Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Discursul poetei Ana Blandiana la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Salamanca

Domnule Rector Magnific, autorități, doc­tori și studenți ai Universității din Sala­manca, colegi și prieteni, aș dori să-mi exprim mai întîi profunda recunoștință pentru imensa onoare care mi-a fost acordată prin acordarea titlului de doctor honoris causa al universității dumneavoastră.

Prima oară în viață cînd am primit înaltul titlu de DHC al unei universități s-a întîmplat la universitatea care, cu ani în urmă, nu mă acceptase ca studentă pentru că eram fiica unui deținut politic. Acele atît de speciale circumstanțe au încărcat împrejurarea de atunci cu o emoție mult mai puternică decît ar fi fost normal să producă simpla onorare, iar sentimentul împlinirii a căpătat greutatea dreptății împotriva istoriei.

Îmi aduc aminte acel sentiment aici și acum pentru că, asemenea lui, înalta onoare pe care Universitatea din Salamanca mi-o face declanșează în mine emoții mult peste cota recunoașterii academice, iar încărcătura simbolică pe care o conține depășește referirea la cărțile sau la viața mea. Căci nu pot să nu mă gîndesc că atunci, la începutul anilor 1200, cînd orașul Salamanca își fonda universitatea, care avea să devină modelul altor zeci de universități europene și hispano-americane, primele principate ale poporului meu abia se înființau și erau rase de pe fața pămîntului de năvălirile tătarilor, și trebuiau să se reînființeze din nou, și din nou.

După cum nu pot să nu mă gîndesc din acest prezent, în care drepturile omului au devenit valoarea supremă, că principiul lor a fost întrezărit pentru prima oară aici, cu cinci secole în urmă, de teologii dominicani ai „Școlii de Salamanca“, sub pana lui Francisco de Vitoria scriind despre dreptul natural al națiunilor.

Etimologic, cuvîntul simbol înseamnă, în greaca veche, „a pune împreună“ și nu pot să nu pun împreună și să nu compar destinele nedrept de diferite ale celor două părți de Europă și nu poate să nu mă emoționeze ideea că, de la universitatea mea la universitatea Dvs., a trebuit să parcurg distanța nu numai a celor 3000 km, ci și a celor 6 secole care ne despart. Iar faptul că nume ca Miguel de Cervantes, Fray Luis de León, Sfîntul Ioan al Crucii, Calderon de la Barca sau Miguel de Unamuno, alumni ai Universității din Sala­manca, sînt pietre fondatoare ale construcției mele intelectuale și spirituale, fără de moștenirea cărora nu aș fi ceea ce sînt, face ca nu numai înaltul titlu pe care mi-l acordați acum, ci și o parte din mine să aparțină universității Dvs. În acest sens, vreau să folosesc acest prilej pentru a face o mărturisire: există în viața mea un moment de neuitat, momentul în care am descoperit vibranta exclamație a lui Unamuno „Mă doare Spania“, care a devenit pentru mine de-a lungul anilor expresia asumării absolute a destinului colectiv, o expresie pe care am adoptat-o si am adaptat-o cu recunoștință de cîte ori m-a durut România.

Solemnitatea cu care vă mulțumesc pentru această onoare cuprinde emoții mai mult decît circumstanțiale. Doresc sa-mi exprim recunoștința față de Catedra de limba spaniolă, față de Facultatea de Filologie și Se­natul doctorilor de la Universitatea din Salamanca, precum și față de toți traducătorii mei în limba spaniolă, cu toții legați de Universitatea din Salamanca, cărora le datorez difuzarea cărților mele și în lumea hispanică. În cele din urmă, dar nu în ultimul rînd, aș dori să-mi exprim recunoștința față de cititorii pe care i-am simțit strîngîndu-se în jurul paginilor mele, cum se strîng palmele în jurul flăcării lumînării ca să nu fie stinsă de vînt.

Cuvinte despre cuvinte

Istoria poeziei nu este decît istoria luptei dintre ce și cum, o istorie cu atît mai fericită cu cît rezultatul luptei este mai nedecis, cu cît raportul de forțe este mai apropiat de egalitate. De la facerea lumii, poeții sînt împărțiți în două aripi, revendicîndu-se de la unul sau de la altul dintre cei doi termeni, această apartenență neînsemnînd propriu-zis o opțiune, ci o prioritate. Există poeți pentru care cum se cuprinde în ce, decurge din el, așa cum forma și culoarea fructului decurg din necesitatea aducerii pe lume a sîmburelui; după cum există poeți pentru care arta nu e decît „o căutare și o experiență de limbaj“, „o anumită ordine a cuvintelor“ (Gaëtan Picon) și în ochii acestora, firesc, ce nu este decît o neglijabilă cantitate cuprinsă în larga sferă inventată de cum. De fapt, iată chiar un verb pe care l-am putea folosi ca pe o hîrtie de turnesol: în timp ce primii nu inventează, ci caută și extrag, ca pe un rău necesar, ca pe un fatal compromis cu materia, expresia materială a stării de neexprimat, pentru ceilalți arta este continuă invenție de ingenioase jocuri, dibace artificii. A inventa este pentru unii un păcat de moarte, iar pentru alții orgoliu creator…

Desigur, toate acestea sînt valabile în cadrul discuției despre o poezie figurativă, o poezie în care cuvintele continuă încă să oglindească idei, așa cum în pictura cu același atribut imaginile continuă să oglindească lucruri. Nu e cazul ultimului secol, al poeziei de după declanșarea crizei limbajului, a poeziei scrise de poeți care „nu mai recunosc cuvintele decît pe jumătate“, cum spune Bergson; nu e cazul poeziei, în care cuvintele nu mai oglindesc obiecte, ci sînt ele însele obiecte, cărămizi așezate unele lîngă altele, tencuite între ele și formînd nu semnificații, ci realități.

În ceea ce mă privește, născută la jumătatea secolului trecut, nu pot spera să mă sustrag acestei disoluții – de altfel strălucitoare și fericite – a raporturilor dintre lume și pagină. Dar ceea ce mă încăpățînez să visez este ca oglinzile moi și curgătoare ale cuvintelor să sugereze totuși – oricît de îndepărtat, deformat, de anamorfic – ideile, așa cum ceasurile moi ale lui Dali sugerează totuși – chiar dacă nu sînt în stare să indice o oră exactă – timpul. Din încăpățînarea acestui vis, ceea ce mă va obseda mereu (în timp ce toată lumea va privi oglinda versului ca pe un minunat obiect suficient sieși) va fi întrebarea tremurînd de curiozitate: ce se vede – reverberat, desigur, de nerecunoscut –, dar ce se vede totuși în oglindă?

Există nu numai cuvinte fără lucru, cum spunea cineva, ci și cuvinte care se fac că muncesc și altele care își inventează ocupații. De altfel, de cele mai multe ori acestea par mai simpatice decît cele ocupate, responsabile, care, cu cît au mai multe griji, cu atît au mai puțin haz. Nu e singurul domeniu în care cuvintele sînt tratate asemenea oamenilor, după cum nici singurul plan pe care lipsa de rost este confundată cu libertatea. Cuvintele sînt o închisoare, în afara căreia – e drept – poezia nu ar putea să existe. Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi considerat cu ușurință blasfemie, cuvîntul – logosul – fiind chiar marca ieșirii din animalitate, semnul sigur al legăturii cu divinitatea. A nu te mulțumi cu acest interpus palpabil, care poate fi simțit cu auzul și disecat cu gîndul, este, fără îndoială, o trufie, într-o ordine în care sufletul nu poate exista decît întrupat. Și totuși, ce este religia decît încercarea de a ne imagina sufletul liber, existînd în sine? Ce este poezia decît puterea de a visa ceea ce se ascunde în spatele silabelor?

Poezia este cea care mi-a dat, ca pe un al șaselea simț, sentimentul prezenței altuia în lumea înconjurătoare. Altul mă privește din pietre, din plante, din animale, din nori. Un altul, care numai în clipele de mare oboseală se numește NIMENI.

Dacă piere, metafora nu piere prin epuizarea posibilităților ei latente, ci prin exacerbarea lor. Vreau să spun că metafora fiind (potrivit definiției din manuale) o comparație care a renunțat la un termen, tot ce poate să i se întîmple în viitor, dată fiind evoluția ei de pînă acum, este ca, prea sigură de posibilitățile sale de expresie, să renunțe și la ultimul termen rămas! Ceea ce spun este, de­sigur, un paradox și chiar o glumă, dar nu ne îndepărtează totuși prea mult de realitate. Nimic nu s-a schimbat de-a lungul mileniilor de poezie mai mult decît psihologia metaforei. Din ce în ce mai complicată, încifrată pînă la ermetism, epatantă pînă la exhibiție, ea a fost, din tot ce pare a fi poezia, partea cea mai plastică, cea mai dispusă să se modeleze după spiritul vremurilor.

Desigur, poezia este din ce în ce mai de neînțeles; dar vremurile nu sînt și ele tot mai incomprehensibile? Evident, metaforele secolului al XXI-lea sînt mult mai absurde, mai iraționale decît cele ale secolelor anterioare, dar lumea pe care o oglindesc nu e și ea infinit mai greu de înțeles decît cea veche? Nu e mai irațional să călărești o motocicletă decît un cal? Nu era mai logic să te îmbraci în lînă decît în petrol? Dar totul se leagă și totul se transformă în acest univers în care metaforele nu sînt nici ele decît un fel de ochelari pentru a putea vedea ceea ce poetul consideră că trebuie văzut, niște ochelari care, ca orice ochelari, sînt construiți în funcție de defectele ochiului chemat să vadă.

Pentru mine inspirația nu exclude rațiunea, ci o intensifică, o aduce în stare de incandescență și, în cazurile fericite, o face să iradieze. De altfel, nu știu dacă inspirația e un nume potrivit pentru acea stare de intensificare a tuturor forțelor spiritului, pentru acea efervescență sufletească și intelectuală în care limitele universului propriu par să se dea respectuos la o parte din fața unei puteri care le depășește prin tensiune. Am socotit întotdeauna inspirația o stare misterioasă, dar nu incontrolabilă. Ea este o puternică lumină, care, atîta timp cît luminează, face întregul univers mai limpede. E un foc pe care nu eu îl aprind, dar căruia, cu timpul, i-am învățat condițiile, știu ce-i întreține arderea și ce-l poate stinge. Revin rar și oarecum contre-coeur asupra manuscriselor așternute în asemenea clipe fericite, pentru că mă îndoiesc că judecata rece de după stingerea luminii poate fi superioară gîndurilor încărcate cu electricitatea de atunci. Mîna care corectează se simte însă, de fiecare dată, rușinată ca de o impertinență, jenată ca de o meschinărie.

Am vorbit de fericire, referindu-mă la clipele de inspirație și nu cred că am exagerat; în orice caz, nu cunosc o stare de beatitudine superioară acestei intensități spirituale, care nu mi s-a părut niciodată nesănătoasă, ci dimpotrivă, miraculoasă ca o atingere a unei perfecte sănătăți, ca o trezire (la adevărata viață, la viața tuturor resurselor vitale) din somnul obișnuit și general, ca o vedere bruscă, extraordinar de limpede, a unei priveliști abia deslușite de obicei. Cred că nu greșesc susținînd că numai faptul de a beneficia de această unică fericire, de a se simți aproape vinovați că se bucură, spre deosebire de majoritatea oamenilor, de ea, îi poate face pe poeți să-și asume tot restul de suferință al omenirii. Pentru că, iată, unul dintre marile paradoxuri ale creației este acela că, hrănindu-se numai din durere, ea reușește, totuși, să-l facă pe cel ce suferă fericit. De unde rezultă, ciudat, că pot exista poeți fericiți, dar nu și oameni în stare să devină poeți cînd sînt fericiți.

Există poeți care refuză să comunice și alții, care rămîn secreți chiar în cadrul comunicării. Și mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzația celorlalți că au înțeles totul. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți.

Modelul de poet (al unei generații, al unei epoci, din viitor) este dependent, cred, de modelul lumii care se are în vedere. Într-o lume fericită, lipsită de drame și tensiuni, poetul se va putea închide în interiorul propriei sale arte, se va putea cufunda în apele experimentale, se va putea înălța în norii frumuseții indiferente, fără ca ceilalți să aibă sentimentul că sînt trădați astfel; în timp ce, într-o lume nefericită, măcinată de probleme contradictorii, de nedreptăți și neadevăruri, el, poetul, se va simți, în mod fatal și dramatic, solidar cu suferința care îl înconjoară, angajat. Cînd sînt fericiți, oamenii îi lasă poetului o libertate care seamănă cu indiferența; în nenorocire, însă, simt nevoia să aibă poezia alături de ei.

Am adesea senzația ciudată și paradoxal flatantă că nu eu scriu, ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gîndit și pe care nici nu le bănuiesc cu o clipă înainte de a le scrie. Ar trebui poate să fiu jignită de această dependență totală de forțe pe care nu le pot influența, dar mă simt fericită și mîndră ca o doamnă de la curte, căreia regele i-a dăruit un copil. Punctul de pornire este sentimentul, pe care întotdeauna l-am avut, că nu eu vreau să scriu, că nu eu îmi propun să scriu și că, în ultimă instanță, nu mie mi se datorează ceea ce am scris. Și, chiar dacă pagina finală este rezultatul muncii mele, nu mă pot împiedica să simt că este semnată oarecum abuziv cu numele meu. Și, deși îmi dau seama că este absurd, nu-mi pot reprima un mic sentiment de vinovăție pentru felul în care beneficiez de daruri care nu mi se datorează în întregime.

Și totuși, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală, în cadrul căreia obligația de a mă exprima determină obligația de a exista pentru a fi exprimată. Sînt ca un caier de lînă care există doar în măsura în care este tors.

Vă mulțumesc!

Ana Blandiana



N.O.
Discurs preluat din Observatorul cultural




Ana Blandiana    7/26/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian