Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Poeme


RĂZVRĂTIREA CERBERILOR

Libertatea noastră nu are stăpân!
Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut
lui Christos sau vreunui demiurg păgân;
nici zeilor din norduri, ce-nvârt
iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,
nu li se mai pleacă nomade seminții,
deși în urma lor, stirpe după stirpe
se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim
soi de floare, sânge rupt din soare,
care să le-atârne istoria-n vârf de cer;
rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,
ce vin, trudesc și pier.
Nici măcar credința nu mai stăpânește
mintea spovedită de cerberii din noi,
ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,
spre Ziua de Apoi.
Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,
în vremea când șaduful făurea arginți
și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.
Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,
iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.
Levitează focul pe tânga de pe cruci,
răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,
mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,
se-ntoarce și îi spun:
– Libertatea mea nu are stăpân!

CONSORȚIU

Hrăneşte-mă cu mâna ta!
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,
să-mi fie consoarta anilor lumină
şi până la pământ,
să-mi fie plecată închinăciune,
născută din vântul de sud.
Să stăm în jurul mesei,
de parcă am sta în jurul universului
să ne ospătăm.

Dar nu miel – n-am vrea
să-L sacrificăm pe Dumnezeu...


DELIR SICOFANT

Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe,
și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei;
printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei,
lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi.
Cu-o pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic,
îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade
revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec
cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale
o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg.
Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă,
fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă.

Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina
c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru.
Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian
își cadorisește vipia și credința cu salmastru;
și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu,
cercetăm să soarbem timpul, scurs pe cupa lui Orfeu.
Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug,
pervertim al rugii crug, când meschina îndurare,
ascunsă după o dogmă, ne trădează
iar delictul de a ne iubi cu normă.

Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm
că doar sânge mai separă întuneric de lumină,
când destinul își închină chiar a inimii bătaie
pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă
unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire,
prinsă-n acele de ceas.
Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante,
doar un gest de mare fante al destinului ingrat?
Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant,
la dezmățul diletant din sentințele vacante.

Ce Destin? Ce mare fante?
Eu sunt Beatrice, tu, Dante!
Tu, Tristan și eu, Isolda!

Destinul și-a luat iar solda...


SURĂ DESPRE DOR

Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,
Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,
O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,
Un ultim devot răstignit... printre spini,
O geamie în care sufletele nu mai au descântec,
O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,
O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,
Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.


MIREASA FREUDIANĂ

Destinele noastre par a se dizolva
unele în altele,
ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato,
sub auspiciile unui creator priceput;
același creator care răstignește
surâsul femeii
pe un fundal cu orizont asimetric,
iar apoi își vinde capodopera ca suvenir
în lumea de dincolo.
Numai destinele unora se despică
și lasă lumina să zacă în suflete,
ca într-un sarcofag;
altele se închid,
iar întunericul le pândește viața,
ca pe o mireasă freudiană.



RESTU-I DOAR KHAYYAM ȘI… MOARTE

Câte trepte or mai fi pe mâna ta pentru sufletul meu?
Câte vămi porți în inimă, pe care ar trebui să le mai trec?
Câte înălțări mă faci să le petrec şi
Câte decăderi m-or aştepta prin mine?
Îmi poți goli tu carnea de umbrele din tine?

Te-aștept sub un piștak și
Mă gândesc că cerul e prea străin de toate,
De cheile din inimi, de dorul de pe pleoape,
De viața ce se zbate în filele din carte.

Te pretind, dar Nimeni, Nimeni nu-mi răspunde
Și simt că Îi urăsc tăcerile imunde.
De-o vreme ating căderea, cu Lucifer de mână,
Și-mi pare că mândria-mi tăcerea îți îngână.

Spune-mi, unde ești când sufletul mă lasă?
Tu nu vezi că îngerii se întorc acasă?
Trec sorii fără noi când ne iubim departe…
Iar restu-i doar Khayyam și… moarte.


LUMINA MEA

Lumina bate la poarta dinspre lumea taților.
Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii
trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte,
comoara celor neștiutori; vede cum fuge
foamea din fața hranei, setea din fața băuturii
și nenorocirea din fața fericirii.

Doar ea poate să se păzească de călău,
pentru că știe că moartea este Sinele său.


VĂLUL FACERII

Sufletul meu are margini.
E ca o întreagă lume străjuită,
când răsare, de Zidul Plângerii,
iar când apune, de stâlpii lapidării, din Mecca.
În miezul lui, se înalță Yggdrasil,
a cărui coroană se revarsă, îmbrăcându-l
într-un văl al facerii de alte suflete –
unul născându-se dintr-altul
și toate, tribut dumnezeilor din mine.
Sufletul meu vânează vulturi mâncători
de alte suflete, în oglinzi,
în ape line și adânci,
în ochii lepădați de credință,
chiar și în seninul din moarte.
Sufletul meu răstignește șerpii înnodați
la capetele vieților netrăite,
pe cei care se fac punte între
cercurile dantești și Omul lui da Vinci.
Și atunci, mă întreb:
ce caută la rădăcină mea
vulturii aceștia mâncători de alte suflete,
șerpii pe care i-am răstignit între margini,
când sufletul meu pune suflet în pieptul tău
și în pieptul celor asemeni ție,
ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?


SĂ NU LAȘI PIRAMIDELE SĂ PLÂNGĂ!

Să nu lași piramidele să plângă!
Tu nu știi că-n deșert nu sunt curcubeie?
Sau că-n tâmpla de moschee mântuirea nu mai umblă?
Că pe vârfuri de muqarne stau ninsorile la pândă,
cu flamura sângerândă, când pe drumuri de cămile
șed stindardele umile ale celor exilați?
Că pe stâlpii din serai zace vina din fecioare –
mărturia celor care cresc cosciugele din rai?

De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul...
Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee,
din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip!
..................................................................................
Când cete de curcubeie trec prin gaura de cheie,
iar lumina, prin lucarne, cade stins
pe pieptu-mi greu, zemuind ca o nătângă,
tu, iubire, să nu lași piramidele să plângă!


PSEUDOPSALM

Mă dospesc în neputință drojdii de singurătate,
Soarele simțirii noastre între pneume se zbate,
Lumea e un tabernacol de smintiți și de zeloți,
Templul a născut despoți fără sare în bucate.

Mă întreb de mai sunt preoți ce slujesc în zigurat,
Ascunși fiind de rujul Evei și de mărul din păcat,
Profeții ce dezertează, umilite de istorie,
Ce-și îngroapă falsa glorie în al vremii bal mascat.

Mă dospesc în neputință drojdii de amărăciune,
Că în suflete-ncolțește putregaiul din răpciune;
Sub un strat de-agoniseală zace ruga obidită,
Cu tandrețuri schilodită în cutumele antume.

Ce să facem, Doamne, noi,
Când ne bate la fereastră Evanghelia cu nevoi?
Când la sfadă stăm cu moartea pe o margine de pat?
Când în casa Ta de ceruri,viața mea-i un simplu cat?

Spune, Doamne, nu-i păcat?
Și de Tine, și de noi,
Că-mpărțim soarta la doi?


BLESTEM ARĂBESC

Cu dragostea de îmi pleci,
Blestemat să fii pe veci!
Allah să te povârnească,
Limba să nu-ți mai grăiască,
Ochii-ți să se-nece-n sare,
Să te usuci din picioare,
Să te bată armatanul,
Arde-te-ar boala tot anul!
Pustiul să-l ai serai,
Jalea să îți fie strai,
În bazar să găsești doară
Funii de mătase rară,
Să te sugrume cu ele
Toate durerile mele;
Să-ți pun umbra-n cingătoare,
Să nu ai noroc în cale,
Să ajungi un fur neder,
Călărind un dromader,
Cadâne să nu mai ai,
Nici fecioarele din rai
Și de speri la alt harem,
Să te-ajungă-al meu blestem!
Să primești în Ramadan
Cazne demne de șeitan,
Iar Profetul să îți dea
Toată tânguirea mea;
Graiul meu cadiu să-ți fie
Testament, nu bucurie;
Să nu calci pământul sfânt,
În deșert să ai mormânt,
Din caftan să-ți faci coșciug
Și din iatagan, zălug,
Sufletul să-ți fie frânt,
Nurii morții, legământ;

De îmi pleci cu dragostea,
Jur pe viața mea și-a ta,
Că jihad eu năpustesc
Peste tine, cât trăiesc!


HAOS PRIMORDIAL

Când dogoarea ne stăpânește setea,
cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.
Toți suferim de setea mortului…
De aceea am uitat la ferestre
paharele cu lumină






Mădălina Bărbulescu    11/11/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian