Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Bucureştii bucuriei şi al tristeţii

Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Totuşi am continuat să iubesc micul meu Paris zdruncinat de cutremure, şi nu mă refer numai la cel de pământ ci şi la demolările unor cartiere întregi, cu case-minuni de arhitectură, la bisericile strămutate sau distruse. Nici în apartamentul meu, în fortăreaţa mea de ziduri aevea şi închipuite, închisă cu trei zăvoare, nu m-am mai simţit în siguranţă. Mi-am luat zborul. Am fâlfâit din aripile mele de sticlă, fragile, transparente, din care n-au întârziat să cadă cioburi, aşchii subţiri, dureroase şi ţăndări, una câte una.

Dorul m-a întors în Bucureşti, ascunsă sub masca ochelarilor de soare pentru ca oraşul părăsit de mine să nu mă recunoască, să nu-mi vadă lacrimile când hoinăream prin faţa vitrinelor, de data asta încărcate, prin librăriile arhipline unde nu mai intră nimeni, prin pieţe de cartier cu cireşi şi fructe de pădure. Bătea un vânt uitat şi duşmănos purtând cu el praful străzilor cu nume noi şi puful alb al plopilor ca pe o ninsoare caldă. Trecuse timpul când mă-nfioram văzând clădirea Casei Scânteii, pentru mine semnul că am ajuns în capitala naşterii mele şi a fiului meu. Constatasem deja că numai la Moscova sunt şapte surori identice, la Berlin încă una, şi cine mai ştie pe unde... Ah, cât de discutabilă e unicitatea!

Mânată de curiozitate, am mers cale lungă de la artezienele aducând vag cu cele din Place de la Concorde, dar completamente lipsite de patină, culoare şi personalitate, am trecut printr-un Champs Elysées mai întins şi mai lat decât cel originar, dar fără viaţă, fără magazine, fără cafenele, fără agitaţia specifică unei mari şi vechi metropole europene când, deodată, ridicându-mi privirile spre cerul cenuşiu şi norii îmbufnaţi, am zărit la orizont o clădire imensă, situată pe Dealul Arsenalului. Aproape cât Pentagonul! Şi mai mare decât Piramida lui Keops! Din ce mergeam, ea se depărta de mine. Mă bătea gândul că lăcaşul Zmeului zmeilor e de neatins pentru muritorii de rând. Cum însă nimic nu poate învinge o voinţă nestrămutată, am răzbit până la urmă. Uşa sculptată din stejar masiv s-a deschis, iar eu m-am strecurat cu paşi înăbuşiţi de enormele covoare ţesute manual. Bogăţia plafonierei din cristal de Mediaş m-a vrăjit. Ca şi tablourile lui Sabin Bălaşa reprezentând figuri pe jumătate îngereşti, cu coame stufoase şi culori gingaşe în obrajii fragezi, cu trupurile plutind în aerul pământesc. Doamne, ce mică m-am simţit înconjurată de toată splendoarea de proporţii gigantice! Şi-aş mai fi mers aşa, drum de vară, până-n seară, dacă nu m-ar fi dovedit ostenelile, căci n-am putut trece cu pasul cele o sută de săli. Ş-apoi, te cam sastiseşti, iarăşi aplice de cristal cu bronz, iar draperii de catifea de zeci de metri, brodate cu fir de aur şi argint de măicuţele de la Mânăstirea Agapia, iar uşi gigantice de cireş, fag, stejar, iar policandre de sute de kilograme, iar caisson-uri sculptate în tavan, iar podele de marmură roşie, albă, neagră... Perfecţiunea e plicticoasă! Trebuie să găseşti neapărat defecte... Iată, nu există aer condiţionat. Şi de ce? Pentru că Zmeul se temea de tuburile lui prin care, liberi, curenţii reci i-ar fi răguşit preţiosul glas... sau pe acolo s-ar fi putut infiltra gaze otrăvitoare ce l-ar fi amuţit... Da, nu sunt nici ascensoare, căci o coborâre triumfală pe trepte largi dar scurte, înalţă în ochii privitorilor. Am aflat că au fost voci care cereau ca această construcţie megalomano-căpcăunică să fie dărâmată, altele propuneau să se închirieze pentru nunţi şi că autohtonii refuză să o viziteze. Le trezeşte resentimente sau se tem de stafia Zmeului zmeilor care bântuie prin sălile pustii şi tăcute? Brrr!

Am cedat atracţiei magnetice a Muzeului Ţăranului Român. Încă de la intrare, inima mea a început să-şi iuţească bătăile. Costume populare, vase de ceramică, modele de broderii, suluri de borangic străveziu ca pânza de păianjen. E un mister cum ies oare din mâinile butucănoase, asprite de muncile câmpului, de trebile gospodăriei şi de ger, asemenea ţesătură diafană din fir de tort!

Şi fiindcă nu concep o vizită prin Bucureştiul iubit fără să mă plimb hai-hui prin oazele lui de verdeaţă, am colindat prin Cişmigiu, Grădina botanică şi Parcul Herăstrău unde m-au îmbătat mirosul florilor şi măreţia arborilor bătrâni, aceiaşi de altădată, cărora încă mai am să le spun secrete la urechea trunchiurilor crăpate de vitregii. O dată, împinsă de curiozitate, am eşuat seara în Restaurantul „Grădina Doamnei”, singurul care-şi face reclamă pe harta Bucureştilor împărţită la aeroport ca având program folcloric. Ornamentaţia era pitorescă, frizând kitsch-ul, capete de mistreţi, colecţie de coarne, jderi şi vulpi împăiate, ceramică de Horezu, ştergare şi linguri, tot dichisul! Mâncarea sub orice critică, dar ştiam a priori că plătesc pentru spectacol. Orchestra şi cântăreţii m-au delectat cu vechi şi cunoscute melodii populare, iar trupa de dansatori m-a făcut să pocnesc din degete şi să bat din picioare în ritmul jocului. Totul s-a încheiat cu o periniţă financiară la care erau invitaţi pe scenă absolut toţi consumatorii cu condiţia să depună pe năframa aşternută pe podea o ofrandă bănească. În drumul de întoarcere spre hotel, am dat de un cetăţean turmentat care, sprijinit de o maşină, debita fără întrerupere toate vulgarităţile pe care le-am auzit în întreaga mea viaţă.

A doua zi, am vrut să mă sui într-un tramvai, căci mi-era dor de zăngănitul roţilor pe şinele vechi şi de priveliştea străzilor pe care tot încercam să le identific. Cum aşteptam în staţie, privirile mi-au căzut pe vitrina unui birou de vânzări şi închirieri de locuinţe. M-am holbat neîncrezătoare. O casă în Bucureştii Noi, un milion şi jumătate de euro, alta două milioane, erau şi de trei. Chiriile se ridicau la trei până la cinci sute de euro. Pentru cine să fi fost preţurile acestea? Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...

Din Ţara Laptelui şi-a Mierii în care locuiesc de aproape patru decenii, cea înconjurată de duşmani, asupra căreia cad rachete, şrapnele şi katiuşe, şi unde pândeşte pericolul bombelor chimice, biologice şi nucleare, singura mea legătură cotidiană cu Bucureştii e înlesnită de programele televiziunii internaţionale române. Astfel aflu în fiecare dimineaţă despre canicula verii şi nămeţii iernii, mai văd câte un film vechi reluat de câteva ori ale cărui replici le ştiu pe dinafară dar continuă să mă emoţioneze, mă îngrozesc de noul accent americano-italiano-rom al dulcii şi frumoasei mele limbi materne, acum împănată cu neoneologisme şi cu expresii vulgare, ascult certuri mai aprige decât la uşa cortului, sunt pusă la curent cu idilele dintre fotbalişti şi manechine, cu siliconările, amantlâcurile, sinuciderile, accidentele de circulaţie, beţiile, etnobotanicele, şpaga şi nepotismele vechi-noi, remanierile, plebiscitele, suspendările, revenirile la Cotroceni, nunţile-botezurile-tăierile de moţ incluzând numărul de porci, viţei, sarmale şi alte bunătăţi servite sutelor de invitaţi, cu precizarea firmelor la care au fost comandate rochiile de seară, genţile şi pantofii, cu lăutarii plini de aur interpreţi de manele şi banii fără număr care li se aruncă. Şi pensionarii care n-au cu ce să-şi cumpere medicamente şi să-şi plătească gazele când vine frigul, credincioşi-crezători disperaţi în minunile moaştelor Sfântului Dumitru... şi salariaţii cărora li s-a tăiat un sfert din salariu şi li se fac promisiuni... şi câinii vagabonzi care omoară, dar sunt protejaţi de asociaţiile iubitorilor de animale... şi cât costă un masterat sau un doctorat... până la ce procent a scăzut promovabilitatea la bacalaureat, câte maşini de jumătate de milion de euro circulă pe străzi, şi mascaţii care descind în forţă, şi cartiere rezidenţiale, Paradisul verde, Mall-uri ultramoderne, reţele de supermaket ale căror rafturi doldora de marfă te îmbie să-ţi umpli cărucioarele, Centrul Vechi renovat, animat şi pitoresc, teatrele dramatice, Opereta şi Opera unde cu greu găseşti un loc liber, cu artiştii talentaţi, devotaţi, entuziaşti, Podul Basarab... şi atâtea alte minunăţii!

Ah, Bucureştiul meu iubit, săpat, scormonit, peticit, înflorit, aglomerat, sărac şi bogat, Bucureştii bucuriei şi





Magdalena Brătescu    8/5/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian