Actor/spectator în spectacolul lumii
Dragii mei,
„Drumul copilăriei, de-a lungul satului, dispăruse. Cu el, și lumea de atunci. Când am trecut de ultima casă, m-am oprit. Am privit în cele patru zări, apoi cerul, dincolo de el, și, undeva, în interiorul meu. Doamne, acum eu încotro?”
Mda! Încotro?- mi-am tot repetat, zi de zi, de-a lungul vieții, pentru a mă cunoaște, întâi și întâi, pe mine, apoi, evident, pentru a putea face, alături omenirii, încă un pas spre marea cunoaștere, evident, nu tot timpul în firescul său, pe rotundul vremurilor.
Ceva stâlcit se așezase, fără să vreau, în mine. Mă împiedicam în amintiri, în spusele mele.
Câteva clipe m-am revăzut, ca într-un album prăfuit, pe băncile școlii, iar pe Elena, la catedră.
Anii de liceu, anii adolescenței! În mijlocul a tot, excursia din Craiova, prin Rucăr-Bran, și noaptea petrecută, alături ei, în Poiana Brașov. O nebunie! Atunci, din câte îmi dau seama, soarta îmi jucase o farsă.
„ Dragul meu,
O să-mi fie tare dor de tine. Ai rămas singur în locul în care latră doar javrele. N-ai să poţi rezista în aceste condiţii. Să ai mare grijă!“
A ta, Elena
- „N-ai să poți rezista” – mi-am repetat în gând. Nu este exclus ca mesajul să fi fost unul criptat. De unde era să intuiesc eu, la vârsta aceea, când abia îmi începusem studiile, că trebuia să o fi urmat? Apoi, unde și mai ales cum? Cu toate astea, dacă mi-ar fi spus că în pântece purta copilul meu, găseam o modalitate de a fi împreună. Mă rog, greu, dar cum au răzbit alții, răzbeam și noi... Sau plecam împreună. Ea prin Egipt, eu prin Iugoslavia. Câți nu au trecut Dunărea, prin valuri, dincolo, la Sârbi? De acolo, în Austria, și duși au fost... Ne găseam noi, cumva, unul pe altul, undeva, în Occident sau peste Ocean. ... Iar după aceea, desigur, ea ar fi născut cum naște oricare altă femeie, cu tatăl copilului alături, nu ca o hăituită în mijlocul deșertului. Mda! Într-un astfel de scenariu, probabil, n-ar fi murit nici Ghița! Ghița?! Să ajung eu la doi pași de mormântul ei și să nu opresc cât să-i aprind o lumânare, apoi să-i spun?!... Că multe sunt de spus!
Am oprit mașina pe marginea drumului, m-am asigurat cât să nu cad pradă vreunui accident, apoi m-am întors. Am intrat iarăși în sat. Din prăvălia lui Ionele, am cumpărat o mână de lumânări și o cutie de chibrituri. În poarta cimitirului mi-am scos pălăria și am privit iarăși cerul. Doamne!...
Primul mormânt la care am ajuns a fost al ei. Acolo am aprins două lumânări, una pentru ea și alta pentru mine. Mi s-a părut că, deși în lumi diferite, tot împreună ardem. Apoi am mers, de la o cruce la alta, până ce am terminat lumânările. Le-am contemplat. Luminile pâlpâiau ca niște suflete somnoroase, abia trezite în zorii unei toamne brumării.
- Care ești, mă, pe-aci? – mi s-a părut a-mi zice Foltea ăl bătrân, de după o cruce.
- Eu, a lui... a lui cu-ta-re, dacă mă mai ții minte! – m-am fâstâcit eu în propriile-mi gânduri, evident, total nepregătit pentru o astfel de discuție.
- Ba vezi că nu! Ce vânt te-aduce?! ...Că te simt abătut...
- E, ce să zic? Am trecut și eu să văd cum o mai duce lumea în care m-am născut...
- Vezi, ai grijă, să nu calci pe careva pe bătături, că de la o vreme au devenit cam țâvnoși! Unora nu le convine că s-au schimbat timpurile. După cum zic ei, din rău în mai rău... După mine, Doamne, păcatele mele!...
- Mai bine ați sta liniștiți, că încă e tot cu o fi și o păți, ca pe vremea dumitale...
- O fi, numai că unii o duc bine, alții cică ar muri de foame...
- Păi vezi, ce ți-am zis, ca atunci, după colectivizare?!.
- E, nici chiar așa... Atunci, să fie clar, mureau și viii, și morții de foame. Pe vremea cotelor, după război, nu-ți rămânea grâu nici cât pentru o pâine. Despre colivă, nici vorbă! Asta a fost!
- Dumneata știi mai bine... – i-am răspuns eu ca paralizat, în timp ce m-am așezat pe mormântul Ghiței.
- A ta, muierea ta, vreau să zic, nu-și găsește liniștea!... Fuge mereu într-acolo... Pe noi nici că ne bagă în seamă! Totuși, am să-i spun că ai trecut pe aici.
Instinctiv, am bătut în crucea de marmură la fel cum aș fi bătut într-o ușă ce așteptam să mi se deschidă. Nimic!
- Ai dreptate, nu e...
- O fi ieșit și ea la soare să-și mai dezmorțească oasele. Îi lași vreo vorbă?
- Nu, nu te deranja! ...Sau dacă poți, zii-i că mi s-au cam încurcat ițele! – mi-am luat eu rămas bun de la toți și m-am îndreptat iarăși spre mașină.
- Domnule, ce o fi cu mine? Oamenii ăștia au și ei pe ale lor... - m-am trezit eu ca dintr-un coșmar.
Ceva mai târziu, am urcat iarăși în mașină. Conduceam fără a mai simți drumul. Prin Craiova, am trecut ca un somnambul. Am oprit dincolo de Pitești, pe marginea autostrăzii, în locul în care avusese, cu ani în urmă, accidentul. Acolo aceeași cruce de fier pe lângă care treceam, ca paralizat, de fiecare dată. Am oprit. Am privit în jur și, iarăși, undeva în mine. Totul, tăcut, întunecat și parcă târziu. Nimic nu mai putea fi schimbat. N-am scos nici măcar o vorbă. O clipă m-am simțit total inutil, m-am simțit un fel de căutător al acului în carul cu fân, ac cu care, desigur, nu aveam ce să mai cos.
- Sensul fără sens sau, vorba românului abătut, rostul fără de rost... Domnule, dar de ce nu ar fi și altfel? Elena nu m-a convins că ar fi copilul meu. Într-o astfel de situație, mâine, poimâine, ar trebui să fiu socru. Ca ultimă șansă, înainte de a lua vreo decizie, vreau doar să le propun un test ADN. Asta ar limpezi situația. După care, fie ce o fi!
M-am întors, grăbit, spre casă. Doar în parcarea din fața blocului am respirat profund.
- Iza, aci ești?! - am întrebat eu gâtuit de emoție, când am intrat în casă.
- Aici, că în altă parte, unde? Să știi că la orice mă puteam aștepta, dar la faptul că tu ai avut-o pe mama lui Carol, ba. Voi, bărbații...
- De orice, însă nu singuri, ci cu voi, femeile, alături, altfel am umple cerul cu sfinți!
- Blasfemie curată! Mai bine taci!
- Tac, însă doar două vorbe să-ți mai spun: nu neg nimic din cele ce-ai auzit, însă nu sunt convins că el, Carol, e copilul meu. Ceva mă face să am rezerve, ceva îmi spune că... Ce ai zice de un test ADN? Mergem, facem analizele, iar după aceea, în cunoștință de cauză, voi decideți. Personal, n-am să mă opun fericirii tale nici dacă s-ar întoarce lumea pe dos.
- Uite că la asta nu ne-am gândit. Da, de acord! Sunt convinsă că și Carol o să vrea... Poate doar Elena să se opună...
- Dimpotrivă, însă e problema sa! Dacă vrea să mă convingă, doar asta e soluția! În rest, și ei doar de bine!
Iza l-a sunat pe Carol, chiar atunci, în fața mea. Băiatul s-a bucurat și nu a stat pe gânduri. A ajuns la noi într-un suflet. După ce am băut o cafea și am mai schimbat câteva vorbe, ne-am dus la Spitalul Regional. Acolo, în prezența unor medici legiști, după ce am încheiat și semnat câteva documente, o echipă de asistente ne-au recoltat sânge și mie, și lui Carol.
- Dacă tot suntem împreună, la ceas de răscruci, ce-ar fi dacă mi-ar recolta și mie? - mi-a sugerat Iza. Poate îmi este necesar pentru tratament, pentru compatibilități, poate o să fac vreun copil, e bine să știe și el care este ADN-ul mamei lui... Ce zici?
- De ce nu? Desigur!- am aprobat-o eu.
- ...Și, în măsura în care se poate, am vrea să ne dați un set de mostre, din care să facem același test, în Anglia. Noi plecăm peste câteva zile și, ne înțelegeți, ne-ar fi util... - le-a rugat ea pe asistentele medicale.
- Păi, bine faceți! Pe la noi, mai ales acum, când totul e de-a valma prin spitale, mai sigure sunt rezultatele de acolo. - a aprobat una dintre ele.
- Ce ziceți, să o chem și pe mama? - ne-a întrebat Carol?
- Nu, nu cred că este cazul! Cu siguranță ești copilul ei, altfel nu te-ar recunoaște... - m-am opus eu.
- Mai știi?! Uneori se comportă ca o mamă vitregă, ca una care m-ar fi adoptat dintr-o oarecare milă... Sau, de ce nu, din interes?! În Canada, chiar și cele nemăritate, fie fac așa, din conștiință,... aiurea, de dragul de a face un copil, fie înfiază. Cred că au ceva avantaje de la statul canadian! Apoi, cu un suflețel pe lână ele, femeile se simt mai puțin singure! Pe deasupra este și un fel de modă, ca și în Europa. Sunt însă sigur că ea m-a crescut. O știu de când eram cât lingura, de când îmi băga biberonul în gură, de teamă să nu-i stric sfârcurile și frumusețea de sâni.
Am tras cu coada ochiului spre Iza. Și eu, și ea, ne-am roșit la față, fără să vrem.
- Totuși, e inutil! - am rugat-o eu. Elena și-o fi având păcatele ei, toți le avem, însă e mama ta... În plus, cel puțin acum, răutățile nu-și au rostul. Facem noi testul ADN, că trebuie, îl face și Iza, așa, de dragul de a-l face, și discutăm. După ce ne lămurim cum stau lucrurile, nimeni n-o să vă mai stea în cale. Altfel, ceva e împotriva firii. Științific vorbind, nu va fi bine și trebuie să înțelegeți asta, chiar dacă, să zicem că ați da bir cu fugiții și v-ați amesteca în lumea asta, oricum de-a iurea amestecată.
- Mda, dacă tot felul de cutume o impun, așa să fie! - m-a aprobat Carol oarecum mâhnit. - Mă tot întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi conștientizat toate cele?! Noi ne-am fi urmat cursul, viața și-a fi văzut de normalitatea sa... În situația de acum, dintr-o dată impasul, apoi îndoiala, iar din ea nesiguranța și, de ce nu, frica. Constructivă, distructivă? Greu de spus! Cu toate astea, n-am să exagerez. Mă voi supune unei voințe ce nu-mi aparține. Rețineți, unei voințe ce nu-mi aparține! Oricum, expresia „viața bate filmul”, în cazul de față, are consistență, nu glumă!
- După mine, e vorba despre înțelepciunea populară, întrupată în limbă și în gândire. Nimic mai mult. Acolo și-au strâns popoarele lumii „averea”. – i-am răspuns, urmărindu-le gestica. – Din câte îmi dau seama, mă puneți, amândoi, sub semnul întrebării? Nu, desigur, n-am la îndemână nu știu ce argumente științifice, la care, în genere, vă raportați voi, cei tineri, însă unul banal și mai ales vechi de când lumea, l-aș putea enunța parafrazând: ...dacă înțelepciune nu e, nimic nu e! Evident, exceptând dragostea, evocată în Biblie, dragoste care înglobează totul, dar și limitează, în același timp.
- Ne-ați dat gata! ...Limitează ce? – a întrebat Carol ușor iritat.
- Simplu, orice se află în afara sa. În plus, aș adăuga iarăși firescul uman în a exista, sugerat mai adineauri. Am eu ceva cu această fire de a fi a omului în lumea firescului.
- Ne impunem singuri limite! – mi-a reproșat Carol, de data aceasta dezamăgit. În gândirea de peste Ocean, ele nu există.
- Ce știu eu, nu o exista, numai că omul viețuiește în matcă, iar viețuirea este impusă prin norme, oriunde pe fața pământului, chiar și în jungla africană, altfel „omul devine lup împotriva omului”.
- Nu, nu la „contracte sociale”, semnate sau nu de fiecare om în parte, mă refeream, ci la puterea omului, la nivel mental, de a sparge oricare concepte, de a trece dincolo de oricare limite. Nu știu dacă v-a spus Iza?... Mă rog, și eu, și ea am studiat medicină nucleară. Eu ca medic, ea ca fizician... Până mai ieri, despre un astfel de domeniu, nici măcar nu se zvonea. Mama, ca fizician, e contrariată, dumneavoastră, din câte văd, ca inginer, uimit. Orice generație, spre final, e conservatoare. Acum nu vreau să credeți că o condamn, chiar dacă am dus cu ea adevărate războaie. Nu o condamn pe ea și mai ales pe dumneavoastră! Ceea ce vreau să vă spun e că eu și Iza nu doar că acceptăm o astfel de abordare, dar ne dorim să trecem chiar dincolo de ea, mai ales acum, când suntem actori în spectacolul vieții.
Mâine, poimâine, când vom fi doar spectatorii aceluiași spectacol, vom sparge și noi semințe sau vom savura veșnicul pop-corn, cum o fac și alții.
|
Nicolae Balasa 5/7/2019 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.