Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Gânduri, gânduri

Somnul a plecat în depărtări și neliniști de tot felul se îngrămădesc în minte. Trăiesc în timpurile tehnologiei avansate care a micșorat distanțele și a comprimat orele. Trăiesc cu secundele în mare viteză și îmi ascult respirația încetinită de șirul anilor. Peste ea se revarsă știrile zilei care mă înmărmuresc: oameni infectați cu coronavirus 1876, alți 83 de oameni au plecat pe drumul fără întoarcere, școlile au ușile închise de multă vreme iar învățământul on-line nu dă roade, spitale în care cablurile electrice au devenit subdimensionate pentru curentul absorbit de consumatori sar în aer, vaccinul anticovid este neîndestulător și multe, multe, multe..

Privesc în jur și cu ochii minții văd oameni, oameni, oameni. Toți vor mai mult și mai bine. Mintea este străbătută de gândirea unui mare președinte rezumată în cîteva cuvinte: “Nu te întreba ce face țara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru țară!” Poate că noi, românii, facem prea puțin sau nu facem atât cât trebuie. Suntem în majoritate tributari principiului „merge și așa” uitând de principiul responsabilității care se dorește manifestat în orice împrejurare , în orice acțiune.

Mă gândesc, mă gândesc, mă gândesc cu parere de rău că nu pot schimba nimic, fiind prea mică într-un război atât de mare. Și totuși, Tudor Arghezi amintește „Că puterea se adună / Din toți micii împreună”. S-a adunat în 1989. Am sperat să vedem luminița de la capătul tunelului, luminița menită să dezlege alfabetul trăirii prin cultură și civilizație. După treizeci de ani trcuți văd analfabeți funcționali, văd adulți ce nu știu să aleagă valorile societății, văd tineri dominați de un egoism excentric, văd familii destrămate în dezmățul frenetic ce a cuprins lumea, văd copii sub privirile ocrotitoare ale bunicilor ce duc dorul copiilor plecați din țară în căutarea existenței unei vieți care să asigure trăire decentă. Cuvânt mare „decență” Semnificația lui s-a schimbat în raport de evoluția societății, de educația fiecărui individ și mai ales de ceea ce cunoaște fiecare. Nu trebuie însă uitat că izvor al decenței este cultura. Învățământului îi revine responsabilitatea formării generațiilor educate care știu să deosebească binele de rău, responsabilitatea formării generațiilor dornice de a cunoaște.

*****
Gândul aleargă răscolind anii trecuți. Face popas în ziua de 1 februarie 1964. E ora 8 dimineața într-o zi de sâmbătă. Prin ferestrele clasei pătrund raze plăpânde de soare. Este o iarnă blândă acoperită cu haina zăpezii țesută din fulgi puțini. În bănci colegii și colegele mele se pregătesc pentru ora de Limba Română. Băieții îmbrăcați în costume bleumarin cu cămașa bleu strânsă în jurul gâtului de cravata de aceiași culoare cu costumul, schimbă impresii despre tema de acasă. Fetele în sarafan bleumarin cu bluză bleu și bentiță albă pe cap, ca o diademă răspândind lumină peste frunțile „atotștiutoare”, după părerea băieților, răsfoiesc pagini de manual și de caiet. Suntem în bănci, fiecare în locul neschimbat conform regulamentului întocmit de tovarășa dirigintă. Deodată ușa se deschide și în prag cu catalogul sub braț a apărut tovarășul profesor de Limba Română. Se numea Ion Rusu. Avea statură potrivită, ochi ageri, voce caldă și mult calm. Vorbele lui ne purtau prin vremi trecute, prin paginile romanelor încă necitite de noi, prin locuri neumblate. Ascultam cu plăcere frazele lungi îmbrăcate în cuvinte alese care se rostogoleau în aer și pline cu înțelesuri rămâneau în mintea noastră.

Azi este o zi specială. Subiectul orei este viața și opera lui Ion Luca Caragiale născut nu departe de școala în care ne aflam. A trebuit să citim și piesa „O scrisoare pierdută.” Distractivă și mai puțin înțeleasă, lectura acestei opere a născut multe semne de întrebare. Nu înțelegeam ce rol avea prefectul, cum era numit candidatul de la centru și nici pregătirea pentru alegeri. L-am înțeles pe Ghiță care având nevoie de câteva steaguri le tot număra și de câte două ori până ieșeau la socoteală. Cât privește partidele, candidații și politica oglindită cu mare haz le-am descifrat când am intrat în epoca democrației capitaliste. Abia atunci am înțeles de ce tovarășul profesor n-a pus mare accent pe aceste aspecte. Nu o putea face, neexistând în mintea noastră cunoștințe privind politica cu multe partide din timpul lui Caragiale Importantă era caracterizarea personajelor abstractă în cea mai mare măsură, deoarece Cargiale dăduse personajelor caracter strâns legat de rolul îndeplinit în marele eveniment al alegerilor. Învățasem pe de rost, din surse aflate în biblioteca școlii, pasaje ce analizau opera marelui dramaturg. Soarele se ridicase mai sus și razele lui cădeau peste catedra din fața băncilor pe care se afla catalogul deschis. În lumina razelor, tovarășul profesor lăsa să se aștearnă notele acordate elevilor ascultați. Ne bucuram cu toții că ora era pe sfârșite. Tovarășul profesor ridică privirea spre noi. Glasul lui a răsunat când colegul nostru din ultima bancă a fost întrebat: - Niță, știi să ne spui ceva despre Caragiale? Probabil că Niță a fost neatent în timpul orei. Tovarășul profesor a observat neparticiparea lui, nu a întrerupt cursul firesc al desfășurării orei, dar subtil și inoperant l-a făcut pe Niță să înțeleagă că a fost și el supravegheat de ochii ageri ai dânsului. Niță se ridică în picioare, trezit parcă dintr-un somn adânc, își duse mâna stăngă spre frunte, își frecă ochiul stâng, privi în stânga și în dreapta, apoi ca un abia sosit în bancă spuse cu glas tare: - Caragiale, Caragiale, dacă nu erai matale, rămâneam tot haimanale.
Am râs împreună cu tovarășul profesor mulțumit și dânsul că ora s-a încheiat în atmosfera creată de marele dramaturg în opera sa. În ultima bancă Niță mai puțin vesel primea o temă pentru a doua zi cu subiect din opera lui Caragiale.
Știam cu toții că Niță venise în astă lume în comuna Haimanale, nume ce a fost schimbat cu numele Ion Luca Caragiale.





Domnica Vărzaru    2/4/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian