Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
”Doar o colegă” o noua carte de Ion Dincă

Prozatorul argeșean ION DINCĂ ține pasul – un pas plin de siguranță – cu vremurile și cu literatura lor.
Așa se face că romanul ”Doar o colegă”, publicat anul acesta, la Centrul Tehnic Editorial al Armatei din București, are deja cititori și cronici, incită și pune pe gânduri.

Ion Dincă este autorul volumelor de schițe și nuvele ”Ca la dentist” (1995), ”Răcnet de sub papuc” (1998), ”Un zâmbet în tranziție” (2000), ”Nepotul căpitanului” (2005), ”Când se încurcă ițele” (2007).
Este, de asemenea, o prezență constantă în revistele literare și la cenaclurile pe care le luminează cu zâmbetul lui larg, de suflet blajin, gata să schimbe o vorbă cu oricine este dispus să-și întoarcă obrazul, prietenește, către el.

Scriitura lui Ion Dincă este aidoma felului său de a fi. Oricât de grea, de gravă ar fi tema, o abordează cu un soi de blândețe ușoară, glumeață, dar care nu trebuie confundată cu superficialitatea. Este vorba, de fapt, despre încercarea, de cele mai multe ori reușită, de a deschide subiectul așa cum deschizi o rană - să știi să lași să curgă din ea întunericul, până când se va fi curățat de tot.
Ion Dincă se apropie de temă ca un doctor milos de copilul cu plâns mult în gene. Știe să se joace cu limbajul, știe să fie și ironic, știe să întoarcă și pe față, și pe dos adevărul, fără să judece.
Observă, constată, alternând corect registrele. Ar putea foarte bine să scrie scenarii de film.
Frazele lui sunt concise, tonurile descriptive îmblânzesc ludicul mai puțin nuanțat, asemenea unei trânte între băieți, care nu sfârșește însă, în niciun caz, în dușmănie sau cu capul spart.

Romanul ”Doar o colegă” se înscrie în acest tipar. Construit din planuri scurte, transmite imediat informația esențială - o radiografie a mentalităților lumii noastre de ieri și de azi.
Transmite și convingerea că, deși subtil, mentalitățile care ne-au format dictează în toate împrejurările, deplasând adesea conținuturile grele ale emoției la periferia vieții, estompându-le astfel și flacăra, și semnificația.

Lorena, bunicul, Tolomin, Gheorghe, Lola, Codrin, Polinel, Rafira sunt la fel ca numele pe care le poartă.
Întâlnirile lor, rătăcirile, pervertirile, forța cu care înaintează sau, dimpotrivă, se agață de o situație, de o stare, de o relație dau măsura unei proze care se citește cu plăcere și care îndeamnă la reflecție atât din perspectiva întregului, cât și din punctul de vedere al fiecărui personaj în parte.


Fragment din romanul în lucru,
”Doar o colegă”.

ABSTINENŢA ŞI BIKINII

“Chiar atât de ghinionist să fiu, frate, încât şi când vreau să fac un bine, să nu-mi meargă? ‒ se frământă îngândurat Tolomin. Ba să mai fiu și învinuit de nesăbuință? Mare păcat să duci o văduvă-n mașină pân’ la bancă să scoată niște amărâți de bani pentru un parastas soțului decedat? După cât pricep eu, nu. Ghinion... că la coborâre i s-a mai năzărit să mă mai și sărute pe gură și, nu departe, prin preajmă, apăruse și soția care văzuse tot. Nechibzuită văduvă!... Ce i-o fi venit? Că doar nu-i ceream eu plată pentru o faptă bună! (Apoi cedând unui impuls launtric:) Dar nu era deloc urâtă; ba dimpotrivă, parcă mi-a turnat jar pe suflet când m-a sărutat! (Şi ducând degetul la tâmplă:) Dac-aş fi eu puţin mai vulpoi, mai prevăzător…? Prea mă ia ca din oală! De câte ori îmi pică şi mie aşa ca din senin câte-o puicuţă, soția, uliul, pe ea, s-o sfârtece! Atâta răutate!... Ia să încerc să-i schimb opinia, să îi inspir încredere!... Nu numai să-i promit că-i sunt fidel, dar să-i și demonstrez. Post negru, cât privește vreo fustiță! Trei-patru zile, viaţă de ascet! N-oi muri! Abstinenţă de călugăr! Nicio femeie străină pe bancheta din faţă, lângă mine!”
Şi astfel îtrarmat, i-a mers… ă-ăhă!, trei zile încheiate. Păi cum vedea vreuna aţintindu-l, privindu-l cu ochi sticloși de vulpe, şi simţea el că-i ia motorul la galop (inima), cum îşi şi întorcea faţa dintr-acolo; se ciupea de picior, de burtă, de unde nimerea; îşi dădea palme de se trezea şi-și revenea, şi din nou devenea omul calculat, lucid, de dinainte.
Vine o vreme însă (ceasul rău!), când iarăși ispita îl încearcă, ba chiar îl și doboară:
Era a patra zi după trei zile crâncene de abstinenţă. Era-ntr-o joi (Iar joi! Ziua asta ghinionistă, păguboasă pentru el, în care îl mai surprinsese soția cu alta sărutându-l). Acum, ieşise de la tură omul; calm, şi abia de se urcase la volan; căuta cheile ca să pornească. Caută ici, caută dincolo – nimic; nici urmă de vreo cheie. Se pipăie la piept, în buzunarul de dedesubt, din stânga… cheile! De ce le-o fi băgat acolo… nu s-a priceput; destul că le-a găsit. Brusc, răsucit de cheie în contact, durduit vioi de motor şi, deodată… “Au!”, un ţipăt disperat, scurt, de afară. Înlemnește! Îngheață! Priveşte prin parbriz… jos, chiar în faţa maşinii, la doi paşi, o duduie cu spatele către şofer, aplecată; fustiţa mini – la o palmă de şolduri, bikinii roz-bombon – camuflați ca zăbala din colţurile gurii calului, se văita şi-şi freca disperată glezna. Deşi în abstinenţă, peisajul îl tulbură cumplit pe Tolo; văicărelile duduiei, şi mai şi: îi înmuiară inima. Uită de abstinenţă, de hotărârea de a nu mai privi vreo femeie ispititoare şi, afectat, sare de la volan.
‒ Doamnă…! Duduie…! Accident?! V-a speriat motorul? Doamne… n-am vrut! Binișor! ‒ o ridică pe victimă de umeri.
Scâncind, cu faţa simulat-schimonosită, duduia se ridică anevoios, şchiopătând, sprijinindu-se sfioasă de umărul lui Tolomin.
‒ M-am nenorociiit! – suspină. Cred că mi-am luxat piciorul!... Afurisită piatră!
Încearcând să se sprijine şi în piciorul ,,accidentat”, renunţă brusc, ca săgetată; scâncește jalnic amintindu-şi că nu are nimic şi că neapărat trebuie să-i iasă stratagema, să-l câştige pe Tolo; lucru ce şi-l propusese mai demult, de când cu Banca; atunci când, la prima încercare fiind, ca o necunoscută insistase s-o ducă Tolomin (chipurile) să scoată niște bani pentru un parastas și, inopinant, la coborâre, tocmai când ca o necugetată îl săruta, brusc, ca din senin, la douăzeci de metri ‒și nevastă-sa, Lorena. Ce frică a mai tras atunci!... Mai-mai să iasă și cu păruială! Cu fuga a scăpat! Atunci era la prima încercare, de! Primul sărut la coborâre… Această a doua stragemă trebuia chibzuit, minuţios lucrată; cu succes pusă în scenă.
‒ Vă compătimesc, doamnă! Nenorocită piatră! – se plânge și Tolomin privind cu ură spre răufăcătorul duduiei, obiectul dur, piatra. (Apoi, înfiorându-se brusc, după ce i se sprijinise de umăr:) Nu cumva sunteţi doamna cu sărutul, cu Banca, cu fuga cu autobuzul?
‒ (Plângăcioasă:) Eu, domnule! Şi nu ştiu de ce, tocmai de mine, se ţin necazurile scai! Atunci, fără vreo vină , puteam să mă aleg c-o scărmăneală. Acum, dintr-o neatenţie doar, dintr-o piatră, mai-mai să-mi rup piciorul! E posibil să se umfle, să se infecteze, să rămân, vai de capul meu!, o nenorocită pe viaţă.
‒ Fiţi optimistă, doamnă sau… domnişoară, că… mă scuzaţi, sunteţi tare drăguţă, şi nici nu ştiu cum să vă zic; se vindecă; nu cobiţi…! Cum vă numiţi?
‒ Lola – şopteşte ea cu voce sugrumată, răguşită (chipurile) de durere. Prietenii îmi spun ”Loli”. Şi… doamnă. Ziceţi-mi doamnă; sunt de un an văduvă, cu două fetiţe mici, domnule…
‒ ... Tolomin. Tolomin mă numesc, doamnă Lola; pe numele mic, Tolo. Ţineţi-vă strâns de gâtul meu, până ce vă urc pe bancheta din faţă, lângă mine. Aşa. Acum, staţi liniştită. Sunteţi în siguranţă.
‒ Dac-aţi fi drăguţ, domn’ Tolo, să chemaţi un taxiu… V-aş fi tare recunoscătoare!
‒ ”Taxiu”?! Ce taxiu, doamnă?... Nubira mea nu merge? Vă duc eu... pân-la scară! Ca “Săgeata”, trenul rapid din gară; ca el vă duc! Unde locuiţi? Găvana? Bascov…?
‒ …Stejărelul de Sus, , domn’ Tolo. Vizavi de primul complex.
‒ Păi… cam cum ar veni, suntem chiar vecini, doamnă Loli! – radiază de fericire Tolomin. Eu locuiesc puţintel mai sus de primul complex; pe stânga; blocul din colţ.
‒ Vai, ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră, domn’ Tolo? Cred că Dumnezeu a rânduit să fiţi de faţă la necazul meu!
‒ Suntem oameni, doamnă; creştini; trebuie să ne ajutăm.
”Pupa-ţi-aş inimioara ta, că uşor îmi picaşi în plasă! – cugetă-n sine Lola. Am să fac din tine tot ce vreau: valet, iubit, şofer…Unu’ cu maşină ca a ta îmi trebuia! Nouă! S-o ivi altul cu alta şi mai şic, bâşti! – lângă el, pe banchetă! Are ochiul format vulpiţa!... (Apoi, închizând pleoapele, trăgând adânc aer în piept:) Dar astăzi, să savurez vânatul. De astăzi, mă numesc <>! Şi nu este nici urât amărâtul; e chiar frumuşel, zău, şi vânos! Dar dacă de asta am ceva dubii, de sufletist – nicicum! Păi m-a convins după cum a sărit de la volan şi mi-a îmbrăţişat umerii! Doar n-a plâns! Dar mai ştii!? Poate în inima lui…!’’
Privind-o cum, de durere, scânceşte ca un copil, Tolomin e din ce în ce mai afectat.
‒ Mai aveţi dureri, doamnă, v-a mai liniştit?
‒ Domn’ Tolo, cred că e amorţit piciorul; îl simt cum mă zvâcneşte; şi pulpa… până sus! Credeţi c-o să se umfle?
‒ Doamnăă, trăgeţi-vă, masaţi-vă la-ncheietură jos! Și pulpa, până sus, că orice e posibil! Încercaţi să masaţi bine!
‒ Credeţi c-o să suport? Mi-e frică… Dacă răscolesc iar durerea?
‒ Hai... puţin curaj, doamnă! Ia puneţi talpa ici pe genunchii mei primitori.
Lola ezită; ba ar vrea, ba nu-i vine să creadă ce aude. Se hotărăşte greu, dar se hotărăşte. Schimbă poziţia de pe banchetă şi îşi pune talpa piciorului “afectat” pe pulpa piciorului drept al lui Tolomin. Și fustița, bichinii... Vai, cât s- rușinat! Simte cum i s-au înflăcărat obrajii! Închide ochii.
Porneşte Tolo hotărât maşina, şi-n acelaşi timp şi masajul. Cu o mână conduce, cu cealaltă masează; de jos şi până lângă șold, de la șold până jos la gleznă; și ochii îi sticlesc ca la lup noaptea, privind dincolo de genunchi. La fiecare apăsare a lui Tolo, Lola tresare cu un ,,au!”jalnic, prelungit. Atunci Tolo, milos, pentru o clipă, oprește apăsările și suflă grijuliu ca o mămică; mângâie biniiișor locul accidentat. Apoi… iar de la început, și iar… Până la destinaţie, tot aşa a ţinut-o. Acolo, în faţa magazinului, Tolo a parcat pe refugiu şi a trecut-o pe Lola dincolo de stradă, sprijinindu-o. La scară, atât s-a bucurat când a văzut că Lola poate călca singură, cu ambele picioare, nesprijinită, încât, pe loc, i-a şi prins între mâini capul şi a sărutat-o pe amândoi obrajii!
Surprinsă, Lola pe loc se îmbujorează!
‒ Masajul! – se bucură clatinând alternativ și fericită capul Aveţi mână de aur, domn’ Tolo! Ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră? Vă rămân profund îndatorată!
‒ Ziceţi-mi direct, Tolo; şi…fără “dumneavoastră”. Cât priveşte îndatorarea, nu vă faceţi grijă; şi-aşa, maşina e-n rodaj; trebuie să parcurgă kilometri. Şi apoi ce rost să tot merg cu bancheta de lângă mine goală? Este interzis undeva să faci binele? Legea sfântă spune, cât priveşte binele, că îl putem face oricând; totul e să nu ezităm. Mâine, dacă mă aşteptaţi aici, trec și vă iau. Am văzut că lucrăm amândoi în aceeaşi întreprindere. Mai pot schimba şi eu cu cineva o vorbă-două la ieşirea din schimb. Puteţi intra în lift? Să vă ajut?
‒ Domn’ Tolo…
Fulgerător, Tolomin o opreşte printr-o apăsare de deget pe trandafiriul buzelor ei; o priveşte scurt, cu un zâmbet dulce, uşor dojenitor.
Lola înţelege motivul, şi cu o scurtă ezitare se corectează brusc:
‒ …Tolo, cred că mi-am revenit! – se bucură. Parcă nici nu mi-ar fi fost luxat piciorul! Masajul tău miraculos m-a vindecat! N-am să uit!
‒ Doamnă Loli…
Ridicând de data asta ea a atenţionare degetul, îl dojeneşte cu un zâmbet dulce, larg şi cuceritor. Iar el, cu scurte clătinări de cap, ca un şcolar sfios, este nevoit să se corecteze:
‒ …Loli, mă simt pe drumul bun; pe negândite, astăzi am făcut şi eu o faptă bună. De mâine, vreau să fac cu mult mai multe; ce zici, primeşti să-mi fii complice?
‒ Unde ar da Sfântulețul să resimt şi eu iarăşi fiorul mângâierii!...
‒ Orice este posibil, Iubiţel. Consideră ziua de azi ca pe un început frumos!
‒ Şi tu, Bebiţă, “accidentul”, ca pe un pretext binegândit, norocos! – face ochii mici-mici Lola, zâmbind şi săgetându-l cu priviri pofticioase de vulpe nimerită în poiata cu găini.








Denisa Popescu    4/14/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian