCA: Ne-am cunoscut în urmă cu câtiva ani pe tărâmul scrisului literar. Care a fost dezideratul dvs. în această privintă? În ce limbă, engleză sau română, vă place mai mult să vă exprimati?
Valentina TECLICI: Să construim „poduri poetice” dar si de prietenie între NZ, Australia si România si să descifrăm „Taina scrisului”. Multumesc din nou pentru colaborarea dvs. cu poezii atât de pline de vitalitate si mesaje pozitive la cel de-al doilea volum al antologiei bilingve „Poetical Brigdes - Poduri lirice” si pentru tehnoredactarea profesionistă pe care ati făcut-o cărtii. De asemenea pentru generozitatea spatiului alocat în „Confluente literare”, una dintre revistele dvs. on-line, unde ati publicat integral primul volum al antologiei bilingve amintite. Îmi place mai mult să mă exprim în limba română, care, asa cum a spus Nichita Stănescu „este dumnezeiesc de frumoasă”. Este cea preferată pentru că îmi curge prin vene natural, cu muzicalitatea, bogătia de sensuri si metafore, că mă face să mă simt confortabil în acasa cuvintelor ce-mi deschid mereu usile si ferestrele si mă invită înăuntru. Pentru că am ales să trăiesc într-o tară în care limba oficială dominantă este engleza si pentru că-mi plac provocările, scriu din ce în ce mai mult în engleză.
George ROCA: Ce ne puteti spune despre editura „Scripta Manent”?
Valentina TECLICI: Am înfiintat-o în 2016 împreună cu sotul meu Robert Anderson. Am editat si publicat zece cărti, printre care cele două volume de antologie bilingvă amintite, „Ochi în ochi cu luna – Looking the moon in the eye” (tanka si pentastihuri), semnată de Vasilica Grigoras si tradusă în engleză de Alina Lavinia Grigoras, „Cu timpul de mână” (poezie), autor Dorina Carp Nenici, cartea trilingvă de poezii pentru copii a Anei Anton „Cătelusul meu Bijou - Mon Toutou s’appelle Bijou - My Puppy Bijou” tradusă în franceză de regretatul Constantin Frosin si în engleză de mine. Pot spune că până în prezent editura fost un experiment, o căutare care m-a ajutat să aflu ce-i mai important pentru mine, ce doresc de fapt să fac. Am acum în lucru 4 cărti care vor apărea în format electronic semnate de doi poeti români si doi poeti kiwi.
George ROCA: Ati prevalat în scrieri literare de limba română încă de la vârstă fragedă. Care au fost primii pasi? Dar apogeul până în prezent? Ce gen literar vă preocupă mai mult?
Valentina TECLICI: Primii pasi în lumea magică a scrisului i-am făcut în clasa a două, când am strecurat două poezii într-un caiet ca să le găsească învătătoarea mea. Au urmat poezii citite la sedintele de cenaclu, publicate în revistele scolare, apoi în reviste literare nationale, antologii, cărti. Am scris eseuri, povestiri, scenete pentru copii, teatru, dramatizări, cronici de teatru si de carte, articole si lucrări de sociologie. Genul literar în care am scris cel mai mult e poezia.
George ROCA: Puteti să enumerati câteva publicatii care v-au găzduit/sau vă găzduiesc scrierile?
Valentina TECLICI: În perioada cât am locuit în România, unele din lucrările mele, în special poezii au fost publicate în „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Comentar”, „Pagini dunărene”, „Vremea nouă”, „Viata liberă”, revistele „Porto-Franco” si „Liliput”. O să enumăr câteva reviste cărora scrierile mele le-a fost oaspete în ultimii ani: „Confluente literare” (din Sydney-Bucuresti) al cărui fondator sunteti; „Logos si Agape” a prietenei noastre, regretata Mariana Gurza; „Melidonium”, „Onyx”, „Armonii culturale”, „Pro Saeculum”, „Asii Români”, „Prodiaspora”, „Starpress”, „Observatorul”; revista „Armonia” (Saltim Media), „Totpal’s Daily News”, „Meridianul Cultural Românesc”, revista „Litera”, „a fine line” (revista NZPS), „Vines” (Hawke’s Bay, NZ), „Eucalypt” (Australia). Si de asemenea mentionez blogurile personale ale Vasilicăi Grigoras, Mariana Gurza si cel al lui Ben Todică din Melborne, Australia.
George ROCA: Ati scris mai multe piese de teatru, sau dramatizări... Pe ce scene au fost jucate?
Valentina TECLICI: Piesa „Setea de alb”, a fost jucată de două ori pe scena Consiliului popular al municipiului Husi, în 1974; dramatizarea „Arta Conversatiei”, după romanul „Arta Conversatiei” de Ileana Vulpescu, regizată de actorul Vlad Vasiliu si jucată de actorii Carmen Maria Strujac si Vlad Vasiliu pe scena U.J.C.M. din Galati (1983); dramatizarea „Mos Teacă”, după schite si articole de Anton Bacalbasa, în colaborare cu actorul Vlad Vasiliu, jucată la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila (1985-1987); Sceneta pentru copii „Ac pentru cojoc” a fost prezentată de Grădinita „Dumbrava Minunată” din Brăila la Festivalul concurs de teatru scolar „Maria Filotti” în 2011.
George ROCA: Sunteti o persoană complexă din multe puncte de vedere: social, organizatoric, caritabil, stiintific, literar... Ce planuri de viitor aveti?
Valentina TECLICI: Să fiu sănătoasă, să mă bucur de prieteni si familie, să-i văd cât mai des pe cei patru nepotei ai mei: Andrei, Teo, Alex si Oliver cum cresc si devin adolescenti si tineri adulti, să finalizez proiectele literare pe care le-am început în ultimii ani si care se află în diferite etape de lucru. Să continui să învăt să cânt la pian, să pictez... si să călătoresc când cosmarul pandemiei se va sfârsi.
George ROCA: Vă multumesc pentru acest minunat interviu si vă doresc mult succes si în anii ce vin. Vă doresc multi ani si buni în continuare alături de cei dragi. Să ne citim de bine!
------------------------
[1] The Drug and Alcohol Practitioners' Association Aotearoa–New Zealand
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia
noiembrie 2021
|
A consemnat, George Roca 11/9/2021 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.