Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Femeia, eterna poveste

Poeţii lumii s-au întrecut s-o definească, gânditorii n-au rămas nici ei prea îndelung pe gânduri şi au încercat s-o explice, însă fără să reuşească pe de-a-ntregul, sculptorii nu s-au mai mulţumit cu lutul din care va fi fost zămislită întâia făptură omenească de El, marele Creator, căutându-i alcătuirea ascunsă în miezul pietrei, al lemnului, al lavei solidificate de după marile erupţii vulcanice, în metal, în gheaţă, muzicienii i-au făcut straie de armonii, ochii copilului au identificat-o cu seninul cerului, cu siguranţa, blândeţea şi căldura surâsului, a graiului, a braţelor ocrotitoare, a ceea ce avea să afle la vremea cunoaşterii cuvântului ca fiind cel mai frumos nume: Mama.
Legendele şi miturile omenirii sunt încărcate de prezenţa ei. În cartea lui F. W. Bain, The Digit of the Moon, va fi găsit şi Jawaharlal Nehru (1889–1964) una din cele mai frumoase definiţii care va fi existând în literatura lumilor despre ea, femeia, inserând-o în volumul de scrieri Descoperirea Indiei: La început, când Tvaştri (Creatorul Divin) a hotărât să creeze femeia, a băgat de seamă că întrebuinţase toate materialele pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai rămăseseră alte materiale consistente. După ce s-a gândit El ce s-a gândit, a procedat astfel: a luat rotunjimea lunii şi sinuozităţile plantelor agăţătoare, tenacitatea cârceilor volburii şi tremurul firelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii, uşurătatea frunzei şi forma trompei elefantului, privirea blândă a căprioarei şi coeziunea roiului de albine, scânteierea jucăuşă a razelor de soare, lacrima norilor şi nestatornicia vântului, timiditatea iepurelui şi înfumurarea păunului, moliciunea pieptului de papagal şi duritatea diamantului, dulceaţa mierii şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala gheţii, ţipătul agasant al gaiţei şi gânguritul porumbelului, nestatornicia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice şi, amestecând totul, a creat femeia şi i-a dăruit-o bărbatului. Se presupune că acesta, făcut chiar după chipul şi asemănarea Creatorului suprem, se plictisea de moarte în Paradisul în care fusese menit să vieţuiască de-a pururi şi, că-şi va fi spus în gând cam ce avea să consemneze în vers, mult mai târziu, poetul acela de la Mărţişor: Mi-e silă de toate, de rău şi de bine/ Mi-e foame şi sete de tine, acelaşi poet care avea să dea noţiunii de fe¬meie cea mai răvăşitoare alcătuire de vers în limba română: Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ Înfiptă-n trupul meu – secure,/ Tu ce mi-ai preschimbat cărarea/ Şi mi-ai făcut-o val de mare/ De-mi duce bolta-nsingurată/ Dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare/ Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea/ Pe cât talazul mi se-ntinde/ Şi ai lăsat să rătăcească/ Undele mele suferinde/ Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/ Din aer căile luminii?/ Unde ţi-s degetele tale/ Să-mi caute-n cunună spinii/ Şi şoldul tău culcat în iarbă/ Pe care plantele-l cuprind/ Şi-ascultă-n sânul tău suspinul/ Iubirii, cucerit murind?/ Tu te-ai pierdut din drumul lumii/ Ca o săgeată fără ţintă/ Şi frumuseţea ta făcută/ Pare-a fi fost ca să mă mintă (...).
Pe pământul oamenilor, cu fiecare cădere bărbaţii tot simt dor de paradis, iar femeia rămâne simbol şi ideal de frumuseţe, graţie, tandreţe, de dragul căreia... enfer ou ciel, qu’importe!
Cum s-o prinzi în cuvinte, s-au întrebat poeţii, întrecându-se în „definirea” ei cu fiecare nouă generaţie, convinşi că în sfârşit, i-au găsit miezul de taină, dar nefăcând decât să adauge la vechea „broderie” nou înveliş de consistenţa straielor împăratului din poveste. Cum să-i descătuşezi din piatră trupul de lemn moale, lemn sfânt, se vor fi zbuciumat sculptorii?
Cum să alegi culorile cele mai potrivite spre a-i zugrăvi chipul, se vor fi frământat pictorii, atenţi la aripile fluturilor, la petalele florilor, la sidefiul perlelor, la verdele înmuguririlor, la frunzişul întomnărilor, la paloarea lunii, la scânteierea boabelor de rouă pe firul ierbii din poieni, la jarul soarelui în asfinţit?
Noi ştim, îşi vor fi spus compozitorii, numai că, pe portativul lor de semne, lumea de armonii abia de a schiţat ba o Julieta, ba o Melisanda, ba o Madama Butterfly, ba o Tosca, ba o La Traviata, ba o Mimi, ba o Ileana Cosânzeana – oricum, mult prea puţin cât să defineşti femeia! E adevărat că ar mai fi şi o Carmen, şi o Manon, ca să nu mai vorbim de Riţa cea cu ochii sprinţari, de Smaranda de peste Sabar, de Zaraza cu-al său inventar complet de comori anatomice sau, de Mariţa sprâncenată, de Măria neichii, Mărie...
Parcă, parcă, poeţii s-au apropiat cel mai mult de sensul cuvântului femeie. Să-i lăsăm aşadar să ni-l dezlege. Unul dintre aceştia, aruncat de bezmeticia istoriei dincolo de fruntariile ţării-mamă, dar care şi-a păstrat nealterată limba dorului ca pentru închinare la Luceafăr, spunea: Pe mine mă iubeau toate femeile – / şi Ioana, şi Ana, şi Maria, şi Alexandra.../ Precum Meşterul Manole/ am vrut să fac şi eu o catedrală/ care să dureze veşnic./ Atunci le-am chemat la mine pe toate:/ şi pe Ioana, şi pe Ana, şi pe Maria, şi pe Alexandra;/ Care dintre ele va ajunge prima,/ pe aceea o voi zidi!/ Dar dintre toate femeile care mă iubeau,/ n-a venit decât una:/ - M-ai chemat, fiule?
La rându-mi, am căutat sensul vorbei cu care se confundă iubirea care nu cere decât să se dăruie fără să aştepte nimic în schimb: Te-a numit Floare Albastră, un Luceafăr./ Tu erai mireasmă cu alcătuiri de rai/ Şi cânt – ecou luminii în cuvânt./ Ţi s-a mai spus când Eva, când Dalila / Ai fost pricina războiului troian – Elena,/ Pe treapta cea mai joasă, Magdalena,/ Pe friza tainei, Mona Liza,/ Între regine Cleopatra din vatra Nilului slăvit/ Şi pentru neamul urgisit al lumilor/ Ai fost Fecioara cea Născătoare de Mesia – ai fost Maria./ Ţi s-a spus balsam şi blestem,/ Altar de linişti, pacea serii,/ Miezul fierbinte din poem,/ Aroma pâinii, gustul mierii / Dar eşti cu mult mai mult de-atât:/ Eşti vieţii veşnic început,/ Paznic de far, ţărm fără vamă,/ Sensul vorbei acasă – Mamă.
Undeva, la margine de Bucureşti, există o coastă cu izvoare unde liniştea e-mprejmuită cu aştri, o livadă în care cireşii înfloresc întru nedezminţită cuminţenie la vremea când sevele prind să urce din adânc de rădăcini ca şi cum dorul întreg al pământului de-a fi mai lângă cer ar năvăli ca un chiot de lumină în mireasma corolelor fragile de pe ramuri. Acolo şi-a durat meşterul de cuvinte potrivite cântec de taină dulce, ca limba românească să uite să mai moară. Casa lui albeşte prin pomi din depărtare – cuib fermecat ca de cocori albaştri. Şi cum locul acela trebuia să poarte şi un nume, i s-a spus: Mărţişor. Ca micului semn roş-alb de fir împletit cu care se vesteşte la români venirea primăverii.
Obicei străvechi, mărţişorul aminteşte de Baba Dochia, torcătoarea de lână care-şi păzea oile într-un martie întâi prin codrii „vecinici” ai Daciei şi, terminându-şi caierul, a răsucit două fire cât să facă un şnuruleţ pentru o părăluţă găurită găsită în potecă. Şi-a spus că acel semn de noroc trebuie păstrat. În a sa Condica limbii rumâneşti, scrisă între 1810-1820, Iordache Golescu menţionează: Mărţişorul este şi luna martie, dar şi o aţă împletită cu fir alb şi roşu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor în luna martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăocheat, dă fermecat. Bogdan Petriceicu Hasdeu şi N. Densuşianu adună o bogăţie de informaţii cu ajutorul unor chestionare folclorice întocmite spre sfârşitul veacului al XIX-lea, între care şi cele referitoare la mărţişor. Acesta consta dintr-o monedă găurită, de argint, mai rar de aur, sau de aramă, dintr-o cruciuliţă sau alte obiecte-bijuterie manufacturate, legate cu o „zgărdiţă“ din fire roşii şi albe sau din trei fire: roşu, alb, albastru ori cu un fir împletit cu o şuviţă de păr de pe capul celui care urma să primească darul. Cei care făceau cadou copiilor mărţişorul erau de regulă părinţii. Fetele şi nevestele şi-l făceau singure. Acesta se punea la gât sau, pentru băieţi, la mână, din zorii zilei de întâi martie, înainte de răsăritul soarelui. Care era beneficiul adus de mărţişor purtătorului? Fiecăruia după dorinţa sa cea mai adâncă: tânăra fată – să rămână frumoasă şi, pentru ochii alesului, doar ea să fie „cea mai” ; copiii – să rămână frumoşi, curaţi şi sănătoşi ca argintul, albi şi rumeni ca florile.
Tot mărţişorul era menit a-i feri pe toţi membrii familiei de boli şi de deochi, dar să le şi aducă deopotrivă belşug în casă (nimic despre belşugul de minte!), pomii să lege roadă iar ei să fie fericiţi, sănătoşi şi frumoşi, cât să-l priceapă şi pe Arghezi cu zisa lui: Am fructe-n livadă/ lăsate să cadă/ din pomi, din belşug (...)/ Nici vechea prisacă/ nu-mi este săracă/ şi am în cămară/ şi miere amară/ pe lângă bucate.. / Mi-e silă de toate/ de rău şi de bine/ mi-e foame şi sete de tine.
Purtatul mărţişorului se făcea până la Florii, la Paşte, la sărbătorirea Celor 40 de Mucenici, la Armindeni (1 mai) sau, mai simplu, până la înflorirea pomilor. Atunci, mărţişorul se punea pe un pom înflorit, pe o tufă de trandafiri sălbatici, de unde se credea că vine rândunica să-l ia şi să-l negocieze mai apoi, ea ştie cum şi unde, spre a-l preschimba în hăinuţe noi pentru marea sărbătoare a Învierii, pe un fir de apă de izvor, spre a tălmăci tinerelor fete, prin graba sau ne-graba curgerii, cât de repede va sosi mult aşteptatul mire; cei mai în vârstă îl puneau la icoană, ca şi cum ar fi îngânat: Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău, înaltul./– La fel şi-acum, doar învelişul altul.
Nu ştiu dacă vreo rândunică va fi luat mărţişorul copilului care am fost în primăvara aceea, când fratele meu mai mare, Mircea, primise din partea mamei primul său costum la împlinirea vârstei de 18 ani. Era din stofă de lână fină, culoarea oului de raţă, cu vestă la două rânduri de nasturi, cravată asortată, batistuţă ca un nufăr abia deschis în buzunarul de la piept. Mama îl privea topită de drag, temătoare să nu-l deoache, că tare era frumuşel păcătosul! Numai eu, „aia mică“, nu aveam nou decât un maieuţ, o vestuţă verde praz tricotată de mama şi o fustiţă ajustată dintr-o stofă întoarsă pe dos care fusese rochia rămasă mică de la sora mea mai mare, Lucia. Trebuie să fi arătat din cale afară de tristă, dacă fratele meu, dragul nenea, fără să spună un cuvânt, m-a luat de mână şi m-a dus în podul casei cu foişor, unde aveam noi biblioteca de vacanţă şi atelierul lui de meşterit bastoane cu măciulie de corn şi alte bazaconii artizanale. Aici a avut loc minunea pe care rândunica nu reuşise s-o împlinească pentru mine. Din pantalonii nou-nouţi, piesă forte a costumului celui abia ieşit din adolescenţă, nenea mi-a croit o fustă cu bretele încrucişate, măsurată cu exactitate, mai ceva decât la marile case de modă ale Parisului, pe care, sub îndrumarea lui, am cusut-o chiar cu degetele mele despre care nici nu ştiam cât sunt de pricepute. La finalul operaţiunii, fratele meu avea costum la patru ace, model original, cu pantaloni scurţi, până la rotula genunchiului (de sacou, vestă, cravată, batistă, nu ne-am atins!); eu aveam fustă nouă, îmbretelată. Paştele n-avea decât să vină! N-am prea înţeles noi de ce mama, văzându-ne, şi-a dus mâna la gură de parcă ar fi vrut să alunge o vedenie de neînţeles. Toată truda ei, toate economiile făcute pentru ca feciorul cel mare să aibă primul costum de haine la vremea majoratului, totul se dusese pe apa sâmbetei. Dar cine şi cum să spună bucuria copilului care primise cel mai frumos dar, din alt dar sfinţit de iubirea de mamă, pentru Sărbătoarea Luminii pogorâtă peste lume în noaptea Sfintei Învieri!
De Mărţişor, cu fiecare primăvară, având în dreptul inimii firul alb-roşu împletit, imaginând o fundă ca două aripi de fluture diafan, chiar fără bănuţul de argint de altădată, dar cu toate dorurile de împlinire întru sănătate şi frumuseţe nealterate, redevenim trunchi şi ram nou spre a croi prin ceea ce suntem nouă cărare sevelor întru înmugurire, înflorire, înfructare.
N-om fi chiar noi şi mugur, şi floare, şi fruct, când iarna albelor absenţe uită să mai doară de dragul firişorului de sânge viu care ne leagă-n somn cu veşnicia?


Grupaj de poezie inchinata femeii
I
Paula ROMANESCU



Femeia – veşnic început

Te-a numit Floare Albastră un Luceafăr
Tu erai
Mireasmă cu alcătuiri de rai
Şi cânt – ecou luminii în cuvânt.

Ţi s-a mai spus când Eva, când Dalila,
Ai fost pricina
Războiului Troian – Elena,
Pe treapta cea mai joasă – Magdalena,
Pe friza tainei – Mona Lisa,
Între regine, Cleopatra
Din vatra Nilului slăvit
Iar pentru neamul urgisit
Al lumilor ai fost Fecioara
Cea născătoare de Mesia –
Ai fost Maria.

Ţi s-a spus balsam şi blestem,
Altar de linişti, pacea serii,
Miezul fierbinte din poem,
Aroma pâinii, gustul mierii;
Dar eşti cu mult mai mult de-atât –
Eşti vieţii veşnic început,
Paznic de far, ţărm fără vamă,
Sensul vorbei acasă - mamă.

Închinare

Ave Maria, Preacurată Fecioară,
Ţi-e seninul iubirii-l închin,
Tu-mi eşti lumină, la Tine vin
Când ne-nţelesuri sufletu-mi ară!

Ave Maria, Rai de iubire,
Albă livadă ninsă de flori,
Mare de linişti, rouă din zori
Prinsă-n şiragul ierbii subţire!

Ave Maria, Mamă-Fecioară,
Tu, Născătoare de Dumnezeu,
Spre Tine cată gându-mi mereu,
Aureolă de floare rară !

Ave Maria, Mamă-Durere,
Tu, răstignită de mii de ori
Pe crucea lumilor când prin ocări
Ura şi crima prind să se cheme.

Ave Maria, Tu - numai Mamă,
Tu - mângâiere, primul cuvânt
Ce-l îngânăm când pre pământ
Căldura vorbei e fără vamă.

Ave Maria, Sfântă Mireasă,
Că din iubire lumii-ai adus
Pruncul Luminii,
Pruncul Jertfirii,
Pruncul Iubirii –
Domnul Iisus!


***


II
Paula Romanescu

Din Antologia de poezie franceză în trad. De P. Romanescu

Trecea un cântec peste veacuri, (Ed. TipoMoldova, 2016)

Charles CROS
(1842-1888)

Hieroglifă
(Hiérogliphe)

Iubirea, marea, moartea
(L’amour, la mer, la mort)

Am trei ferestre care mă-mpresoară :
L’amour, la mer, la mort –
Sânge viu, verde cald, violet

Femeie, tu, dulce şi grea povară!

Clopote şi vitralii, miresme iluzorii
La mort, la mer, l’amour:
Atât doar cât să simt al fericirii mur…

Femeie, tu, mai limpede ca zorii!

Într-o bălaie seară de septembre –
La mort, l’amour, la mer,
Să mă afund în ape de uitare…

Femeie, tu, sicriul meu de carne!


Paul VERLAINE
(1844-1896)

Visu-mi familiar
(Mon ręve familier)

Mi se-ntâmplă adesea să am un vis ciudat
Cu o necunoscută femeie ce mi-e dragă
Şi parcă-o ştiu de-o viaţă ; doar ea să mă-nţeleagă
O ştie şi, iubit sunt cum n-am mai fost vreodat’.

Căci ea mă înţelege şi inima-mi pribeagă
Doar pentru ea deschisă-i şi bate ne-ncetat
Doar pentru ea ; sudoarea ce fruntea mi-a udat
Doar cu ale ei lacrimi mi-o şterge noaptea-ntreagă.

Nu ştiu de are părul blond, brun sau arămiu
Şi nici ce nume poartă - doar că-i sonor, blând, viu,
Asemenea acelor din Viaţă exilate.

Ca de statuie-s ochii ei dragi, iar glasu-i sfânt
Cu unduiri profunde, domoale, depărtate,
Păstrează-n el ecouri de voci stinse demult.




Paul ELUARD
(1895-1952)

Mi-eşti dragă!
(Je t’aime!)

Pentru toate femeile pe care nu le ştiu
Mi-eşti dragă
Pentru timpul în care nu voi mai fi târziu
Mi-eşti dragă
Pentru aerul mării şi aroma de pâine
Pentru zăpada-nvinsă de florile dintâi
Pentru fiarele care de om nu se feresc
Mi-eşti dragă
Pentru toate câte nu le iubesc

Eu care nu-mi ştiu chipul mă regăsesc în tine
Fără ochii tăi n-aş fi decât un câmp pustiu
Cu marginile între acum şi altădată
M-am întâlnit cu moartea şi-am lăsat-o în drum
Dar n-am putut străpunge zidul oglinzii iată
Şi din uitare viaţa am recompus-o încet
Slovă cu slova tainic fierbinte alfabet

Mi-eşti dragă pentru întreaga ta parte de senin
Pentru lumina minţii pentru luciditate
Pentru judecăţi care-n iluzie se ţin
Şi pentru nemurirea de care n-avu parte
Sufletul meu
Tu te crezi îndoială eşti numai adevăr
Eşti uriaşul soare ce gândul mi-l susţine
Când sunt sigur de mine.


Robert DESNOS
(1900-1945)

Aşa mult te-am visat
(J’ai tant ręvé de toi…)

Aşa mult te-am visat că nu mai ştiu cum eşti.
Voi mai ajunge oare să te cuprind întreagă,
Să-ţi sorb într-un sărut izvorul vocii tale
Ce mi-e atât de dragă?
Aşa mult te-am visat încât braţele mele
Tot încercând să te cuprindă
Se regăsesc încrucişate peste pieptu-mi
Şi mult mă tem că nu vor mai ajunge să ţină vreodată
Trupul tău cald şi că reala ta prezenţă
Ce-mi bântuie închipuirea
De-atâţia ani de zile
În umbră mă va preschimba.
Aşa mult te-am visat că nu-mi ajunge timpul
De-a mă trezi din nou.
Cu pleoapele deschise dorm
Pândind cu întreaga-mi fiinţă
Cel mai mic semn de viaţă
Cu un crunt dor de tine,
Tu – unica-mi speranţă şi vieţii mele sens!
Aşa mult te-am visat,
Atât de des am mers în ritm cu paşii tăi,
Aşa mult ţi-am vorbit,
De-atâtea ori fantoma ţi-am iubit
Că nu mi-a mai rămas decât
S-ajung eu însumi umbră umbrelor,
De mii de ori mai palidă ca umbra
Ce se preumblă spre-a trece iar şi iar
Peste al vieţii tale senin cadran solar.


Jacques PRÉVERT
(1900-1977)

Micul dejun
(Le petit déjeuner)

El şi-a turnat încet cafeaua
în ceaşcă
a adăugat un pic de zahăr
puţin lapte a amestecat
cu linguriţa şi-a băut
fără să spună un cuvânt
a împins ceaşca liniştit
şi-a aprins leneş o ţigară
şi tot tăcând a făcut cercuri
cu fumul scrumul l-a lăsat
să cadă-ncet în scrumieră
Nu m-a privit în ăst răstimp
nici un moment
o vorbă nu mi-a spus
apoi şi-a pus haina de ploaie că ploua
şi pălăria
a ieşit în ploaie fără un cuvânt
făr’ o privire pentru mine
Atunci cu tot amarul strâns
mi-am prins în palme fruntea grea
şi-am plâns.



Pierre EMMANUEL
(1916-1984)


Fata din fereastră
(La jeune fille ŕ sa fenętre)

O groază de bărbaţi treceau…
Ea îi iubea… Ei nu mai reveneau…

Fata din colţul Străzii-cu-Portrete
priveşte valul mişcător de-amanţi
stângacii ei amanţi cu suflet de amandă
trec întorcându-şi capul şi surâzând grăbesc
să ajungă pe Strada-cu-Capete-Plecate
fără perdele, chipuri, ce duce către Moarte.

De fapt străzile toate duc uşor către Moarte
(plină-i de cafenele piaţa-n capătul lumii
o orchestră de brume cântă arii uitate
ce fac să cadă din platani frunze moarte
să se umple de lacrimi inimile trudite
să danseze umbrela uitată-n mâini de fete
spălăcite de ploi şi de priviri grăbite)

Fata cuminte-ascultă ritmul paşilor care
se pierd în depărtare, al paşilor ce vin
cum creşte şi descreşte, tristeţea o ajunge
din frânturi disparate de muzici legănate
despre chipuri trecânde şi zbor de frunze moarte.
Ea nu ştie de zâmbet nici altceva nu ştie
să facă; ştie doar să aştepte. Târziu
în miez de noapte când strada e pustie,
când neaua sub fereastră sub lună stă să ardă,
când gerul bate-n ziduri cu zvon de halebardă,
în capetele pline de-atâtea vise moarte
se-aprinde colţul străzii din faţă! Omul vânăt
cu sărutu-i nebun care sângeră-n noapte
apare. Înveşmântată-n tremur la fereastră ea pare
atât de palidă în cadrul îngheţat: el, fascinant
şi mândru-n armura-i de tăcere
vine noapte de noapte s-o vadă şi-i întinde
cu braţele-amândouă un bol de stele-arzânde
şi de-un capăt la altul al absenţei, s-o adore.


Henri FALAISE
(1948-1999)


***
Numai o femeie îndrăgostită
poate desprinde voalul safirelor
fără a sfâşia vraja eternei străvezimi

***
Făptura ta în lumină o ferec
tot mângâindu-ţi partea de-ntuneric
şi-astfel tragem pe sfoară minciuna goală.





Paula Romanescu    3/7/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian