Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Happy birthday USA ! O vizită prin Washington D.C.

Când ne-am întors din vacanta petrecută în Carolina de Sud, pe plajă la Myrtle Beach, fiindcă ne aflam pe coasta de est a USA, împătimiti cum suntem de călătorii, cum era să ocolim Washingtonul care ne stătea în cale, orasul puterii mondiale? Asadar, ne-am lăsat masina în preajma Washingtonului, la un hotel unde poposisem pentru noapte si în zori de zi, urmărind linia albastră a metroului, i-am dedicat o zi de vizită. Stiam că va fi obositor, fiindcă tot ce aveam de vizitat era de bătut cu piciorul, dar fiind învătati cu „heirupismul turistic” ne-am aventurat. Si aventura a tinut nouă ore de alergătură pe jos, cu rare si scurte pauze pe câte o bancă ce ne iesea în cale si fără nicio pauză pentru masă. Asa că a fost o rupere de picioare si limbi scoase de atâta oboseală, si astea cel mai tare resimtite de mine. Dar a meritat si acum, când scriu încercând să astern pe hârtie multele impresii acumulate în vara asta, întâi îmi pică la mână dorinta de a scrie despre Washington. Alergând încolo si încoace, mă opream uneori pentru a-mi trage sufletul dar si pentru a cumpăni imaginile si a le aseza în ferestrele sufletului ca să le duc cu mine si să le păstrez multă vreme.
Cu toate că îmi erau familiare clădirile celui mai important centru de putere al lumii, totusi contactul direct cu realitatea nemijlocită mi-a impus alte puncte de vedere decât cele pe care le aveam. Călătoriile si vizítele, întotdeauna îti dau la o parte văluri de pe ochi si de pe creier create de stereotipii greu de explicat, mai ales că nu au legătură cu realitatea. Asa sunt si multe din antiamericănismele unor europeni care suferă de complexe de superioritate si care nu pot fi justificate prin nimic.
S-a nimerit o zi cu cerul acoperit, ba ne-am strecurat si printre picături de ploaie, dar si cu momente luminoase cu pete albastre de cer senin. Am binecuvântat norocul de a nu ne doborî căldurile cotropitoare ale acestei veri năstrusnice.
De unde am sfârsit călătoria cu metroul, cu pliante în mână, am plecat pe jos cam vreo doi kilometri, admirând clădiri până spre centrul Washingtonului, in zona numită The National Mall, care nu e un magazin, cum am crede după nume, ci o fâsie de câtiva kilometri pătrati de spatii verzi delimitate de bulevardele Constitutiei si Independentei, parc dedicat eroilor. Aici sunt concentrate toate monumentele si clădirile cele mai importante din Washington: Casa Albă, Captoliul, Monumentul Washington, Memorialul Lincoln, Memorialul eroilor Războiului din Vietnam, Memorialul Războiului din Coreea, în preajmă se află Pentagonul si Cimitirul Arlington... Aici se află presedintele, guvernul, Senatul, Camera Reprezentantilor, sediile centrale ale FBI sau CIA, căci Washingtonul este o concentrare de simboluri, care îti oferă un adevărat spectacol în regie americană.

Ne-am reamintit că Washingtonul a fost construit special pentru a îndeplini functia de centru al guvernului. Prin votul din 16.07.1790 Congresul a aprobat legea privind constructia unui oras care să devină noua capitală a SUA. În 1793, George Washington, primul presedinte al USA, a pus piatra de temelie a Capitoliului construit după planurile lui George Hadfield. În 1800, Guvernul s-a mutat de la Philadephia la Washington primind numele primului presedinte.
Situat pe malul râului Potomac, la confluenta cu Anacostia, în apropierea tărmului Atlanticului, Washingtonul, formând de unul singur Districtul Columbia (DC) are un farmec aparte. M-a impresionat deosebit de plăcut, curătenia, aerul putin auster si monumental impus de caracterul administrativ. A fost gândit să fie asa. Chiar si casele având înăltimi mai mici, îngrijite si plăcute ochiului, degajă solemnitate. Pe lângă faptul că orasul adăposteste sediul guvernului, multe constructii importante, multe monumente, este în acelasi timp si un oras turistic important. După îmbrăcămintea oamenilor si graiurile diferite pe care le auzeai în preajmă, puteai să îti dai seama de marele număr de vizitatori străini.
Am avut satisfactia să văd, ca si la Barcelona, că Washingtonul are un sistem de străzi foarte simplu. Aproape toate străzile sunt paralele sau perpendiculare, ceea ce face ca spatiile dintre străzi să pară niste dreptunghiuri uriase făcute din dreptunghiuri mai mici, însă neegale. Străzile care merg de la nord spre sud sunt notate cu cifre, de exemplu «Strada 25», iar străzile de la est la vest sunt notate cu litere, de exemplu «Strada D». Ca si în Canada, distanta de la o stradă la alta se numeste “block”. Străzile sunt tăiate de bulevarde diagonale ce se întâlnesc în piete largi, circulare si se numesc Avenue. A fost proiectat de arhitectul francez Pierre Charles L`Enfant, la sfârsitul secolului al XVIII-lea, continuat apoi de al doilea arhitect mare, fostul senatorul Mc Millan care a respectat ideile predecesorului său creând un ansamblu unitar al Washingtonului.

A fost o surpriză să vedem arhitectura fără zâgârie-nori, atât de tipic americană si să ne întâmpine o arhitectură ceva mai apropiată de cea europeană – nicio clădire nu depăseste înăltimea Capitoliului. Nu sunt cartiere de blocuri, si ce m-a surprins peste măsură a fost faptul că lipsesc total afisele de orice fel, luminoase, panouri, etc. Clădirile destinate business-urilor din centru sunt relativ vechi, dar acum le-am văzut renovate complet, arătând ca noi. Arhitectura impresionează prin caracterul rafinat al designului, căutarea acelei linii si acelui material care să pună în valoare un anumit spatiu.
Peluzele si fântânile arteziene ne-au încântat, sunt făcute cu multă fantezie, bordurile si trecerile de pietoni atent lucrate, semnalizarea străzilor impecabilă. Au 250 de piste pentru biciclete, precum si programe elaborate de educare atât a biciclistilor, cât si a soferilor cu privire la comportamentul în trafic.

Pentru că nu au zone industriale, nu au nici poluare. N-am văzut nici constructii, nici alte lucrări abandonate.
Numărul de locuitori si suprafata locuită în Washington sunt mai mici decât ale altor orase mari. Pietonii sunt putini, iar vizitatorii sunt concentrati asupra clădirilor si monumentelor istorice. Îmbrăcămintea oamenilor este foarte decentă si de o mare simplitate, asemănătoare cu cea a canadienilor si foarte diferită de cea a europenilor, care străluceste prin fantezie si lux. Pentru ei este mai importantă tinuta practică si confortabilă dar nu lipsită de bun gust. Îmbrăcămintea femeilor, ca si în Canada desi lejeră, ca si fardurile, nu le dă aer vulgar, obscen sau de femei usoare. Oamenii mi s-au părut frati buni cu canadienii. Sunt prietenosi, deschisi comunicării, cu dragoste de viată si de semeni, când te întâlnesti cu ei te privesc în fată într-un dialog mut, compus din zâmbete si vorbe nespuse, doar sugerând că există ceva frumos în acel loc numit suflet. Sunt oameni care nu-si fură singuri căciula, oameni care îsi păstrează omenescul, generozitatea, modestia, ospitalitatea trăind firesc, murind linistit, oameni cărora poti să le spui: “vă multumesc pentru cum mi-ati atins viata!”

Din tot ce vezi, în multe privinte asemenea canadienilor, îti dai seama că una din virtutile principale ale societătii americane, dupa cea religioasă si aproape tot atât de importantă ca familia, este munca.
La ei totul functionează precis, sigur, fără ezitări, ca un mecanism din care au fost eliminate toate componentele inutile si acum luceraza cu maximum de viteză si de precizie, fără vorbă multă. Nu am văzut să fi bătut pe undeva vânt de boemă sau de grotesc. Visurile lor de viată au fost ca ale noastre, ca ale tuturor oamenilor, dar ei au stiut să le dea viată, să facă adevărate minuni, în timp ce în alte părti ale lumii au rămas numai păreri. Americanii, acum 150 de ani trăiau ca si noi, românii si în acest scurt răstimp au putut să-si schimbe radical viata. Românii nostri nu sunt prosti, multi primesc vorbe de laudă pentru inteligenta si perspicacitatea lor, dar te întrebi de ce nu se văd si la noi minuni, fie ele chiar si mai palide?

Din tot ce te înconjoară, odată cu aerul pe care îl respiri, simti că oamenii acestor locuri si-au dorit mai mult ca orice libertatea si adevărul si că sunt foarte mândri de istoria lor, iar tu, ca oricare vizitator aici te poti simti liber, indiferent cat esti de visător, romantic sau realist. Pentru ei istoria este un cult, o preocupare permanentă. Cultul pentru tară, pentru istorie începe devreme, în familie, continuă apoi în scoală, la orele de voluntariat, la biserică si la universitate. Ca să îsi facă cunoscută propria lor istorie stiu să pună în valoare tot ce este demn de văzut si retinut si aproape toate muzeele au intrarea liberă. Găsesti pliante si hărti turistice locale gratuite si peste tot. Ghizii, unii de specialitate, altii voluntari îti răspund la cele mai curioase întrebări cu cea mai deplină seriozitate si cu un aplomb de te lasă fără replică. Mi s-a strecurat în inimă un fior rece la gândul că istoria noastră nu va fi niciodată tratată cu o astfel de seriozitate. Respectul lor pentru adevăr înfloreste chiar si atunci când este dureros sau a fost provocat din greseala propriei tări asa cum am văzut, mai ales la Memorialul ostasilor căzuti în războiul din Vietnam. Acest monument unic în lume m-a impresionat cel mai mult. Este un loc de pelerinaj cunoscut în toata lumea. Este atât de original încât chiar si atunci când îl vizitezi îti trebuie un timp ca să poti receptiona ceea ce vezi.
Când am ajuns în apropiere am înaintat pe o alee si am găsit pe o parte si pe alta câte o carte, ca cea de telefon, închise în cutii transparente, ca niste pupitre. Aceste cărti au paginile îmbrăcate în plastic laminat, cum se spune pe aici. Îti bagi mâinile în pupitru si le răsfoiesti în interior. Nu pot fi scoase afară. Astfel sunt ferite si de intemperii, dar si de sustrageri sau degradări. În aceste cărti sunt trecute numele victimelor din război si locul unde pot fi găsite numele lor pe placa de marmură. Paginile lor arătau că au fost răscolite de multe, multe mâini...
Acest monument este unic fiindcă nu se ridică spre cer, ca celelalte monumente, ci se află construit sub nivelul solului. Spre deosebire de alte monumente închinate eroilor căzuti în luptă pentru tara lor, acest monument este complet desprins de aspectul religios. Sunt niste plăci de marmură neagră, slefuite ca o oglindă în care ti se vede chipul, contopindu-te cu ei. Aceste plăci sunt asezate pe o tăietură verticală în pământ, pornind de la înăltimea de o jumătate de metru si înăltându-se în formă curbată, depăsind de două ori înăltimea unui om. Pe aceste plăci sunt înscrise cu alb numele celor căzuti în luptă, însirati ca într-un pomelnic.
Ca să citesti, cobori sub firul ierbii si constati cutremurat ca si tu esti acolo jos, cu ei ca să poti să le citesti numele, să faci fotografii sau să filmezi.

Membrii familiei vin cu hârtii, le lipesc de marmură si imprimă numele prin apăsare cu degetul, încât au o amintire directă de la monument, pe care o păstrează acasă cu sfintenie. Asociatii de voluntari sau reprezentanti benevoli, stau solemn la fata locului pentru a da informatii, a povesti “la prima mână” ceea ce Memorialul nu poate face, ori să se fotografieze cu vizitatorii. Andaluza l-a întrebat pe un veteran câti eroi sunt trecuti pe aceste plăci. A cuprins-o un fior si i s-a oprit un nod în gât când i-a răspuns pe un ton sobru, retinut, solemn, fără niciun cuvânt de prisos, ca si cand s-ar fi aflat în fata ostasilor căzuti, doar atât: 58.256. Forfota multimii care căuta numele unor cunoscuti sau numai citind numele eroilor se desfăsoară în liniste deplină. La baza plăcilor se află un săntulet. Acolo vizitatorii depun flori, steguletele USA, am vazut depuse scrisori sau obiecte mici care au apartinut soldatilor.

În marmura ca oglinda se răsfrânge imaginea de la distantă a Monumentului lui Washington, numit si Obelisc, în care vizitatorii se pot urca cu liftul până în vârf, de unde se deschide o panoramă impresionantă asupra orasului, asa cum au descris-o Mara si Tibi, cu picioarele mai iuti decât ale mele.
Pe linie dreaptă, în spatele acestui monument se află Lincoln Memorial, o clădire mare, impunătoare, construită în stilul templelor antice grecesti, cu o impozantă statuie a lui Abraham Lincoln în interior, aseztă în jilt, cu fata încruntată si usor asimetrică, asa cum apare si în fotografii cel de al 16-lea presedinte al Americii. Americanii îi păstrează astfel amintirea si îi dau cinstirea considerându-l unul dintre cei mai însemnati presedinti ai lor. Lincoln a condus tara în timpul Războiului de secesiune pe care el l-a numit “războiul civil”. A unit nordul cu sudul si a abolit sclavia. A fost primul presedinte asasinat, în 1865 – abia se terminase sângerosul război care durase 4 ani. Închizând pentru un moment ochii, am văzut câteva scene din acest război, readucându-mi aminte de filmul de larg răsunet “Pe aripile vântului”.

Spatiul larg din fata monumentui lui Lincoln este scena protestelor pacifiste. Nu poti călca peste aceste pietre fără să nu-ti amintesti de cea mai stralucită personalitate, Martin Luther King care si-a tinut discursurile sale în fata a mii de oameni. Desi a început ca un simplu pastor, el a ajuns cunoscut datorită ideilor politice si a discursurilor sale dintre care cel mai cunoscut este “I have a dream” (“Am un vis”), tinut pe treptele monumentului lui Lincoln în fata a 250.000 de oameni. ”Visul meu este că într-o zi, această natiune se va ridica si va trăi conform cu cele afirmate în crezul ei: toti oamenii se nasc egali.”

Tot în linie dreaptă dar în partea opusă obeliscului se află Capitoliul – sediul Congresului federal, de culoare albă, strălucind sub bolta albastră a cerului american. Are o asezare impunătoare, pe o colină si aminteste de izvorul de inspiratie roman. Părintii fondatori ai USA au subliniat în permanentă prezenta decisivă a ideilor romane sau grecesti în constructia lor politică. Încrederea americanilor în Senat este considerabilă. Clădirea Capitoliului are o cupolă rotundă, uriasă care se termină cu un tugui asezat pe un fel de pălărie. Acolo este instalat un bec care se aprinde când alesii poporului sunt la lucru, spre multumirea contribuabilor care stiu că banii lor nu se risipesc în vânt. Americanii sunt foarte mândri de acest bec de pe vârful Capitoliului, considerând că el este un semn de respect pentru poporul american. Citind aceste informatii în pliante am oftat dureros si nu m-am putut abtine să nu compar si să nu meditez cu amărăciune si cu tristete la diferentele astronomice create pe malul Dâmbovitei, la îndelungata si dureroasa criză de valori si de credinte.
În fata Capitoliului se desprinde o pajiste cu pomi pe margine si cu bănci pentru odihnă pe care îmi venea să mă arunc precum bolovanul, de atâta oboseală. Multe vietuitoare animau spatiul: găste, rate, veverite care primeau mâncarea din mâinile noastre. Spatiul acesta larg, complet liber este cu sigurantă gândit ca un punct strategic, un sistem de protectie foarte simplu, un loc absolut deschis pe care orice gest si orice miscare pot fi detectate cu cea mai mare usurintă. Aici nicio miscare nu ar putea scăpa supravegherii pentru asigurarea securitătii importantelor clădiri. În aceste spatii securitatea strictă se împleteste cu multe feluri de libertăti îngăduite vizitatorilor. Desi majoritatea muzeelor sunt gratuite, tot stai la coadă pentru a trece bagajele prin detectorul de metale.

Casa Albă – White House – sediul presedintelui tării, situată în acelasi perimetru, între Capitoliu si Lincoln Memorial, având adresa – frumoasă inutilitate, nu? - : 1600 Pennsylvania Avenue NW, este probabil cea mai cunoscută dintre toate clădirile USA, cu vestitul Birou Oval în aripa de vest. Initial, clădirea aceasta în stil neocolonial a fost denumită “Conacul Executiv” si a căpătat numele de “Casa Albă” dupa ce fatadele au fost restaurate cu marmură albă pentru a acoperi urmele războiului din 1812. Impunătoarea clădire se confundă cu istoria presedintilor Americii, căci aici s-au succedat toti presedintii tării, începând cu primul presedinte, George Washington. Este, totodată si un depozit al memoriei colective a poporului american, mai ales, asa cum se vede si din vizitarea muzeului aflat în imediata apropiere. Într-o imensă sală am văzut în imagini succesiunea presedintilor si contributia lor la evolutia tării. Am făcut fotografii la pupitrul de la care au vorbit presedintii tării.

Casa Albă este punctul de la care s-a început constructia orasului, denumirea si orientarea străzilor, distributia functiilor. Sunt perioade când este deschisă partial pentru vizitatori, dar trebuie să te înscrii cu o lună de zile înainte. Asta este ca urmare a intensificării măsurilor de securitate, după 11 septembrie. Vizitatorii stau buluc zilnic la porti, privesc si îsi fac fotografii. Chiar si exteriorul este expus vederii, partial. Frumusetea acestei clădiri este impresionantă, mai ales seara când este perfect luminată din toate unghiurile.

Când credeam că pot să-mi mai trag putin sufletul după vreo sase ore de alergătură, spiridusii din călcâiele alor mei i-au mânat spre alte străzi, pentru alte vizite. Curând am ajuns în fata clădirii din care era emisă “Vocea Americii” în toate limbile pământului, având motto-ul “Vom spune adevărul”. M-a scuturat un fior, căci mi-am reamintit o pagină grea din viata mea. Numai Bunul Dumnezeu stie cum am scăpat din ghearele securitătii pentru vina de a fi avut numai eu, din toata comuna unde mă aflam la începutul carierei didactice, un aparat de radio de la care – desigur – ar fi putut să se răspândească zvonul “vin americanii!” transmis la Vocea Americii. Era asta cam pe la începutul anilor `50.
În acei ani, oamenii aveau sperantă, care devenise chiar o psihoză colectivă că americanii nu vor lăsa Estul Europei în mâinile rusilor si nădăjduiau într-o interventie armată. Nădejdea oamenilor a început să pălească în 1956, când rusii au intrat în Ungaria si s-a stins de tot în 1968, când rusii au intrat cu tancurile în Praga si americanii tot nu si-au făcut prezenta, cum se spera. Aceste emisiuni transmise din clădirea care acum se afla în fata mea deveniseră un pericol si de aceea au fost multe arestări; unii au plătit cu viata, iar pentru mine a fost un moment extrem de primejdios din care cu mare greutate am scăpat. Le-am închinat un gând de recunostintă celor care au lucrat, cu riscul vietii lor pentru a ne transmite emisiuni, adevărate ferestre pe unde se mai putea strecura o undă de sperantă în acei ani cuprinsi de adâncă disperare.

Nu am mai avut timp să vizităm si Cimitirul Arlington, un alt simbol al patriotismului si mândriei nationale. Uriasul cimitir al eroilor, de aproximativ 250.000 de suflete se află pe o colină, la marginea Washingtonului. Aici îsi dorm somnul de veci presedinti, militari, astronauti, eroi, veterani, personalităti. Am aflat din pliante că toti cei care sunt înmormântati aici începând din anul 1981, au acelasi tip de piatră funerară, din marmură albă, cu dimensiuni standard, indiferent de grad si de merite, împărtind în mod egal linistea si solemnitatea acestui cimitir atât de onorat. Eroii fără nume sunt onorati prin Monumentul Eroului Necunoscut. Pe placa memorială se poate citi: “Numele lor îi este cunoscut doar lui Dumnezeu”. Garda de Onoare de la Monumentul Eroului Necunoscut este asigurată de militari din “Vechea Gardă” de infanterie. Schimbarea gărzii, un ceremonial riguros si complicat atrage zilnic sute de turisti, mai ales mormântul familiei presedintelui Kennedy.
Târându-mi picioarele, acum parcă muiate si răscolită de atatea imagini, speram să mă văd sezând într-un restaurant pentru odihnă si ceva mâncare, după o alergătură neîntreruptă din zorii zilei. Dar nu mi-a fost dat. Cotrobăind pe străzile parcă pustii, rar ne apărea câte o persoană, de care nu ne puteam apropia ca să ne informeze pe unde se află un restaurant în apropiere fiindcă, nu stiu cum se făcea că dispărea până să ajungem la el. Zob făcuti de oboseală, credeam că ne rămân oasele pe-acolo. Vorba ceea: “să nu dea Domnul omului câte poate îndura”. Asa zdrobiti cum eram, am si rătăcit pe străzi în căutarea unui restaurant. Am alergat de colo-colo, bătând calea mânzului, cum se spune, încât nu mai stiam dacă nu-mi sunt totuna călcâiele cu genunchii, spatele cu pieptul, ori nasul cu gura. Îmi rămăseseră treji doar ochii care umblau încă vii după cele ce se perindau prin fata lor si dorinta fierbinte de a avea o înghetată care să îmi potolească fierbinteala oboselii dar si să-mi înghete în minte frumusetile ce se derulau înaintea lor.
Si asa, sprijinită când de Andaluza, când de Mara m-am trezit înaintea clădirii Watergate, devenită foarte cunoscută datorită acelui scandal care a făcut să cadă presedintele tării, Nixon.

Watergate, fiind un mare complex hotelier, ne-a stârnit si mai mult pofta de mâncare, mai ales că eram asa de flămânzi. Unde sunt hoteluri, desigur că sunt si restaurante, ne-am făcut noi socoteala. Si erau… chiar de toate categoriile, dar toate închise! Frumosul Watergate în formă circulară, cu clădiri de înăltimi si forme diferite, într-o deosebită armonie, cu multe căderi de apă, pentru un moment a făcut să se învârtă în cercuri pe creierul meu.

Mi-am găsit un loc de stat si clădirile parcă dansau în capul meu. Frumoasele cascade de apă îmi susurau în urechi ca venind de pe alt tărâm. Iar ochii parcă îmi scăpărau scântei. Am stat acolo mai mult ca pentru un rămas bun, dar si pentru a ne recăpăta puterile pentru a ajunge la metrou. Admirând frumosul Watergate si rememorând cele văzute atunci, muti de admiratie, rămăseserăm încremeniti în afară de timp si spatiu. Ne-am adunat ultimele rămăsite ale puterilor noastre, dar ca niste pisici lesinate arătam cu totii. Am plecat la metrou, tinând fiecare în mână, cu mare grijă, biletele pentru călătorie pe care trebuia să le prezentăm la iesire. Pentru noi a fost o curiozitate această conditie de a arăta biletul de intrare pentru a avea voie să iesi din metrou.
Nu mai stiu ce si cum am mâncat la restaurant. Cred că ne cădeau ochii în farfurii. După ce ne-am mai tras putin sufletul, am plecat la hotel, ne-am trântit în masină si am purces la drum spre următorul hotel unde aveam rezervarea. În masina mă întrebam din ce aluat oi fi plămădit-o pe Andaluza dacă a mai putut găsi resurse să conduca masina încă 150 de kilometri până la următorul popas.
Căutându-ne o pozitie cât mai confortabilă în masină, fiecare după experienta de viată, temperament si plămada din care a fost alcătuit, ne puteam sorta acum imaginile si visele. Trăiam si acceptam această oboseală într-un amestec cu deplină satisfactie pentru că văzusem ce am văzut. Ne-am zis un mare “bravo” pentru eroismul de care am dat dovadă si am înghitit putin în sec că nu am văzut câte ne-am fi dorit. Făcuti zob de oboseală dar fericiti, ne-am lăsat purtati de gândul dorului de ducă presimtindu-i rechemările peste câtăva vreme. Nu după mult timp alunecam iarăsi printre coline si păduri prin pânza de sosele americane. Depănam sub pleoape frumuseti care îmi păreau acum că numai le-am visat, frumuseti pe care le-am lăsat apoi ca să lucreze pentru modelarea eu-lui meu dispus să ia forme noi, fără să tină cont de vârstă. Apropiindu-ne de Canada, parcă ne pătrundeau în nări aerul si atmosfera care abia acum simteam că ne lipsesc.
Abia asteptam ca îndată ce ajung acasă să astern pe hârtie câteva din imaginile care vor să-mi stea cuminti înainte, asa ca să le pot prinde si astfel să le fixez cât pot eu de bine si pentru timp mai lung, si de ce nu, poate si pentru satisfactia celor care ar avea răbdare să le citească. De aceea, iată, acum vi le astern înaintea ochilor. Si dacă ati ajuns să cititi si aceste rânduri, înseamnă deja că ceea ce am scris, ati si citit. Dacă v-a plăcut sau nu, asta este altă poveste despre care poate voi afla si eu câte ceva.

Toronto, ON






Elena Buica     7/3/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian