Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943— d. 5 noiembrie 2010 ) a definit o generație, cu cenaclul Flacăra şi cu versurile sale.
Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943,[4] Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.
Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.
Eugen Negrici ;
Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: «Din marginea unei foarte vechi mentalități estetice, care nu e încă perimată […], i se reproșa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însușirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfățul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine și bineînțeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripțiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să șocheze ca un țipăt necontrolat, dar viu. Și A. Păunescu a reușit să convingă, a învins prin perseverență și prin înfricoșarea pe care o răspândește răsuflarea sa ciclopică. Și critica literară a acceptat, copleșită, această prezență bubuitoare, fără să-și modifice substanțial – pentru și din pricina aceasta – vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să prețuiască de la început, și fără condiții și amânări, grandilocvența, enormitățile de această speță, care sunt, prin tradiție, metafore ale sufletului clocotitor. […] Preferăm aceste enormități, aceste nebunii hohotitoare și excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepții tur¬mentate, proprie doar marilor posedați și prevestitorilor testamentari, inițiatori, fără voie, ca și ade¬sea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.»
Eugen Simion consideră că volumul Istoria unei secunde de Adrian Păunescu «are valoarea unui manifest liric; marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinții ei spirituali au ratat-o: poezia politică. […] În poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu folosește față de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În pri¬mul caz poemul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi șarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximației și a aluziei.» (SSra, I, 256 sq.).
Pentru primul aspect, Eugen Simion consideră a fi mai revelator, între multe altele, ciclul ce are ca protagonist personalitatea revoluționar-democratică a lui Nicolae Bălcescu, eroul român-pașoptist fiind imaginat ca profet-aburariu („suflet”, „spirit”, „duh blând”), parcă „teleghidat” de zeița Clio, de spiritul justițiar al istoriei românești, peste pământurile țării, peste apele țării, spre a nu se altera pe undeva puritatea și demnitatea națiunii noastre: Stafia lui Bălcescu colindă blând prin țară, / primarii de județe să știe că e ea. / Ne dă ocol de-atâta și de atâta vreme, / și parcă s-ar întoarce, și parcă ar pleca; ori se întreabă asupra celor ce sunt de făcut, bineînțeles, creștinește, ritualistic-autohton, pentru liniștirea sufletului / icoanei lui Nicolae Bălcescu, dacă nu i se știe încă unde se află cu exactitate mormântul marelui erou, de pe când era exilat la Palermo-Italia: Ce facem cu Bălcescu, noi, cei care-l cunoaștem ? / Ce-i de făcut cu gândul și cu stafia lui ? / Se-nvinețește-n hohot țărâna țării noastre, / un plâns și o ruină adie spre statui... («Stafia lui Bălcescu» – PIst, 32).
Marin Sorescu :
O treaptă importantă în evoluția liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian «...în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie – și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm și inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi șale demne, / noi care suntem ninși pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart ghețarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (...) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind și noi tot oameni de zăpadă... Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheții pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al țării...»
.............................................................
Făt frumos -
Oameni, oameni, fratii mei,
Disperatii, fericitii,
V-ati spalat de superstitii,
De demoni si dumnezei.
Însa-i nu-i destul folos
Daca peste tot ce este
V-ati spalat si de poveste,
L-ati pierdut pe Fat-Frumos.
Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângera ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolti, pe ce pamânt?
Ma ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde va e basmul, oameni.
Ce-ati facut cu Fat-Frumos?
Fat-Frumos n-a existat,
N-a stat nimanui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist baiat.
Mai visati de vreti sa fiti
Fericiti cu capu-n perna,
Feriti epoca moderna
De rigizi si scofâlciti.
Din prea mult entuziasm
Sa nu spargeti Voronetul,
Dati-i voi mai mare pretul,
Oameni, mai râvniti la basm.
Voi, care aveti copii,
Nu-i lasati sub gând satanic,
Sa respire sterp, mecanic,
Ca si când nu ar fi.
Doborâti himera jos,
Oameni, reveniti în lume,
Pe umana noastra culme
Regasiti pe Fat-Frumos.
Fat-Frumos si toti ai lui,
Fiinca unde nu-i poveste
Lume nu-i si om nu este
Si, de fapt, nimica nu-i.
El venea la noi pe jos
Si ni l-au rapit piratii,
Vamesi vigilenti, redati-i
Actele lui Fat-Frumos.
Dati-i viata înapoi,
Ochii mari, miscarea buzii,
Fat-Frumosul din iluzii
Si frumos numai prin voi.
Repetabila povară -
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.
Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.
Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Ultima poezie a lui Adrian Păunescu scrisă inainte de moarte pe patul de spital
"De la un cardiac, cordial",
"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".
|
D.P.Popescu 11/5/2021 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.