Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
O lume a noastră sau ... fiecare-n lumea lui ?

Îmi răsfir gândurile și-n minte îmi stăruie aceeași și aceeași repetabilă întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Cu siguranță într-o lume departe de lumea imaginară a lui Platon, Aristotel și Socrate. S-au schimbat vremurile sau noi ne-am schimbat? Putem oare schimba lumea sau lumea ne-a schimbat pe noi? Încă din vechi timpuri, lumea nu a fost o plăsmuire angelică, istoria de altfel ne-o mărturisește de-a lungul veacurilor! Dar cine-i oare de vină? De ce când ne-am trezit pe-acest sfânt pământ, încă de la origini, am încetat să prețuim ceea ce ni s-a dat, murdărind lumea cu faptele noastre?

Să ne imaginăm că ne-am născut într-o peșteră adâncă din care se vede doar o fărâmă de cer, o dâră de lumină la care să ridicăm ochii; acolo trăim, obișnuiți că asta e lumea noastră, precum învață peștele în acvariu și el trăind în lumea lui, neînțelegând ce-i dincolo de peretele de sticlă! Firește, am vrea să aflăm mai multe, peștera asta ne pare mică și încercăm să ne îndreptăm spre lumină și cu cât înaintăm, cu-atât cerul devine mai mare, dăm de soare, de lună, de stele, suntem fermecați dar, totodată, ne simțim atât de mici, slabiși neputincioși, realizând că tot ceea ce știam până acum e-așa de puțin, nesemnificativ în comparație cu lumea de-afară, ce pare infinită. Încet prindem curaj, vrem să cunoaștem cât mai multe, ba chiar credem că suntem în stare să decodificăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, din dorința aprinsă de-a afla adevărul, limitând dimensiunile lumii la dimensiunile propriului nostru orizont. Cu timpul ni se nasc idei de-a pune mâna pe această lume, de-a ne-o însuși bucată cu bucată, cu falsa iluzie că ne aparține, ca a fost făcută doar pentru noi și, mai târziu, doar numai pentru UNII dintre noi, mai puternici, destoinici și mai înzestrați chipurile, această iluzie devenind confuzie, pentru că ceea ce credem, de obicei se abate de la realitate. Confundăm multe lucruri diferite, începând de la situații simple până la probleme complexe și-așa ajungem la ziua de azi... unde nimeni nu este fără vină de realitatea ce-am construit cu propiile noastre minți și mâini, toți laolaltă contribuind prin fapte sau nefapte, la a o preface într-o lume dură, ce nu cunoaște nici iubire, nici milă, nici altruism, nici iertare...

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume hidoasă, în care totul pare de-a-ndoaselea făcut, în care incoerentul, absurdul pe locul rațiunii, anormalul pe-al normalului, minciuna pe-al adevărului, perfidia-n locul iubirii, îndoiala pe-al credinței, lăcomia pe-al altruismului, indiferența pe-al milei, păcatul pe-al virtuții și virtutea pe-al păcatului, șmecheria și prostia pe-al inteligenței, snobismul pe-al calităților adevărate, vanitatea pe-al modestiei, înfumurarea pe-al smereniei, ostilitatea pe-al bunătății, necredința pe-al credinței și-am putea continua... într-un cuvânt, o lume unde domnește mediocritatea, unde nulitatea este ridicată în slăvi, este suspusă la rang de cinste, strivind orice personalitate-i cade-n cale, unde valorile devin nonvalori, date la o parte, date uitării, chiar și condamnării. Trăim intr-o lume neprietenoasă, austeră, strictă și rece, fără milă, plină de ură, de disperare, de neîncredere, de teamă, plină de durere, suferințe și lacrimi ascunse sub măști zâmbitoare, chinuite sub fard și poleială, cu oameni răniți fizic și psihic, o lume ciudată cu doi poli, plină de decoruri strălucitoare, abundență, fațade și pancarte pe de o parte și pe de alta, sărăcie, mizerie, boală, foamete, razboaie... Trăim într-o lume schizoidă, fără esență, în care se mucește până la uitarea de sine, până ce simți că nu-ți mai rămâne timp să trăiești, să respiri, să te bucuri de existență, de familie, de proprii copii dacă apuci să-i aduci pe lume, ritmurile vieții fiind extenuante; nu ajung orele, zilele, într-o continuă goană, angoasa punând stăpânire pe suflete, pierzând treptat tot ce-i frumos și meriți pe-această lume în care ai venit cu un alt scop! Încetul cu încetul ne pierdem omenia, devenim roboți, paiațe, nevolnice păpuși trase de sfori de fiecare din Păpușarii vremii, pentru a îndeplini anumite scopuri și-a juca diverse roluri pe sceneta lumii.

Oamenii mereu se schimbă, ne cuprinde lăcomia, condițiile de viață, cerințele-s din ce în ce mai mari, o fugă continuă ca să ajungi undeva, să razbați, unii doar pentru supraviețuire, alții cățărându-se pe umerii celorlalți ca să ajungă până-n vârful piramidei sociale, pentru cât mai multă agonisire de averi, putere, orbiți și nesătui de fast, călcând sub talpă și strivind trupuri și suflete, jucându-se cu soarta lor după bunul plac, socotind cine trebuie să trăiască, cine să moara, câți și cum, „caii” bătrâni, bolnavii de orice vârstă devenind carcinoamele societății! Dar și noi, cei mai jos în ierarhie, ne schimbăm vrem-nu vrem, prinși intr-un mecanism, un mobil care mereu accelerează pentru a fi storși mai mult, dar și pentru a ne găsi, cât de cât, vreun loc mai cald și moale, vreun os cu măduvă sub umbra sistemului, punând în practică vorba ceea: „capul plecat, sabia nu taie”! Păi, cine-i de vină atunci, dacă nu fiecare dintre noi în măsura în care ne privește? Și ne întrebăm apoi cum de s-a schimbat lumea asta? De ce nu putem pune frână spunând STOP? Dar, vine la fiecare un moment în viață unde te oprești vrând-nevrând și tragi o linie făcându-ți suma celor realizate, dând socoteală feței din oglindă ce te privește nedumerită cerându-ți răspunsuri la întrebări: de ce? Cum așa? Unde am ajuns? Cine-i de vină? Eu ce-am făcut? Cum și cât am contribuit la distrugerea lumii? Cum de-am ajuns de-abia la ceasu-al doisprezecelea ca sa ne întrebăm? Cum de n-am înțeles nimic? Cum de n-am văzut semnele ce Timpul mi le arăta? Greu de găsit răspunsuri atâta timp cât conștiința noastra nu-i învățată să discearnă, greu să-ți găsești vina sau, poate nici nu vrem prea mult s-o căutăm, n-avem curajul sau poate-i prea târziu pentru noi de pentru remușcări, învinovățiri, lăsând pe umerii altora, a urmașilor să scoata castanele din foc și-așa ajungem din nou la aceeași întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Răspunsul este cât se poate de clar, doar noi nu vrem să-l scoatem din gură: ESTE EXACT LUMEA CE-AM CREAT! Este rezultatul faptelor și nefaptelor noastre, adormind am creat un MONSTRU! De ce însă nu ne-am întrebat la timp, atunci când încă se mai puteau îndrepta poate lucrurile? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI, fiecare ca unitate începând! Suntem vinovați că am creat sau am lăsat să se creeze o lume de coșmar care nu ne place și cum ne-ar putea oare? Trăim într-o lume dominată de lăcomie, intrigi, perfidie, frustrări și neajunsuri, de încă războaie de acaparare și dominație, încă având tendințe fasciste, încă de-a forma dacă nu sclavi ca altă dată, supuși moderni, o lume-n decadență progresivă, plină de vicii, prietenii false si relații eșuate, o lume violentă, de supunere fizică și psihică, o lume în care noaptea astupă mizeria și gurile cerânde de ajutor: guri de copii flamânzi și guri de femei maltratate, guri de bătrâni lăsați în soarta lor, guri gemânde ale celor fără acoperiș, guri bolnave incurabil din lipsă de tratamente, neajutați de nici măcar Dumnezeu pe lumea asta!

Puțini sunt acei oameni care încă se mai pot bucura de ce există-n lume. Ei nu cer multe, nu-și doresc luna de pe cer, și-au orânduit viața în așa fel încât se mulțumesc cu strictul necesar, nu aleargă după mijloace de trai efemere conștientizând că pe acest pămând sunt doar chiriași, nimic nu pot lua cu ei dincolo; pentru ce aceasta vânătoare își zic? Prețuiesc că sunt sănătoși, că și-au format o familie frumoasă, nu invidiază pe cei ce au mai mult, pe prieteni sau oamenii din jur și sunt într-un cuvânt FERICIȚI. Știm că lumea asta este diferită, că nu toți putem gândi la fel și nu putem avea pretenția ca ceilalți să gândească precum noi. Fiecare OM are diversitatea și idiosincrazia lui, modul personal de gândire, educația și conștiința lui și bineînțeles nu avem dreptul de-ai cere să se conformeze cu modul de gândire și atitudinile noastre față de viață, căci în final cine am fi noi? Avem o părere despre toate? Suntem atât de siguri de corectitudinea ei încât să nu permitem contraziceri sau alte păreri? Credem cumva că suntem Trimișii pe acest pământ? De ce îi acuzăm pe alții care-și promovează propriile interese? Facem exact același lucru ca și ei într-o masură, dar pentru că interesele sunt ale noastre, că poate posibilitățile sunt mai mici, credem că suntem mai puțin vinovați sau deloc. Important este să ne vedem lungul nasului, să ne cunoaștem fiecare locul, capacitățile, să nu ne atribuim calități ce nu deținem și asta n-o spun pentru a accepta orice de la oricine, pentru a coborî fruntea lăsându-ne conduși ca marionete fără propria-ne gândire și reacție, nu pentru a fi de acord cu orice ni se servește ci, pentru a înțelege că există lucruri dincolo de noi și de MICROCOSMUL nostru, care poate ne depășesc, nefiind cu toții în măsură educațional să înțelegem. Lucruri pe care nu le controlăm este bine de știut că ele există și sunt și alții mai în măsură să le cunoască. Tot așa de important este să nu trăim închistați în propria noastră bulă, cu jaluzele trase și căști la urechi, să nu vedem, să nu auzim, crezând că doar noi avem dreptul de-a avea dreptate și nimeni altcineva! Vi se pare ciudat cele scrise? Oare nu am depistat prin toate mijoacele ce ne oferă azi mass-media, cât de mulți având cunoștințe, dar în special unii neavându-le suficiente și plini de confuzii își dau cu părerea, care mai de care, soluționând chipurile toate problemele posibile ce ne preocupă? Pentru criza economică, scandalurile financiare, drepturile de muncă, sistemele de învățământ și cel sanitar, precare, mediul în care trăim, pandemii, pentru cum trebuie să trăim, cum să mâncăm și ce și cât, cum să respirăm, să iubim, să, să... atât de multe „să”, de parcă ne-am pierdut starea de sine și trebuie toți să ne încadrăm în turma, bine condusă la păscut, pentru a nu vedea-n zare abatorul ce ne așteaptă! Ăsta e marele pericol ce se întrezărește, de-a fi conduși fără să reacționăm acceptând fără cârteală tot ce ni se sevește! Răul apare când începem să credem că părerea ce-o avem este neapărat cea mai bună, singura capabilă de-a soluționa. Ridiculizăm, blamăm pe oricine crede diferit, nelăsând nimănui posibilitatea de-a exprima vreo altă părere, pentru că lumea noastră ar trebui să fie doar a noastră (zic EI!) și nu lumea tuturor. Și totuși câți dintre noi nu ne lăsăm pradă unei astfel de păcătuiri? Hai să vedem, cine va fi primul care va arunca piatra?

ÎN CE LUME TRĂIM? Păi, în aceea pe care noi toți și fiecare la rând am plăsmuit-o! Cum? Ia uită-te pe fereastră să vezi câte sau ce mașină luxoasă te așteaptă să conduci? Privește-ți casa în care trăiești și cum! Deschide-ți frigiderul plin cu de toate, de nu mai știi cu ce să începi! Deschide-ți dulapul, cu rufe scumpe, înghesuite de nu mai încap, nu știi ce să alegi, ce genți de marcă sonoră, ce încălțăminte adecvată, cum sa le asortezi pe toate! Mare chin! „Zilnic e-o problemă și-asta, care cu cce merge, precum ne învață emisiunile de modă! Până și mâncatul e o problemă, uff, cântarul ăsta... rețete de dezumflare bruscă ( dacă se poate mâncând!), date de care mai de care specialist! Dar și zodiacul ăsta ce ne zice pe azi la programul de astrologie, ne va merge bine ziua, ne cade vreun câștig, vreun nou amor? Problimatizări serioase cu care să-ți începi ziua (D-zeule și toți Sfinții, ajutoor!)

ÎN CE LUME TRĂIM? Ceea ce odată numeam iubire, dragoste, altruism, caritate, modestie, cumpătare, înțelepciune, indulgență, conștiintă etc. azi, încet-încet pălesc, dispar din limbaj și atitudine dând loc la altele dure, fără suflet. Trăim într-o lume virtuală, în care suntem doar cifre pe computer, domnind o rațiune rece și seacă, plasată ca fiind mentalitatea noastră, modernă, trăgându-se o linie la tot ceea ce ne-a legat de trecut, ștergând din memorie tot ce de preț s-a câștigat până acum, istoria, independența, identitatea și etnitatea, obiceiuri, civilizația acumulată de vremi, toate aduse la un numitor comun, pentru că așa se crede de cuviință că trebuie; ne alăturăm altora asteptându-le confirmarea, împărțind intre noi responsabilități, vinovății, știindu-se că-n comun eșecul este mai puțin dureros, dispar remușcările, liniștea și pasivitatea ne guvernează și conștiința devine din ce în ce mai transparentă și friabilă. Ce gândiri să ne mai rămână, la cei sărmani ce mor cu zile de sărăcie, de foamete, ce-și aleg hrana din gunoaie, singurul acoperiș fiindu-le cerul, pentru că au pierdut locurile de muncă și bancile le-au luat casele, la cei cu boli incurabile, ronțăiți de cancere, fără bani de tratament, știința ancorată stagnează voit descoperirea metodelor de înfruntare ale bolii cumplite ce macină omenirea de amar de ani, de faptul că învățământul este precar și analfabetismul în floare, că aerul ce respirăm, apa ce-o bem sunt otrăvite de substante radioactive și metale grele, că mediul înconjurător devine tot mai advers provocând malformații congenitale și-un număr crescut de boli autoimune și cancere, că ceea ce ni se oferă spre consum sunt alimente artificiale, plastice, cu mutații genetice, că pădurile se defrișează și-n locul „ plămânilor de oxigen” cimentul întră tot mai mult în viața noastra și câte ar mai fi de enumerat... Cui îi pasă de toate astea? Noua cât ne pasă? Să căutăm alte lumi, pe alte planete? Considerați că-i monolog de om pesimist? Considerați că exagerez?

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume a fabricilor de armament, a companiilor de medicamente, (nu toate în slujba omenirii exact), o lume a războaielor de cotropire, de exercitare a influienței și dominație, o lume a narcoticelor, a pederastiei și-a prostituției de voie sau de nevoie. Trăim într-o lume falsă, a excitării emoționale, a unei anume ”libertăți” pe care aș numi-o mai degrabă anarhie, a încarcerării psihicului uman în mijlocul barbariei, în care ne place să facem caz de DEMOCRAȚIE, un cuvânt ce azi și-a pierdut esența dată de filozoful și om de știință grec Demokritos, cuvânt ce place tare mult în a se face gargară în pompoasele discursuri ale politicienilor și politrucilor de doi bani și trei parale, demagogi de tot felul, plătiți și vânduți. O lume ce urmărește GLOBALIZAREA, CONTROLUL și pierderea în masă a omenirii prin fel de fel de metode, în care omul este supus experimentelor pentru a face față apoi NOII ORDINI MONDIALE. Trăim într-o lume cu frica zilei de mâine, cu instabilitate, nesiguranță și goliciune psihică, lipsind speranța, bucuria, recunoștința, dragostea, încrederea și credința adevărată nu fanfaronada, respectul, recunoașterea adevăratelor calități și capacități, loc făcându-și egoismul, superficialitatea, mediocritatea, autoritatea! Ducându-ne viața de zi cu zi, suntem prinși într-o luptă continuă, ca granaj între altele granaje încercând să razbim, cu dorința realizării de sine, a găsirii unui ideal, unui crez și-a unui loc potrivit pentru fiecare dintre noi.

Astea-s gândurile și convingerile mele și tare aș vrea să fie și alții gânditori ca mine, trezând rezonanțe în cât mai multe conștiinte, precum atunci când arunci o pietricică în apă și devine din aproape în aproape val puternic, tsounami. Trebuie să supraviețuim, trebuie să reacționăm, avem dreptul la viață, pe acest Pamânt pe care ni l-a lăsat bunul Dumnezeu și nu sub el, avem dreptul să aducem copii pe lume, sănătoși, să-i creștem frumos, să ne bucurăm de ei și ei de urmașii lor, să-i lăsăm pe cei ostili în lumea lor de ură și ferocitate! Noi, oameni iubitori, să făurim lumea noastra plină de iubire, de pace și armonie, în care să învățăm să trăim viața simplu și frumos, că numai una avem, bucurându-ne de toate, de la cele mai mărunte, așa ca la începuturi, când lumea ne era mai mică și totuși încăpeam, fiecare să aibă locul și rolul lui, în care iar să credem, să îndrăznim, să sperăm, să visăm, să iubim și să alinăm... O LUME A NOASTRA...

***

TE SALUT, LUME NEBUNĂ...


Te salut Lume, nebună, nebună de legat...
Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară...
Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat
Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,
Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,
Ne-ai înșfăcat în gheară...

Ne-ai șters din minte, câți ani la rând ne-ai subjugat,
Purtând cu toții-acum, pe față masca zâmbitoare...
Uitat-am de lacurile de sânge, ce nu s-au închegat,
De neam chiar am uitat, tărâm, părinți am renegat,
Devenind la rându-ne ostili, când păsări răpitoare,
Când dihănii târâtoare...

Te salut Lume, nebună, nebună de legat...
Prezent am spus la întâlnire, cu degetul la pălărie...
Pe loc m-am executat, când numele mi l-ai strigat,
Ce-altceva puteam să fac, la roata carului-n regat,
Știind că primăvară nu se face c-o floare-n bălărie...
Azvârle-mi osul din măcelărie...

Uite, mă dau și eu pe lângă alții, că-s mare patriot,
Fața mi-ascund, din postul binemeritat, de delegat...
Vrând, nevrând iau parte, la tainica Cină de complot,
În granajele mașinăriei tale prefăcându-mă-n dohot...
Semn mi-ai făcut să tac, o turmă s-aleg, m-ai obligat,
C-avea-voi doar de câștigat...
------------------------
Versuri din volumul „Pe tărâmuri neumblate" Autor Anna-Nora Rotaru

***

PESTE UCISE VISE, IZVOARE PURPURII...

Miros de moarte-i-n juru-mi, sânge închegat, fum de pirită,
Ochii-mi nu-ndrăznesc să îi deschid, de groază și de frică...
Neclintită-s, cu faț-ascunsă în țărână, respir colbul împietrită,
Sub alte trupuri nemișcate, de cald inc-al lor sânge-acoperită,
De-abia trăgând suflarea, inima se zbate, cât purice de mică,
Neștiind de-s printre vii sau morți, la o adică...


Astup urechile, urlet să nu mai aud, geamăt, răpăit de arme,
Rugându-mă să înceteze ploile de gloanțe și ghiulele de tun...
S-așterne mantia Morții astupând gurile, vaietele din larme,
Încet vazduhu-ncremenește-n ghearele ei lungi și-adoarme,
Odată c-ultimul horcăit al agoniei, din vieți sărmane ce apun,
Din neînsuflețite trupuri, ce-n lut se descompun...


Mă târăsc încet, c-unghiile-nfipte în pământ de sânge reavăn...
Mâini, picioare, zdrențele de carne, la o parte împingând...
E ce-a rămas din frați, surori, din trupul mamei mele, țeapăn,
Acea ființă dragă, ce-n poală ne strângea, cu cânt de leagăn
Și ura mă cuprinde, să mă răzbun, cu mânuțele-mi frângând,
Pe-ăști haini, ce se hrănesc cu sânge, ucigând...


Printre mormane de molozuri zăresc și trupul tatei, nemișcat,
Goliți ochii de viață, holbați spre cer, de gloanțe burta găurita...
Mă-ntreb: copii ai cărui Zeu suntem, aprig, așa neînduplecat?
Ce păcate săvârșit-am, că ne-a osândit și crud ne-a judecat,
De pace parte să n-avem, trăind cu frica-n piepturi cuibărită,
Prin miasmele de carne arsă, de moarte și pirită?


Încolo, văd cum soldații cu bocancii zgâlțâie morții... ucigașii...
Nici muriți nu-i lasă-n pace, ghiontindu-i cu întinse carabine...
Cea din urmă lovitură vrând să dea, cea de grație, vrăjmașii,
Să nu scape unul de-a binelea ucis, Morții tribut plătind, lașii,
La rând luând pe fiecare-n mormanele de trupuri, gropi, ruine,
Cuceritorii, cu inimile de piatră și suflete haine...


Deodată, simt bocancu-n coastă, la tâmplă, rece țeava de pușcă...
În aer, ca pe-o zdreanță, o mână mă ridica, mă pune pe picioare...
Văd ochii dușmănoși, sfredelitori, parcă de suflet cum mă mușcă,
Degetu-apăsând ușor trăgaciul... un ultim gând, că mă împușcă
Și, simțind speranța-n mine-ncet cum pâlpâie, se stinge, moare,
Privindu-l drept în ochi, întreb:"copii tu n-ai? Pe tine nu te doare,
La gândul că, poate-un altul, fără milă, ca tine vrea să îi omoare"?
A lăcrimat... și-n țeava puștii-am pus o floare...
------------------------
Versuri din volumul „Gânduri pe malul tăcerii”, Autor Anna-Nora Rotaru

***

CE-AM FĂCUT DIN LUMEA ASTA?

Suntem așa de mari, așa de tari și-așa puternici,
Stăpânii peste tot ce mișcă, ce există, peste toate...
Mai sus de Creatorul lumii, uitând să fim cucernici,
Ne-am transformat, unii-n ''sfinți'' și-alții-n nemernici,
Încălcând orice lege, unii-notând, alți dând din coate,
Cerșind unii, alții-având de toate...


Am schimbat roata pe Pământ, sensul și consemnul,
Că ne simțim cu mult mai mari, înșine chiar creatori...
Spatele ni l-am întors și n-am mai ascultat îndemnul
La viață cumpătată, n-am deslușit din vreme semnul,
De-a ne opri din goan-agoniselii, ajungând devastatori,
Pe-ntreaga lume exploatatori...


Orașe mari am construit, turnurile să împungă cerul,
Păduri am defrișat, munți scormonind am bombardat...
Deșerturile-am mutat, aducând ploile, taifun și gerul,
Cursul-apelor schimbarăm, explorăm adânc și-eterul,
C-am supt tot ce-a fost pe-aici, popoarele-am prădat,
De mă-ntreb: cum Domnul ne-a răbdat?


Tancuri am făcut, tunuri, bombe-atomice și nucleare,
Că tari precum suntem, cine oare să ne-oprească?
Țintim alte planete, bogățiile-nșfăcându-le în gheare,
Că-ntreg Pământul l-am golit, găoace e, fără valoare,
Aspirând cu mult mai sus, despicând poarta cerească
Speța-ne vrând și-acolo să domnească...


Și când ni-era lumea mai dragă, noi cruzii invadatori,
Cu schiloade conștiințe, de-averi flămânzi și de putere,
Popoare strivind sub talpă, criminali acerbi și dictatori,
De războaie nesătui, pe-oropsitele suflete dominatori,
Frângând lumea, blestem căzut, ca haite de pantere,
De vampiri, de hiene și coleoptere,


Ne-a trăsnit de Sus pedeapsa, arătând că suntem mici,
Că, ce-am acaparat în viață sunt palate doar de-argilă...
Unii vom cădea din tronuri, ca plesniți fiind de-un bici,
Bogăția nesalvând, ca banii la Moarte n-au trecere aici
Și cu toții la grămadă, Covidul, mic dușman și fără milă,
Ne-o lasă, nu pe tron ci, sub movilă...


Doar cei din vârful Piramidei, pe soarte călcând s-or lăfăi,
Că nimic nu-i poate-atinge, ținând și securea și-antidotul...
La rece, făcând planuri de dezastru, Havanele și-or pufăi
Jucând partide cu omenirea, șah-mat scoțând-o or molfăi,
Cătând tertipuri de cipare, urzind vaccinurile cu complotul,
Din cai de tras, nebuni, făcând biorobotul...
------------------------
Versuri din volumul „Gânduri pe malul tăcerii”, Autor Anna-Nora Rotaru

***

VREAU LUMEA S-O SCHIMB...

Mi-am spus să plec la vreme de seară,
Când luna suspină pe cer, sângerie...
Nimic nu mai e ca și-odinioară,
Tot viu ce fusese, e gata să moară,
În lumea ce astăzi i-așa plumburie!

Se curmă timpul pe negrele stânci
Și-s drumurile-ncâlcite spre Veșnicie...
Pe pulberea-n urmă, în brazde-adânci,
Fărâmate-s dalele cu Zecele Porunci,
Cu lumea târâindu-se în nimicnicie!

Apele-nvolburate din mătci se revarsă...
Nici Arca lui Noe nu-i în zare să pleci...
De-o mână Divină calea ți-e ștearsă,
În față ai apă, înapoi grână arsă
Și nu văd vreo punte pe unde să treci!

Dar n-am nici torță că sa-mi să lumineze...
Și stelele parcă se scurg ca de ceară...
Mi-e noaptea adâncă, ce Sfânt să picteze,
Potecă pe dânsa și-un vânt să vibreze,
Să-mi spulbere teama-n gândirea amară?

Cu toiagul să-nlătur talaz de suspin
Și perdelele nopții, scăpând de-ntuneric...
Purtand pe stindard Cuvantul Divin,
S-arunc din desagă flori dalbe de crin,
Genuni să dispară în spațiul feeric!
------------------------
Versuri din volumul „Apostol fără nume”, Autor Anna-Nora Rotaru





Anna-Nora Rotaru Papadimitriou    9/23/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian