Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
" Și totuși, ce este politica?”

Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Criza, mai ales politică, complicată și plină de surprize, prin care Europa a trecut recent, a stins şi ultima scânteiere a optimismului generat de implozia comunismului. Ceea ce ar putea conduce la presupunerea că această criză a fost amânată de un fenomen istoric unic, când un sistem social-politic se destramă din interior și se prăbușește în el însuși fără vreo intervenție în forță din afară, oferind sistemului opus un balon de oxigen în bună măsură nesperat.

La fel de posibil pare să fie însă și faptul că fenomenul la care ne-am referit a mijlocit această criză. Să nu uităm că ceea ce am numit comunism a întreținut în plan internațional o tensiune psiho-politică, una care, chiar dacă adeseori era greu de suportat, a fost un stimul puternic pentru lumea liberă și că dispariția lui a însemnat o destindere bruscă și totală, care a slăbit prudența în fața riscurilor și autocontrolul.

Nenumărate ipoteze am putea emite, dar două lucruri par să fie certe: importanța factorilor politici în evoluția economiilor a crescut enorm și, din păcate, influența lor a fost adeseori negativă, de o parte, iar, de alta, câmpul de acțiune al liderilor politici crește, poate dincolo de limitele benefice, în condițiile relaxării bruște a relațiilor politice internaționale. De notat aici, declarația fostului președinte american, George W. Bush, că simte un gol în stomac în momentul în care se gândește că, de fapt, Irakul nu poseda arme de nimicire în masă în momentul în care SUA a decis să-l atace… Sunt însă multe alte indicii prin care comportamentul prea lejer al unor lideri de state surprinde sau contrariază observatorii politici, ori chiar produce neînțelegeri. Libertățile pe care și le permit politicienii în gândire și limbaj au adeseori efecte prea vulgare și rezultate lipsite de coerență ori de perspectivă, dezvăluind în același timp preocupări minimale pentru îndeplinirea rolurilor pe care și le asumă.

Nu este de neglijat, de asemenea, faptul că prea mulți dintre politicieni nu par să înțeleagă nici măcar specificul domeniului în care caută să-și consolideze o carieră; opiniile multora surprind prin înțelegerea greșită pe care o au privind chiar câmpul lor de manifestare, promovând cu larghețe confuzii aproape de ridicol.

Iar pentru cei mai mulți, politicul înseamnă promovarea intereselor de partid și, prin acestea, a propriilor interese. Ideea preconcepută că politica este o activitate cu precădere partizană, care stăruie mai ales în mentalități cu un suport precar de cunoaștere, este preluată de ei înșiși în dezbaterile publice. De altfel, confruntările între politicieni și motivarea actelor acestora sugerează că, pentru ei, toate mijloacele sunt bune și că reținerile morale elementare sunt pentru naivi ori pentru politicieni lipsiți de experiență.

Am putea spune oare, parafrazând o butadă celebră, că politica a devenit prea importantă pentru a mai fi lăsată pe seama politicienilor? Dincolo de ispita de a răspunde pozitiv la această întrebare, nimeni nu poate ignora însă faptul că evoluțiile politice actuale nu sunt dintre cele mai benefice și produc efecte maladive în viața socială, pe care le suportă înainte de toate cetățenii pentru care civilizația este modul lor de a fi, pentru că relativizarea comportamentului social, dincolo de aquis-ul pe care educația modernă l-a produs, le amenință aspirațiile cele mai apropriate.

Oricât ar părea de pretențios este necesar să ne întoarcem, din când în când, la înțelesurile originare ale noțiunilor pe care le folosim, altfel ele își pierd legătura cu realitățile pe care le exprimă. În ce privește termenul politică, definițiile sunt foarte multe și nu este aici locul să le inventariem. Există însă un element fundamental comun. În sens originar, politică înseamnă, pentru orice om cu un nivel de cunoaștere satisfăcător, procesul prin care un grup de oameni, în care opiniile și interesele sunt inițial diferite (să nu uităm, când vorbim despre oameni, că aceste grupuri sunt constituite din indivizi/individualități), ajung la alegeri și decizii colective (comune) care se impun întregului grup și care simbolizează un comportament social comun în liniile sale necesare.

Deci, înainte de orice, politicul unește, nu divizează, nu dezbină; este acel nivel al existenței umane care înlesnește un comportament comun și coerent pentru un anumit grup uman, mai mare și mai cuprinzător decât cele bazate pe legăturile de sânge. Politica/politicul stă, deci, la baza constituirii unei comunități umane coezive. Am putea spune că, prin politică, există o infrastructură consensuală în grupurile/societățile umane care rezistă în timp, adică supraviețuiesc. Interesant ar fi de semnalat aici că ipoteza cea mai influentă astăzi cu privire la dispariția omului de Neanderthal – o specie multă vreme contemporană lui Homo Sapiens – susține că extincția acestei specii s-a produs datorită incapacității sale de a se uni în grupuri suficient de cuprinzătoare pentru a deveni capabilă de supraviețuire.

Că legăturile politice sunt necesare și nu aleatorii, n-ar mai trebui să discutăm. Comunitatea esențială a oamenilor generează aceste legături, care, la rându-le, asigură și dezvoltă capacitatea de supraviețuire a unităților constituite pe această bază și a speciei în ansamblu. În acest câmp se pot exprima opiniile și interesele diferite sau partinice și astfel nu numai că nu pun în pericol existența grupului/societății, ci contribuie la supraviețuirea și dezvoltarea lui/lor.

Am putea conchide că politicul asigură, pe de o parte, coeziunea elementară a unui grup în care diferențele nu numai că nu sunt interzise, ci, dimpotrivă, afirmate, pentru că altfel chiar câmpul politicii s-ar vida (nu are sens să unești ceea ce nu este diferit, pentru că se unește de la sine în neant), iar, pe de alta, și tocmai pe această bază, oferă un câmp pașnic și liber pentru confruntările de idei, opinii, opțiuni valorice sau interese. Mijloace politice înseamnă – și au însemnat întotdeauna – mijloace pașnice; acestea implică și antrenează cooperarea, negocierea și nu conflictul sau divizarea socială.

Ca să alegem un exemplu edificator, unul dintre factorii – ignorat de cele mai multe ori – care au dus la implozia comunismului a fost tocmai restrângerea la maximum a câmpului manifestărilor politice, prin dictatura unui partid unic, care, tocmai prin faptul de a fi unic, nega chiar caracterul său politic. Întreținerea unor surse de conflict, între individ și societate, ba chiar extinderea lor prin atitudini de forță, a fost motorul dărâmării edificiului social artificial. Efectul, în timp, nu putea fi decât vidarea politică a societății și distrugerea solidarității la baza acesteia.

Observăm însă că reflexul acestui voluntarism extrem se manifestă în continuare în societățile postcomuniste, mai ales în cele în care această tendință a fost foarte puternică și în care rarefierea mijloacelor de supraviețuire zilnică a indivizilor a fost, de asemenea, extremă: pentru mulți dintre oameni, celălalt reprezenta un adversar care putea urca înaintea lui într-un autobuz supraîncărcat, ori să ajungă primul la coada din fața unui magazin și să-l lipsească astfel de unul dintre alimentele indispensabile.

Distrugerea solidarității elementare la baza societății, combinată cu complicitatea tacită, implicită, uneori fals entuziastă, la vârful acesteia, cu un șef care, odată proclamat, dobândea puteri egocratice, a vidat rapid câmpul politic, punând în pericol însăși supraviețuirea comunităților în cauză. Doar malaxorul ideologic/propagandistic mai funcționa, și acesta în gol și doar în manifestările formale ale unui unic partid politic, care și-a epuizat treptat sensul existenței sale, așa cum am mai spus, tocmai prin distrugerea caracterului său politic.

Este cert faptul că o asemenea performanță – atingerea gradului celui mai înalt al negării de sine – avea din nefericire să persiste, chiar și după dispariția sistemului care a produs anomalia partidului unic. Un partid politic care nu are parteneri de aceeași natură, adică alte partide politice, nu poate supraviețui, dar poate induce în interiorul câmpului politic o maladie greu de vindecat.

La rigoare, exemplul cel mai grăitor îl constituie tendința partidelor din țările postcomuniste – mai slabă sau mai puternică, după cum intensitatea impunerii unui astfel de partid a fost mai expansivă sau mai reținută – de a se comporta ca partid unic în momentul în care cuceresc puterea. Efectul pervers este atât de puternic încât până și politicienii vorbesc în sens peiorativ despre politică, confundând politizarea cu partinitatea și acuzându-se reciproc că, vorbind de pe poziții de partid, politizează în mod nepermis subiectul în discuție.

Maladia instalată este astfel agravată de o ipohondrie obsesivă. Există oare o cale de ieșire dintr-o asemenea situație aproape de limita tragicomicului?

Desigur, nu ar trebui să uităm că ignoranța este unul dintre factorii care au contribuit la această falsificare a opiniilor și atitudinilor politice. Foarte mulți membri ai noilor clase politice au intrat în politică fără a avea cunoștințe elementare în acest domeniu și fără a împărtăși valori legate de acesta. În plus, dacă unii sunt simpli diletanți, alții însă au interese foarte puternice, de altă natură decât cele politice.

Astăzi unii vorbesc, din această cauză, despre o pseudopolitică instalată după căderea regimului comunist mai ales în țările est-europene. O asemenea abordare are însă doar un interes didactic. Ceea ce se consideră a fi pseudopolitică este, în mod real, o politică foarte concretă, cu toate consecințele pe care le antrenează aceasta și cu efecte neîndoielnic de durată. Actele sale nu sunt coezive ci distructive, conturându-se treptat ca o non-politică. Este mai degrabă o politică ignorantă și desuetă, căzută în primitivism, este o politică maladivă.

Acest tip de politică ne întoarce la punctul de pornire al actului politic elementar, acela al identificării/reidentificării posibilității de coeziune deliberativă a grupurilor umane mai mari decât cele în care legăturile de sânge sunt singurul element coagulant care se impune de la sine. Am atins astfel un prag din care apelul la o patologie a politicii ne apare ca imperioasă. Dar oare există o asemenea patologie și, dacă nu, poate fi inițiată?



** Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.


Leviathan.ro






de Nicolae Lotreanu    3/7/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian