Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu cu Veronica Pavel Lerner : Nicolae Steinhardt – cum era, cum l-am cunoscut

Nicolae Steinhardt a fost un apropiat al familiei Pavel. Doru Pavel (tatăl doamnei Pavel Lerner și al lui Toma Pavel) a fost, de altfel, avocatul care l-a apărat pe cel care avea să devină ”Monahul de la Rohia” în infamul proces comunist în urma căruia acesta a fost condamnat la mai mulți ani de detenție.

Veronica Pavel Lerner a publicat de curând o carte – ”N. Steinhardt în care spui că nu crezi…” (editura Vatra Veche, 2020)- în care se reîntâlnește cu prietenul său mai mare, ”Nicu”. De la această carte, dar mai ales de la relația cu totul specială pe care a avut-o cu Nicolae Steinhardt pleacă dialogul de față cu doamna Pavel Lerner.


Puteți localiza primul moment, prima dvs întâlnire cu Nicolae Steinhardt?

Nu pot localiza prima întâlnire, presupun că ea s-a produs când eram încă foarte mică. Nicu face parte din amintirile mele din cea mai fragedă copilărie.

Cât de des venea în vizita la familia dumneavoastră?

Nicu era prezent, împreună cu alți invitați, la multe din întrunirile părinților cu prietenii lor, care aveau și ei copii de vârsta noastră. Era nelipsit de la serbările de pom de Crăciun, care se țineau fie la prieteni, fie la noi acasă. În afară de sărbătorile tradiționale, Nicu era des invitat să ia prânzul cu noi. Dar venea și de zilele de naștere ale copiilor, Toma și eu. Lui Toma îi aducea cadouri năstrușnice, odată i-a adus un fes turcesc, nu pot să uit ce bucurie a fost atunci pe Toma să se costumeze cu fesul și să improvizeze scenete. Mie ȋmi aducea jocuri, cu care mă așezam pe jos și mă jucăm ore întregi. Faptul că ele erau de la Nicu pentru Cântăreața mă încânta!

Dar, ca să răspund exact la întrebarea dv, nu știu cât de des venea Nicu în vizită, pentru că mie mi se părea că era tot timpul cu noi. Ca musafir, se îmbrăca întotdeauna elegant și aducea flori pentru mama și câte ceva pentru copii. La masă, când el vorbea cu mama, tata și Toma despre cărți, spectacole sau concerte, îmi plăcea la nebunie să tac și să-i ascult. Nicu era așezat lângă Toma, pe lateral, tata în capul mesei, mama pe cealaltă latură, în fața lui Toma și Nicu, iar eu la „coada mesei” – locul celei mai mici , de unde aveam o vedere de ansamblu a celorlalți, de care profitam pentru a-i observa și asculta pe toți.

Ce făceați împreună? Să ”decupăm” mai bine perioada: mai întâi, înainte de momentul de cotitură?

De câte ori venea la noi, ne spunea cu un aer fericit: „Uite, mie de aia îmi place să vin în familia voastră, pentru că sunteți patru oameni diferiți și mă pot întreține separat cu fiecare dintre voi!” Cu mama avea discuții despre artă, cu tata dezbătea probleme juridice, cu Toma vorbea despre literatură, cu mine despre muzică. Înainte de procesul lui eram încă un copil, mă bucuram să-l avem printre noi și, ca să zic așa, sorbeam tot ce discuta el cu ceilalți. Rareori, când mai interveneam și eu cu câte o mică remarcă în discuții, Nicu exclama: „Așa e, Cântăreața are dreptate!”, sau, dimpotrivă: „Cântăreațo, mai ai de învățat, drăguțo!”

Apoi: după eliberarea din arest?

După eliberarea lui a fost altfel. Eu eram deja studentă, ne întâlneam, ne plimbam prin Cișmigiu, mergeam la el în vizită, îi împrumutam discuri, comentam spectacole de teatru, concerte, preferințe artistice. Aveam o prietenă, fostă colegă de liceu, care era în Germania și-mi trimitea fotografii de pisici și căței. Nicu era mort după poze de pisici, le spunea „mâțe”, făcea colecție. Așa că i le dădeam pe toate lui. Eram trei fete tinere cu care se împrietenise: Sanda Șora (fiica lui Mihai Șora), Floriana Avramescu (fiica preotului Mihail Avramescu, prieten cu Nicu) și eu. Fiecare dintre noi avea câte o „sarcină”, eu o aveam pe cea cu pozele și calendarele cu pisici. Nicu ne-a menționat pe toate trei în scrisorile lui către Virgil Ierunca. Ne iubea grozav.

De ce vă spunea ”Cântăreața”?

Când aveam cam 3-4 ani, cântam din gură foarte corect – aveam ureche muzicală – tot ce auzeam la radio sau la patefon. Îmi plăceau șansonetele și le rețineam cu cuvinte cu tot, chiar și în franceză, chit că nu le înțelegeam. Se pare că Nicu se amuza grozav cu „interpretările” pe care le dădeam șlagărelor, drept care m-a numit „Cântăreața”. Toată viața mi s-a adresat numai așa, niciodată nu mi-a spus pe nume.

Râdea mult, râdeați mult când erați împreună?

Da, Nicu era un om vesel, cu mult umor și râdea cu poftă! Dar când vorbeam despre muzică, mai ales despre cea religioasă, eram foarte serioși amândoi.

Ați simțit vreodată, în timp real ca să zic așa, că atunci, înainte de procesul lui Nicolae Steinhardt, sunteți urmărită de Securitate?

Înainte de proces nu cred că eram urmărită, aveam 15 ani și încă nu mă vedeam cu Nicu decât în familie. Doar o dată l-am întâlnit pe Nicu separat, la profesorul meu de pian, Theodor Bălan, cu care Nicu era prieten și unde cei doi au avut o discuție în contradictoriu despre rețeta adevăratei baclavale. Descrierea ȋn detaliu a ȋntâlnirii am făcut-o ȋn cartea pe care i-am dedicat-o mamei – Amelia Pavel-, cu ocazia centenarului nașterii, „Oameni pe care i-am cunoscut” (Ed. Vatra Veche 2015). Nicu ȋnsă, ca prieten al familiei, era urmărit de câte ori venea și pleca de la noi. Am văzut asta în documentele din dosarele Securității, unde era specificată adresa noastră. Eu am început să mă întâlnesc separat cu el numai după ce Nicu a ieșit din închisoare, când eram deja studentă. Nici prin cap nu mi-a trecut atunci că eram urmărită de securitate. Bănuiala a venit abia la mijlocul anilor ’70, când aveam deja o „pată la dosar” – fratele în străinătate, iar la liceul unde predam chimia și eram obligată să laud invențiile Tovarășei, n-o făceam. Atunci am fost convinsă că erau câțiva elevi racolați de Securitate ca să raporteze ce se întâmpla în orele mele de chimie. Ba chiar în 1981, când am făcut cerere de plecare în Canada, unde era Toma atunci, faptul că am primit pașaportul într-un timp destul de scurt mi-a dat senzația că autoritățile erau probabil dornice să scape de mine.

Cum a fost acea seară în care, cu puțin timp înainte de proces, tatăl dumneavoastră s-a retras pentru un timp într-o cameră cu Nicolae Steinhardt? Cum vă amintiți acea seară?

N-a fost ȋntr-o seară, ci la prânz. Foarte bine mi-aduc aminte de acea zi, iar în „Jurnalul fericirii” Nicu descrie faptele exact cum s-au petrecut. Eu nu știam nici de proces, nici de anchetă, părinții și Toma știau, dar, în acea vreme, nu se discutau asemenea lucruri, experiența stalinistă era încă prezentă și discreția era obligatorie. Am povestit în detaliu acel prânz în recenta mea carte „N. Steinhardt în care spui că nu crezi” (Ed. Vatra Veche 2020). A fost pe 1 ianuarie 1960, după un revelion de pomină la un coleg al lui tata la care am fost invitați toți patru. Acolo, în timpul unui dans, unul dintre invitați a căzut și a murit pe loc. Evident, petrecerea s-a întrerupt și toți au plecat îngroziți. De Anul Nou, la prânz, a venit Nicu la noi la masă și toți i-am povestit întâmplarea din seara precedentă. După ce am mâncat, tata s-a dus în dormitor cu Nicu și au discutat în șoaptă. Apoi, Nicu a plecat grăbit, spunându-ne că, fiind Anul Nou, nu vrea să-l lase singur pe tatăl lui, cu care locuia împreună.

Citez fragmentul descris de Nicu însuși în „Jurnalul fericirii” (Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1997), capitolul „31 Decembrie 1959”. La acea dată aştepta, pentru lunea care urma, o vizită – din nou- la Securitate. Iată ce-i spunea tatăl lui:

„Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate (aici a greşit-o rău de tot). Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti niciun cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut, liniştit”. (p. 24)

Şi, pe aceeaşi pagină, notările lui N. Steinhardt continuă: „Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun la avocatul D. P. (Doru Pavel, tata – n.m.), a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă […]. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş…Îl întreb pe avocat, aşa, într-o doară, (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare…”

Cum era tatăl dumneavoastră în zilele procesului în urma căruia N. Steinhardt a fost condamnat?

Tata era foarte preocupat și trist, dar se aștepta la verdict. Lucrând în justiție, tata știa că, în acea vreme, o mulțime de procese erau doar de formă, condamnările și pedepsele erau prestabilite. Intelectualii erau adeseori urmăriți, interogați și acuzați, mai ales dacă aveau, sau erau numai bănuiți că aveau relații cu persoane din străinătate.

Vorbea tatăl dumneavoastră acasă despre acel proces?

Nu, acasă nu se vorbea despre proces. Poate că tata a discutat cu Toma, separat, dar în familie era o discreție absolută. S-a vorbit însă, după câțiva ani, când Nicu era închis, despre o amnestie care urma să vină. Atunci tata ne-a spus că erau speranțe ca Nicu să se califice pentru acea amnestie. A avut dreptate.

Când ați aflat că Nicolae Steinhardt a fost eliberat?

Tata urmărea amnestiile, am aflat toți destul de repede și ne-am bucurat.

Și când l-ați văzut, după carceră, pentru prima dată?

L-am vazut curând după eliberarea lui din vara lui 1964. Cred că ne-am întâlnit în toamna aceluiași an, dar nu mai țin minte exact data. M-au impresionat atunci paloarea și slăbiciunea lui fizică.

Care e, pentru dvs, cel mai memorabil moment pe care l-ați avut cu Nicolae Steinhardt? Cel mai frumos, cel mai intens?

Cel mai intens și în același timp cel mai cutremurător moment pe care l-am avut cu Nicu a fost cel în care ne-am întâlnit după eliberarea lui din închisoare. Eram deja adultă. Ne-am plimbat puțin într-un parc. Arăta palid și slăbit, așa că ne-am așezat pe o băncuță de lemn, fără spătar. Tăceam amândoi. L-am întrebat cum se simte, pentru că sesizasem suferința din trupul lui, dar el mi-a răspuns, cu o voce stinsă și gravă, că era foarte fericit și că spera să poată munci la fabrica de carton unde i se oferise un post. Mi-a dat apoi amănunte despre secția unde urma să lucreze. Văzându-mi îngrijorarea, mi-a repetat că era fericit, dar contrastul dintre fericirea lui interioară, pe care i-o citeam în ochi, și fragilitatea lui fizică, m-a tulburat profund. Apoi iar am tăcut. Nicu nu avea aerul unui om învins ci, dimpotrivă, degaja o stare de calm și de forță interioară, dar eu am fost marcată de aparența lui fragilă și mi s-a întipărit în memorie imaginea lui pe acea băncuță de lemn, fără spătar, de pe care el mi-a povestit aproape în șoaptă, cu un aer ușor amuzat, despre ghiozdanele cu bretele, pentru școlari, la care va lucra el la fabrica de carton.

Cum era N. Steinhardt? Fizic, vreau să spun. Din câte știu eu, există doar puține (în orice caz, mult prea puține) minute audio cu el. Nu știu dacă există ceva filmat, cu el în mișcare. Așadar, cum era? Cum vorbea? Cum mergea? Cum râdea? Cum se încrunta?

Nicu era un bărbat subțirel. Înainte de proces nu avea încă barbă. Mult mai târziu, după ce a revenit din închisoare, și-a lăsat barbă. Era foarte îngrijit, fără nicio extravaganță vestimentară, întotdeauna purtând cu el o carte pe care, fie o împrumutase, fie trebuia s-o restituie. Citea în tramvai, sau oriunde. Mergea cu un pas viguros, dar nu grăbit. Avea o figură deosebit de expresivă, cu o privire inteligentă și pătrunzătoare, din care țâșnea o vioiciune spirituală ieșită din comun. Uneoi râdea în hohote, cu mine a făcut-o adesea. Dar când vorbea despre ceva grav, figura lui devenea serioasă. În dialoguri își presăra întotdeauna argumentele cu citate din memorie. Când ceva îl deranja, avea o reținere în vorbe. Era prea politicos ca să insulte, dar în privire i se citea, pe lângă amărăciune, dorința de a ignora urâtul din viață. Era un tip exaltat. Toate argumentele lui intense, rostite pe un ton ferm, dar niciodată arogant, erau nu numai interesante, dar și convingătoare. Deși n-am asistat la nicio predică a lui Nicu devenit Monahul Nicolae, sunt convinsă că îi fascina pe toți cei care îl ascultau.

Cum se încrunta? Nu se încrunta. Când era angrenat într-o discuție literară, sau despre orice altă artă, era fie reținut, fie, dimpotrivă, entuziasmat, fericit, gata oricând să facă o scurtă și competentă prelegere despre subiectul în chestiune. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată încruntat! Când îi apăreau însă, în articole sau cărți, greșeli de tipar sau vreo modificare neautorizată, era foarte supărat. Expunea cu fermitate, dar fără a jigni pe nimeni, ce nu-i plăcea, iar figura lui înceta să iradieze fericirea obișnuită. Era un om exigent cu el însuși, dar și cu cei care-i editau materialele. Însă chiar atunci când avea nemulțumiri, nu l-am auzit niciodată ridicând tonul.

Cum se îmbrăca?

În general, era un om foarte ingrijit și modest. Când era invitat undeva, era „la patru ace”: elegant, distins, discret parfumat, cu o ținută impecabilă.

Îl știți vreodată altfel decât politicos?

Nu. Niciodată n-a fost altfel decât politicos și manierat. Chiar atunci când avea ceva de obiectat, o făcea pe un ton ferm, dar extrem de politicos. Se pare că așa era și cu anchetatorii. Într-unul din rapoartele securității am citit comentariul unui anchetator la niște răspunsuri foarte umile ale lui Nicu, după ieșirea din închisoare (din păcate, urmărirea și anchetele lui Nicu n-au încetat decât odată cu mortea lui). Securistul se minuna de răspunsurile decente și respectuoase ale lui Nicu, îl credea „scrântit”. Evident, cum putea înțelege o brută de anchetator noblețea sufletească a lui Nicu?

Care era ceaiul său favorit?

Ceai favorit? Hm…Nicu suferea de stomac și, în general, trebuia să bea ceaiuri medicinale. El însă, care era un om politicos, lăuda oricare ceai (la noi i se ofereau, după masa de prânz, ceai de mentă sau mușețel) ca și cum ar fi fost cel mai bun ceai din lume! Și în timp ce figura lui iradia fericire, el îi mulțumea cu voce tare lui Dumnezeu, pentru grija față de „mațele lui”.



Cum era N. Steinhardt pentru mama dumneavoastră?

Nicu fusese din tinerețe prieten cu mama, afinitățile lor intelectuale erau evidente. Mama îi aprecia erudiția și gustul artistic. Nicu i-a oferit mamei, cu autograf, toate cărțile care i-au apărut, iar mama de asemenea. Nicu o felicita în fiecare an de ziua ei, pe 7 noiembrie. Ea povestește despre Nicu în interviul din cadrul emisiunii „Profesioniștii”, în noiembrie 2003 (Eugenia Vodă în dialog cu Amelia Pavel). Video-ul poate fi văzut pe Internet la adresa:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel.

Dar pentru tatăl dumneavoastră? Care era, așa-zicând, softul acestei relații?

Nicu făcuse facultatea de drept, ca și tata. De foarte multe ori, când eram copil, dar și cînd am devenit adult, Nicu mi-a repetat că avea o mare admirație și stimă pentru tata. Îl considera un avocat excelent și un om deosebit. Respectul și prietenia erau reciproce.

Dar pentru fratele dumneavoastră, Toma Pavel?

Toma ținea foarte mult la Nicu. Îi admira erudiția, felul în care scria, dar și onestitatea pe care a dovedit-o la proces. Nicu de asemenea, îl prețuia pe Toma, îi detectase capacitățile intelectuale încă de când era copil și previziunile lui Nicu s-au confirmat. Comunicarea dintre ei, după ce Toma a plecat din țară, s-a făcut prin scrisori.

Îi plăceau pisicile. De ce insista să le spună ”mâțe”?

Lui Nicu îi plăcea, cred, să „personalizeze ” ființele dragi, inventându-le nume. Mamei îi spunea „Juna”, mie, „Cântăreața” și poate că, iubind pisicile, folosea la adresa lor o denumire mai nostimă. N-aș spune că „insista” să le spună așa, denumirea de „mâțe” era însoțită la el de un zâmbet larg, șmecher, dar și tandru, amuzat, dar și serios.

Ar fi avut azi succes, nu-i așa, cu ”mâțele” pe Facebook?

Nicu le vorbea numai prietenilor intimi despre dragostea lui pentru mâțe și n-ar fi postat niciodata pe Facebook poze cu pisici.

Ar fi avut, oare, cont de Facebook?

Nuuuu! Nici gand! Sunt absolut sigură că, deși l-ar fi interesat dezvoltarea tehnicii actuale și amploarea pe care a luat-o social media, n-ar fi intrat niciodată pe Facebook, s-ar fi informat din exterior.

Precedentele două întrebări, poate neobișnuite, se leagă de aceasta – care e adevărata întrebare, întrebarea ascunsă: cum ați descrie curiozitatea lui Nicolae Steinhardt? În ce fel era el deschis, curios?

Nicu era deschis la absolut tot, era la curent cu noutățile, nu numai culturale, dar și tehnice și științifice. Era foarte informat, prezent în actualitatea din toate domeniile, curios la orice fenomen social și politic. Când eram studentă la facultatea de chimie, îmi punea uneori întrebări pe care numai un cunoscător al matematicii și fizicii le-ar fi putut pune.

Dar umorul său? Cum l-ați descrie? Ce tip de umor (de)gusta?

Avea un umor fin, ascuțit, inteligent, de calitate. Și degusta același tip de umor, din care era total exclusă vulgaritatea!

Unde îi plăcea să meargă cel mai mult: operă? teatru? film? Sau poate altundeva?

Orice manifestare culturală de bună calitate îi plăcea, fie el spectacol de teatru, balet, operă, concert, expoziție! Criteriul lui era, în primul rând, calitatea! Iar apoi facea o cronica literară, muzicală, de artă plastică sau teatrală cu competența unui specialist în fiecare din aceste domenii.

Când închideți ochii și încercați să vi-l amintiți pe ”Nicu”, care sunt imaginile care vă vin cel mai des n minte?

Nu-i nevoie să închid ochii, îl am tot timpul prezent pe Nicu în memorie. Sunt două momente însă pe care-mi face mare plăcere să le revizitez. Primul este întâlnirea mea cu el lângă Cișmigiu, într-o zi de iarnă a anului 1975. Ne-am fotografiat împreună. Nicu era vesel, cred că i se înapoiase (sau i se promisese să-i fie înapoiat) manuscrisul cărții „Jurnalul Fericirii”. Și ne-am distrat copios citind, pe un perete al unei clădiri din spatele Cișmigiului, niște anunțuri scrise de mână, complet agramate și ininteligibile. Amândoi am râs cu lacrimi!

A doua scenă memorabilă s-a petrecut în vara lui 1977, la două luni după ce se născuse fiul meu, care era un bebeluș cuminte și vesel. L-am invitat pe Nicu să-l vadă. A venit într-o după amiază și, după ce i-am schimbat scutecele copilului și el stătea pe pat zâmbitor, dând fericit din micuțele lui mâini și picioare, l-am chemat pe musafir să între în camera băiatului. Nicu a băgat tiptil capul pe ușă și i-a făcut un semn prietenesc copilului. În momentul când l-a văzut, bebelușul a izbucnit brusc ȋntr-un plâns ȋngrozitor: am dedus că se speriase de barba lui Nicu. A fost imposibil ca Nicu să se apropie de el, drept care s-a retras urgent din cameră, exclamând amuzat: „Mi-ar fi plăcut să-i fi îngrozit la fel și pe securiștii care m-au anchetat.” Puștiul a rămas multă vreme cu amintirea, pentru că și de Moș Crăciun i-a fost teamă să se apropie până pe la patru ani, probabil tot din cauza bărbii.

Cum e, doamna Lerner, pentru dumneavoastră, N. Steinhardt? Cum a fost și cum e acum?

Tata, mama, Toma și eu eram foarte diferiți unul de altul. Nicu avea, cu fiecare dintre noi, o prietenie aparte, dar în toate exista un element comun, cel al comunicării intelectuale. Îmi vine să cred însă că, în cazul meu, care am fost mereu atinsă de boli, s-a mai adăugat și complicitatea dintre doi oameni suferinzi, Nicu fiind și el un om bonav. Deși n-am vorbit cu el niciodată despre asta, sunt convinsă că tandrețea și empatia stabilită între Nicu și mine au dat legăturii dintre noi un contur diferit de cel al prieteniei lui cu tata, mama și Toma. Am avut cu N. Steinhardt o relație de prietenie durabilă, adâncă, de neuitat. N. Steinhardt a fost și va rămane viu în amintirile mele, pentru ca îl iubesc la fel de intens ca atunci când era în viață.

Dacă, să zicem (și să ne imaginăm, fiecare dintre noi doi, cu un capital de emoție semnificativ și distinct la purtător), l-ați întâlni acum pe stradă pe N. Steinhardt, cum ar fi? Ce ați face, unde ați merge, ce i-ați spune? Cum ar fi o zi, o după-amiază, o oră acum cu ”Nicu”? Prima zi, prima după-amiază, prima oră de acum…

Încerc să-mi stăpânesc puternica emoție pe care a provocat-o întrebarea dv multiplă și vă răspund, imaginându-mi-l venind la mine, în Canada, unde oamenii nu se întâlnesc niciodată întâmplător, „pe stradă”.

Ca în orice prietenie statornică, la o revedere după mulți ani comunicarea se reia exact din locul în care a fost întreruptă. Desigur, primul subiect despre care am vorbi ar fi muzica și, după ce ne-am ȋmbrățișa, i-aș povesti despre trasmisia de la Atheneul Român a concertului înregistrat în aprilie 2018 cu Requiemul German de Brahms, pe care am urmărit-o cu răsuflarea tăiată în Vinerea mare a acestui an. L-aș duce apoi în cartierul meu și i-aș arăta toate magazinele etnice (polonez, portughez, croat, italian, etc). Sunt convinsă că ar fi entuziasmat și fercit! Am vorbi și am râde împreună zile întregi.

Dar… el nu e viu decât în momoria și sufletul meu. De aceea, cu toate că întrebarea dv e superbă, ea mi-a produs, cum era de așteptat, o profundă tristețe.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.



..............................................






dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.    3/6/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian